Serie de autor Neil Gaiman – Cartea Cimitirului


Click pe poza si cumpara cartea!

My rating: 5 of 5 stars 

Gaiman zice că l-a inspirat Rudyard Kipling și a sa Carte a Junglei în scrierea Cărții Cimitirului. Nu știu ce bagă Gaiman de ajunge să aibă astfel de filme după ce citește o carte precum cea numită mai sus, dar sigur vreau și eu. Se pare că are efecte fenomenale asupra imaginației.

Într-o seară, un nene Jack umblă cu un cuțit în casa unei familii care are doi copii. Părinții și unul dintre copii lor se înclină în fața tăișului și pleacă ținându-se de mână către o altă lume. Celălalt, nițel mai năzdrăvan și aventuros, un bebelaș care abia reușește să meargă pe cele două piciorușe, scapă ca prin urechile acului de maleficul Jack și se refugiază într-un cimitir. Cine spunea că morții-s morți și că-s pierduți pe vecie în ceva univers întunecat sau degrabă risipitor de lumină și muzică divină? În niciun caz Gaiman. Micuțul este rapid adoptat de un cuplu de bătrâni (sună ciudat având în vedere că-s morți, nu?) și devine Nobody Owens. Pe scurt, Bod. Bod învață să citească urmărind literele de pe pietrele morturare, se joacă printre morminte, este educat de doamna Lupescu (doamnă care este de origine română și care-i și strigă numele în românește la un moment dat) cu privire la natura diferitelor ființe care-și fac rostul printre morți. Bod nu se plictisește deși ar vrea să vadă ce înseamnă lumea celor vii. Va afla în curând, deși nu într-un mod foarte plăcut pentru că Răul care i-a ucis familia îl urmărește din umbră și abia așteaptă să-l înhațe…

Un tribut din partea lui Gaiman volumului lui Kipling, Cartea Junglei? Posibil. Adevărul este că dacă te apuci să cauți asemănări găsești destul de multe. Până la urmă ajungi să ai impresia că romanul lui Gaiman nu este altceva decât un cover după cartea lui Kipling, asezonat cu o atmosferă lugubră, ceva personaje fantastice, umor negru și violență exact cât trebuie ca povestea să prindă la publicul contemporan. Da, aduce mult cu Cartea Junglei și asta ar putea și ar trebui să-i taie din avânt. Dar nu o face. Pentru că dacă, de exemplu, Manson a reușit un cover de minune după Sweet Dreams, la fel cum și Metallica a reușit o piesă fără de care nu se poate la vreun chef serios (Whiskey in the jar), cam la fel e și Cartea Cimitirului a lui Gaiman: un cover excelent care reușește să fie la fel de spectaculos ca și originalul doar că puțin mai antrenant fiind adaptat prezentului.

De data asta Gaiman este atent la personaje, la poveste, la modul în care narațiunea evoluează și nu prea lasă locuri goale și nici sincope care să te zgârie pe creier. Scriitura este la fel, se vede semnătura și stilul său de la o poștă, doar că totul e mult mai bine închegat și personajele, absolut toate, au parte de o atenție deosebită și reușesc să-ți rămâne întipărite în minte. Cred că dacă ar fi să-mi pun mintea să le enumăr pe toate, aș ajunge să trec în revistă peste 80% dintre cei care apar în volum și asta se întâmplă destul de rar dacă nu stau cu un pix în mână ca să-mi notez astfel de detalii.

Este amuzant, este intrigant, captivant, te surprinde, îți dă fiori, ce să mai, un adevărat roman de aventuri așa cum se cuvine. Nu mă miră nenumăratele premii pe care le-a luat, pentru că le merită cu vârf și îndesat. Sincer, abia aștept să crească Vlăduț mare și să citească Cartea Cimitirului ca să văd ce impresie îi face. Sunt sigur că dacă eu aș fi citit cartea pe când eram fascinat de Carrie și Christine a lui Stephen King, altfel aș fi văzut toate romanele horror pe care le-am citit pe când eram adolescent. Nu se compară mai deloc cu RL Stine, singurul scriitor de cărți de groază pe care aveam voie să-l citesc, pentru că are ceva mult mai spectaculos: toată povestea lui Gaiman pare veridică și părul ți se ridică pe ceafă nu din cauza morților, ci din cauza celor care sunt în viață pentru că ei sunt cei periculoși.

