Serie de autor: Nimicul de temut – Julian Barnes


My rating: 4 of 5 stars 

Am citit Nimicul de temut provocat de Dinny, care se arăta într-o vreme profund nemulţumită de cinismul lui Barnes dozat, ca să zicem aşa, în mod neelegant, cu polonicul, şi de balcanismul său remarcabil mai ales prin absenţa desăvârşită, ce făceau dintr-o carte pe care nu am ezitat să o laud în mod cât se poate de necugetat în faţa întregii naţii, deşi aş fi făcut mai bine să pomenesc dintru început că Până când m-a cunoscut nu merge înghiţită pe stomacul gol decât de partea ceva mai nefeminină  a speciei umane, obiectul unor rafale de critici de o diversitate şi intensitate remarcabile. După ce mi-a fost dat să văd şi să simt această mânie de proporţii sloterdijkiene, am văzut că Dinny acorda nu mai puţin de 5 stele unei alte cărţi, cea în discuţie, care se arăta, de la distanţă, morbidă şi ironică, tristă şi inteligentă…coerentă şi oximoronică.

Şi, într-adevăr, Dinny a avut dreptate.

Cum începe cartea? Prost. Nu doar pentru că aşa începe sfârşitul, ci pentru că Julian Barnes îşi alege un citat nu doar „siropos“ (cum îl va califica fratele său, Jonathan Barnes), dar şi redundant, neinteresant, plicticos şi cu un început de sofistică galopantă pentru că, nu-i aşa?, se pare că fiecare eseu pe limba lui Moare:

„Nu cred în Dumnezeu, dar îi simt lipsa“.

Deşi, eu unul aş pune în fruntea acestei cărţi un alt citat:

„Şostakovici ştia că a face artă pe seama morţii şi despre moarte era <ca şi cum ţi-ai şterge nasul pe mânecă>“.

Nimicul de temut este un amestec cât se poate de interesant şi gustos de memorialistică, literatură, filosofie, eseu şi exerciţiu de gândire critică despre Moarte, un fel de porc cu ciocolată pentru cei ale căror gusturi nu se avântă mai departe de nişte şniţele cu cartofi, un fel de Dominion, pentru cei care au jucat toată viaţa şeptic, iar comparaţiile nepotrivite pot continua.

Rememorând experienţele din preajma morţii celor dragi, Barnes ajunge, inevitabil, să vorbească (poate cam prea mult) despre familia sa, despre ce îl deranja şi ce nu, despre momente desprinse parcă dintr-un jurnal al scriitorului, dintr-unul al cititorului şi, uneori, dintr-unul al ruşinii. Deşi comparaţiile la tot pasul făcute între propria familie şi cea a lui Jules Renard, ale cărui memorii sunt atent studiate pe întreg parcursul cărţii ajung uneori sub incidenţa exagerărilor, pe mine unul această latură autobiografic-narativă nu a făcut decât să mă bucure pentru că am descoperit un personaj secundar la fel de şarmant precum cel pe care ni-l prezenta Gerald Durrell în persoana fratelui său, Lawrence. De data asta ne întâlnim cu Jonathan Barnes, care îmi era vag cunoscut pentru cartea sa despre Aristotel, un critic lucid, tranşant, cu o viziune pe care doar studierea vremea de jumătate de secol a filosofiei ţi-o poate oferi, care intervine, cu permisiunea fratelui mai mic şi mai ales la invitaţia acestuia, la tot pasul în carte, vorbind de pe poziţia ateului practicant şi sofisticat care, asemenea lui Socrate, spunea (în ceea ce credea că era deja) clipa morţii „Ţineţi seama să îi daţi lui Ben exemplarul meu din seria Aristotel îngrijită de Bekker!“, fără a da nici un semn de teamă sau îngijorare pentru Moartea ce credea că avea să vină de îndată (şi care, slavă domnului, încă întârzie în cazul lui Jonathan Barnes). Evident, Socrate nu îl citise pe Aristotel, iar în loc de Ben se afla Asclepios în vreme ce exemplarul îngrijit de Bekker era un simplu cocoş. Latura memorialistică nu se opreşte la limita autobiografiei fragmentare. Barnes ne vorbeşte din jurnalele altor scriitori şi le povesteşte vieţile, trăirile şi morţile. Îi găsim pe Somerset Maugham, pe Daudet,Toulouse-Lautrec, Montaigne, Hemigway, Şostakovici, Ravel, Stravinsky, Camus, Wittgenstein, Russell (prima propoziţie pe care una dintre fiicele lui Jonathan Barnes a spus-o a fost „Bertrand Russell e un idiot“), un pomelnic demn de o cultură generală, e adevărat, uşor morbidă, dar stufoasă şi solidă.