De ce 5 stele: pentru că m-a ținut cu sufletul la gură și pentru că e un roman de aventuri pe care mă bucur enorm că nu l-am ratat, chiar dacă l-am citit la o vârstă mai înaintată. Este una dintre cele mai spectaculoase cărți pentru copii pe care le-am citit în ultimul timp și, deși nu se compară cu Tabăra, de exemplu, are acel ceva special care să o facă una dintre cărțile pe care trebuie să o citești în adolescență.

Seria de autor Neil Gaiman: patru colaborări cu Dave McKean


The day I swapped my dad for two goldfish

 

Colaborările lui Gaiman cu McKean sunt cât se poate de diferite. Au lucrat atât la cărți pentru copii, pentru tineri cât și pentru adulți.

 The day I swapped my dad este o carte pentru cei mai tineri cititori ai lui Gaiman și McKean și una dintre favoritele mele.

Un băiat își dă tatăl la schimb pentru doi peștișori aurii, iar mai apoi este trimis să-și recupereze tatăl după ce a fost admonestat de mama sa.

Gaiman specifică că a fost inspirat în scrierea acestei povești de fiul său care i-a spus la un moment dat că decât să aibe tată mai bine ar avea peștișori aurii. Cu așa un puști, cred și eu că e ușor să scrii.

Povestea e simpatică și abia aștept să crească Vlăduț ca să i-o spun și să-I văd reacțiile. Nu am ce să spun despre scriitură pentru că e o narațiune de maxim două pagini de word și nu prea ai ce să analizezi. Da, curge, se leagă, e plăcută și atât.

Grafica lui McKean nu este atât de deranjantă ca în alte lucrări de ale sale, ba cred că e cea mai blândă dintre toate deoarece chiar poate fi urmărită fără a avea parte de mari dureri de cap. Nu este fenomenală, grafica lui McKean în general nu-mi pare fenomenală, ba dimpotrivă, îmi pare obositoare și deranjantă la urmărit.

De ce 3 stele: i-am dat 3 stele mai mult datorită unei oarecare dispoziții mai pacifiste decât pentru că aş fi  considerat volumul cu adevărat demn de o atenție deosebită.

The Wolves in the walls

O fetiță aude ceva zgomote în pereți, zgomote făcute de o ceată de lupi care stau în pereții casei sale. Își anunță membrii familiei și toți sunt de acord că odată ce lupii vor ieși din pereți, atunci totul va lua sfârșit. Bineînțeles că lupii ies din pereți și familia este alungată din casă și nevoită să trăiască afară în frig. Până când rolurile se inversează și se vor muta ei în pereți. Or, toată lumea știe că atunci când oameni ies din pereți, totul se sfârșește…

Povestea este interesantă, scrisă în același registru ca și The day I swapped my dad și este destul de catchy.

Din punct de vedere grafic McKean nu mi s-a părut că rupe gura târgului, deși nu mai face apel la colaje la fel de strident și ușor iritant cum a făcut-o în alte volume.

Cred că este o cărțulie care se poate potrivi pe orice raft al oricărui copil puțin mai tare de inimă, ai cărui părinți care se pot adapta la o imaginație bogată.

De ce 3 stele: pentru că e faină dar prea psihedelică pentru un copil cu părinți speriați de imaginația propriului copil, darămite de imaginația unui scriitor care-l poate ajuta pe cel mic să fie și mai înspăimântător. Și nu, nu vorbesc despre mine și Elena aici 🙂

Violent cases mi s-a părut a fi unul dintre cele mai slabe volume care au ieșit în urma colaborării dintre cei doi.

 

Un copil își rupe mâna, ajunge la un doctor care își aduce aminte cum și-a rupt și el mâna și cum a fost tratat de osteopatul care-l doftorea și pe Al Capone.