Latura eseistică este cea care primează, cel puţin din punctul meu de vedere, iar aici, problema morţii este inseparabilă de problema lui dumnezeu, de cea a evoluţiei, de probleme antropologice şi de întrebări etice. La capitolul acesta Julian Barnes e fermecător, persuasiv, admirabil, inexact şi neatent pe alocuri aşa cum doar sofismele cele mai seducătoare se pot arăta la miez de noapte, atunci când oamenii îşi pierd capul şi prinţesele papucii. Dar să nu aruncăm în capul scriitorului cu toate sicriele şi crucile care ne cad în mână. E mai bine să umbli cu fofârlica când vine vorba de moarte şi să-ţi recunoşti sfios nepriceperea, decât să umbli cu mănuşi sau, mai rău, cu bocete care să bage spaima în cititori. Nimicul de temut nu vă va speria. Vă va ridica probleme, vă va face să meditaţi, să vă îndoiţi, vă va înviora şi vă va da, poate, la sfârşit, un suflu nou şi cu siguranţă o porţie mare de poftă de viaţă. Dar nu vă va deprima. Mai deprimant l-am găsit, de pildă, pe acel Alain de Botton care, în deplinătatea dilentantismului şi autosuficienţei preda o religie atee la limita (de jos) a imoralităţii. Julian Barnes întoarce lucrurile pe toate părţile, le dă bine prin sare şi piper (foarte mult piper) şi ni le oferă, la sfârşit greu de recunoscut, delicioase şi uşor de digerat încât te gândeşti dacă nu cumva ai mâncat o delicioasă salată de fructe şi nu acea friptură serioasă de porc despre care pomeneam la început.

„Putem permite Morţii, ca şi lui dumnezeu, să fie ironist de ocazie, dar nu trebuie să-i confundăm. Dumnezeu se poate să fi murit, câtă vreme Moartea e cât se poate de vie, iată diferenţa esenţială.“

„Ȋn ceea ce priveste onestitatea, generozitatea, integritatea, loialitatea, prietenii mei agnostici şi atei nu se deosebesc cu nimic de prietenii mei declarat religioşi. Şi nici în ceea ce priveşte contrarul“.

„Poate că dumnezeu nu se supără dacă te îndrepţi spre el numai în caz de urgenţă. Celor de pe margine li s-ar putea părea că orice zeitate raţională ar trebui să se simtă ofensată de o atenţie sporadică, guvernată doar de interese de moment. Dar s-ar putea ca el să vadă lucrurile altfel şi, modest, să nu-şi dorească să fie o prezenţă zilnică obstructivă a vieţii noastre şi să se bucure doar de rolul de specialist al prăbuşirilor, de firmă de asigurări sau de păzitor al mingilor scăpate de portar.“

De ce 4 stele?: „Să Vezi Furia Ateului Ȋnviat. Iată o dilemă graţioasă, pe măsura filosofului care neagă existenţa lui dumnezeu: preferi să nu fie nimic după moarte şi să vadă toţi că ai avut dreptate, ori să ai o surpriză minunată care însă îţi va distruge reputaţia?“. Iată, printre altele, unde se ascundea acel abominabil nimic de temut!

Alte recenzii:

Bookaholic

Mayra

Romlit

Aştept semnale dacă am ratat vreo recenzie 🙂

Anunțuri

6 gânduri despre „Serie de autor: Nimicul de temut – Julian Barnes

  1. ;)) Chiar asa vehementa a parut critica mea?! 😀 Dar ma bucur ca ti-a placut cartea 🙂 Dupa ce ispravesc cu memoriile Sabinei Cantacuzino cred ca ma apuc de Sentimentul unui sfarsit, subiectul e incitant. Mi-a placut si mie la nebunie faza cu „furia ateului reinviat. ;)) Cat despre „porc cu ciocolata” , e o mancare apreciata de unul din personajele mele preferate. Doc In „Joia dulce” de Steinbeck mananca la micul dejun la un moment dat carnati prajiti peste care presara ciocolata rasa…ba mai mult, o serveste si pe Fauna (alt personaj memorabil). Daca nu ai citit cartea, sper ca ti-am trezit curiozitatea. O recomand calduros, se intelege 😛

  2. 🙂 Seamana cu aia clasica: „Un ateu mort este un om îmbrăcat la patru ace, dar care nu are unde să se ducă”.
    Ce sa mai zic? Mi-am notat si Joia dulce dupa Strada Sardinelor de la KJ :). Orice as face numai de alte carti dau.

    • Iar sicriele sunt dovada că prejudecățile nu îți dau pace nici după moarte. :-P. Joia dulce e continuarea de la strada sardinelor. E mai mișto după gustul meu, dar strada te ajuta să intri în atmosfera și în pielea personajelor. Da, și eu la fel cu cărțile. :-B

  3. Pingback: Recenzie: Nimicul de temut de Julian Barnes | Lorellei

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s