Grafic, romanul este în regulă. Din punctul de vedere al narațiunii, povestirea m-a lăsat rece. Nu are nimic spectaculos, eu cel puțin nu am reușit să găsesc nimic spectaculos, chiar dacă tema propusă de Gaiman este destul de interesantă, deși e întoarsă pe toate fețele de mai toți scriitori din istorie – natura defectuoasă a memoriei.

Pentru prima dată îmi dau seama că Gaiman este de foarte multe ori superficial în abordarea temelor, personajelor și povestirilor pe care le oferă cititorilor. Nu are răbdare şi grijă să dezvolte, să complice, să explice, să construiască personaje și narațiuni care să te blocheze în universul imaginat de el. De asta cred că aceste colaborări cu McKean îi sunt pe plac. Pentru că ochii cititorului sunt vrăjiți adeseori de desene și nu mai acordă atenție povestirii, grafica vorbind de la sine și mult mai explicit.

De ce 2 stele: pentru că m-a plictisit, mi s-a părut supreficială, trasă de păr etc. Nu știu dacă se putea și mai bine, sincer nici nu mă interesează foarte tare din simplu motiv că m-am simțit hărțuit pe tot parcursul volumului de mișcarea de pendul pe care Gaiman a imprimitat-o povestirii. O mișcare care putea să fie faină dacă nu ar fi fost atât de plictisitoare.

Signal to noise este un spectacol vizual și narativ!

Un regizor bolnav de cancer continuă să construiască în mintea sa filmul care ar fi trebuit să-i aducă gloria. Un film despre cum oamenii dintr-un sătuc al anului 999 așteaptă cu înfrigurare ultimele ore ale anului în curs convinși fiind că va veni sfârșitul lumii. Regizorul derulează filmul pentru el însuși, singurii săi spectatori fiind cititorii ca tine sau ca mine care-l urmăresc voyeurist printre paginile scrise de Gaiman și desenate de McKean.

Am o bănuială că McKean are ceva de-a face cu ideea poveștii și cu evoluția narațiunii. Nu de alta dar eu nu l-am văzut până acum pe Gaiman să scrie așa. Filosofic, sensibil, profund, atent la detalii care țin de psihologia personajului, accente fine și inteligente puse pe momentele de cumpănă din evoluția narațiunii… Gaiman nu e așa. Gaiman e ca un râu de munte: rapid, rece, volburos. Signal to Noise e așezat, lin, chiar dacă neliniștitor precum liniștea apăsătoare dinainte unei crunte furtuni, pașnic și întunecat prin firea personajului nu prin ceva idei năstrușnice și o imaginație bogată.

Clar, se vede scriitura lui Gaiman, dar nu se vede modul său de a construi și reda o poveste. Nu e Gaiman cel pe care-l găsești în toate celelalte scrieri ale sale. Gaiman poate să nu fie superficial? Poate. Dar trebuie să fie împins de la spate sau să-i placă foarte mult ideea pe care o are în cap. Plus că eu nu-l văd prea filosof pe Gaiman. În schimb McKean pare să aibă acea sclipire de demență specifică celor atinși de morbul filosofiei.

Din punct de vedere grafic, romanul este excepțional. Îmi pare rău că nu am reușit să o citesc în original ci doar un CBR. E trecută pe lista scurtă de cumpărături și cred că e un must-have pentru absolut orice împătimit de comics-uri.

De ce 4 stele: pentru că este unul dintre acele romane grafice la care vei reveni de-a lungul vieții de curiozitate ca să vezi cum vei intepreta mesajul la o altă vârstă.

Câteva considerații generale cu privire la colaborarea Gaiman/McKean:

Din punctul meu de vedere cei doi se completează aproape perfect unul pe celălalt și-și salvează unul altuia fundul când e cazul. Nu cred că Gaiman îl duce în cârcă pe McKean ci, uneori, e chiar invers. Gaiman poate să fie foarte superficial în unele cazuri și atunci tot greul cade în spatele lui McKean care, nu o dată, salvează cărțile. Grafica lui McKean este interesantă, superbă pe alocuri însă exagerează câtedoată cu colajele și asta aduce un mare deserviciu poveștii pentru că parcă rupe ritmul fanteziei care se construiește în fața ochilor cititorului.

Fenomenal mi se pare modul în care a creat lumea din Mr. Punch și grafica din Signal to Noise. La Mr. Punch tehnica colajului este perfect aplicată și se potrivește ca o mănușă poveștii lui Gaiman. Când fantezie, când crudă realitate, universul prezentat de cei doi cititorului este ușor psihedelic, paranoid și schizofrenic. S-au sincronizat la perfecție pe poveste.

O altă colaborare de excepție este romanul grafic Signal to Noise. Singurătatea, frica de ratare, de a fi unul dintre cei mulți ușor de uitat, frica de necunoscut, de neprevăzutul pe care ascunsul demiurg îl păstrează în mânecă pentru a-l arunca din când în când omenirii, toate aceste teme sunt foarte bine redate atât în scris cât și grafic. Angoasele regizorului (personajul principal) nu sunt doar ale unui simplu artist care-și așteaptă moartea conștient fiind că nu va rămâne în istorie, ci ale tuturor celor care și-au dedicat viața pentru a crea ceva ce să-i mențină vii în aminitrea umanității. Un volum excepțional care mi-aș dori să apară și în limba română chiar dacă nu cred că ar avea un foarte mare succes la publicul mioritic.

Da, tandemul Gaiman/McKean funcționează de minune pentru că cei doi sunt la fel de luați și pentru că nu se supără când celălalt o dă în bălării, ba dimpotrivă, se ambiționează și mai mult ca romanul să iasă bine. O colaborare binevenită, interesantă, care nu are cum să nu bucure cititori de toate vârstele și gusturile.

Serie de autor: Neil Gaiman – MirrorMask și Mr. Punch


My rating: 4 of 5 stars 

Înainte de film:

Mi-a plăcut cartea, dar am rămas cu impresia că nu am reușit, cumva, să prind ceea ce Gaiman a încercat să transmită.

Lupta Helenei cu cealaltă EA, cu imaginea din oglindă care-i fură viața „obișnuită” m-a pierdut în momentul în care lumea fantastică pe care Helena o descoperă propune o multitudine de evenimente și personaje cărora nu le-am înțeles scopul și rostul. Un fel de Alice în Țara Minunilor în care toate personajele au ceva de adăugat, dar nimic concret de spus.

Povestea este trunchiată, parcă ruptă între deznodământul final și momentul care a declanșat intriga. Un exercițiu de imaginație al lui Gaiman la o beție trasă alături de McKean? Este mult prea scheletică construcția ca să te poți agăța de ceva concret, de o miză a poveștii, de un șpil.

Lansarea Helenei cu ocazia intrării mamei sale în comă într-o lume la care a visat atât de tare și pe care construit-o tapetându-și pereții cu desene coborâte din imaginație, propune un fuleu, o explozie de teme care să te facă să te gândești la ce ar vrea respectivul autor să transmită. În schimb, rămâi cu gustul amar al unui lucru făcut pe fugă, neterminat, cu McKean care are altceva mai bun de făcut decât să completeze cu desene pe ici-colo imaginile scoase din filmul pe care s-a construit cartea.

Trebuie să văd filmul ca să-mi dau seama ce și dacă am ratat ceva.

Click pe poza pentru sursa

După film:

Filmul este făcut înainte de carte, iar în volum se regăsesc foarte multe imagini din peliculă. McKean aplică din nou tehnica colajului pentru a ilustra povestea însă, de data asta, reușește să fie foarte enervant. Povestea este slăbuță, nu-i deloc strălucitoare în stilul Gaiman și asta m-a îndepărtat destul de mult de carte. Gaiman are un rol cel puțin ingrat de această dată pentru că nu-și găsește rostul și rolul în lumea imaginată de McKean. Ceva-l blochează pe Gaiman suficient de mult cât toată povestea să ajungă haotică și să te îndepărteze de personaje și narațiune.

Filmul este interesant, dar nu o capodoperă. Povestea interesantă reușește să devină neinteresantă și clișeistică. Degeaba sunt personaje interesante dacă narațiunea este slăbuță și lipsită de forță.

Cred că este cea mai slabă colaborare, până acum cel puțin, dintre cei doi.

 

My rating: 4 of 5 stars 

 

Când eram mai tânăr așa, până-n paișpe ani, am descoperit o carte care se numea: TRAGICA COMEDIE SAU COMICA TRAGEDIE A LUI PUNCH SI JUDY.

854df1ebb11d83d007fec8118baa030c-6798439-1000_1000

Mă băga în toți sperieții piesa de teatru, pentru că era o piesă de teatru, habar nu aveam că e de fapt un scenariu pentru o piesă de teatru de păpuși, iar Punch era înfiorător. Nu știam că era o piesă pentru teatru de păpuși jucată în fața copiilor din vechi timpuri și că era foarte îndrăgită. Pe mine mă oripila. Și sunt sigur că Punch a avut ceva de-a face cu copilăria mea…

În cartea lui Gaiman și McKean Punch ajunge să fie și mai grotesc. Atmosfera întunecată și apăsătoare din volum este atât de intensă încât mai-mai că simți ceața care se lasă peste plajele unde Punch și Judy se altoiau o dată.

Click pe poza pentru sursa

Un copil care-și petrece vacanța de vară la bunicul său face cunoștință cu un păpușar care pune-n scenă piesa lui Punch. Pe măsură ce evoluează piesa încep să apară și evenimente bine ascune în care se poate observa cum violența și vina i-au marcat pe membrii familiei sale.

Gaiman împletește realitatea în care trăiește puștiul cu realitatea piesei care se joacă pe scena teatrului de păpuși, precum și cu realul momentelor care i-au marcat familia. De aici mi-a venit termenul de alterealitate pe care am început să-l utilizez în ceea ce privește anumite scrieri ale lui Gaiman. Prins în realitatea imediată a vieții pe care o trăiește, puștiul este forțat să se perceapă în sânul familiei datorită unui vodevil care-i descoperă secretele trecutului ce-l bântuie suficient de apăsat cât să-l caute fără să-și dea seama. Catharsis? Așa pare. Însă, în același timp, senzația că realitatea se poate modifica, altera, topi, înfunda într-un moment apărut din trecut sau dintr-o anumită scenă dintr-o piesă de teatru este extrem de puternică.

Click pe poza pentru sursa

Realitatea ca o pânză de păianjen. Musca ești tu, pânza lipicioasă este opera de artă sau visul care declanșează venirea păianjenului ce te va înfofoli în mătasea lipicioasă și te va lăsa pradă unui prezent în care nu mai ai cum să-ți aparții.

Cred că utilizarea de metafore nu este cea mai fericită alegere pentru a-mi exprima „teoria“…

Pentru mine visele sunt un exemplu de realitate alterată. Alterată de amintiri uitate, interpretări ignorate, lucruri observate cu coada ochiului, momente marcante, dar nebăgate în seamă. Acele vise pe care le-nțelegi dar care te lovesc cu absurdul lor și care poartă mesaje pe care, uneori, preferi să le ignori ca să nu o iei razna. Alterealitatea este acea perspectivă care scapă rațiunii, perspectivă apărută datorită unei memorii transferate de familie și activate de anumite momente criptice, nu neapărat artistice. Mai multe poate altădată…

Desenele lui McKean sunt formidabile. Reușește să facă totul să pară chinuitor, înfiorător, apăsător. Romanul nu ar fi fost atât de sumbru dacă nu ar fi fost și McKean implicat și atât de dedicat. Din punctul meu de vedere este unul dintre cele mai înspăimântătoare romane citite vreodată și, totodată, cel mai intens moment cathartic pe care l-am trăit în ultimul timp.

Click pe poza pentru sursa

Serie de autor în tandem – Neil Gaiman – Crazy Hair


Prefață: Pentru că am descoperit că ne place Gaiman suficient de mult cât să discutăm destul de detaliat despre cărțile lui ore în șir, am decis cu Sorin Moukandjo să scriem o serie de articole despre toate cărțile lui Neil Gaiman care ne-au căzut în mână. Cine este Sorin? Asta o să vă spună el dacă va considera necesar. Important este că-i place Gaiman și a acceptat jocul propus de mine de a scrie în tandem o serie de autor dedicată lui Neil Gaiman.

Dragă Sorin,

Incitat de discuțiile noastre purtate de-a lungul timpului, am răscolit librării, biblioteci și rafturi personale în căutarea cărților lui Neil Gaiman. Mi-a căzut mai întâi în mână Crazy Hair.

Crazy Hair

Povestea e destul de simplă și nu presupune un efort intelectual deosebit ca să prinzi firul imaginației ușor bolnave pe a lui Gaiman. Trebuie să recunosc că imaginea unui cap care poartă o ditamai claie de păr în care se ascund toate minunile, visele și aventurile pământului ficțional sau real nu m-a prea încântat. Ba dimpotrivă, m-a făcut să mă simt ușor inconfortabil. Nu cred că am fobii legate de firele de păr care se pot undui astfel încât să nască în mintea privitorului tot felul de imagini care mai de care mai năstrușnice, dar cred că rămân afectat de firele de păr pe care le pot găsi în mâncare, smocurile de păr care blochează aspiratorul și acele fire lungi care-și găsesc odihna pe diferite obiecte care țin mai mult sau mai puțin de igiena personală. Nu a fost o călătorie pe un teren minat cu sentimente de groază, dar ușoare indispoziții la nivel somatic am resimțit.

Poate și datorită desenelor lui McKean care are un talent de a te învălui cu imaginile lui astfel încât ajungi să ai senzația că te sufoci, că pierzi contactul cu realitatea, că tot ce cunoști este, de fapt, doar o iluzie și că fantasticul din desenele lui este singura realitate acceptabilă.

Poate mă-nșel, dar jocul lui Gaiman și McKean cu realitatea mă duce cu gândul la cum reușim noi să percepem anumite obiecte. Oare dacă le înțelegem și ne raportăm la ele pentru că le privim printr-o lentilă deformată și singurul mod de a le pătrunde misterul este tocmai aruncarea lor în plan ficțional și supunându-le la un test de fantazare? Oare sesizez o alterare voită a realității tocmai pentru a-i surprinde misterul din banal?

M-am uitat și reuitat peste carte și, după ce am citit și primul volum din Sandman, am tras concluzia că nu e doar Crazy Hair, ci e vorba despre ce e dincolo de firele de păr: extraordinara și fascinanta capacitatea a omului de a visa, de a imagina și a strânge toate aceste minuni sub o claie de păr într-o lume în care oricine poate să locuiască când vrea. Părul Nebunatic nu o fi tocmai acel păr de pe capul scriitorilor?

Text: Neil Gaiman Desene: Dave McKean

Text: Neil Gaiman
Desene: Dave McKean

E bine că începem să discutăm despre Gaiman  pornind la drum cu colaborările sale cu McKean. Avem ocazia să vorbim despre doi artiști care au colaborat într-o perioadă de timp specifică și sunt, dacă vrei, datați. În week-end am apucat să revăd unele dintre lucrările celor doi – The Day I Swapped My Dad for Two Goldfish (1998), The Wolves in the Walls(2003), Signal to Noise. Sigur, primele două diferă de S2N pentru că le sunt dedicate copiilor. De altfel, din câte-mi amintesc, ambele cărți poartă dedicații din partea autorilor către propriii copii. The Day I Swapped My Dad for Two Goldfish este chiar inspirată dintr-o reacție a fiului lui Gaiman care i-a spus că ar prefera să aibă peștișori aurii în loc de tată. Colaborarea dintre cei doi funcționează perfect atunci când pătrund în imaginarul copiilor, în locurile intermediare în care fantezia contaminează realul, iar rezultatul este cel mai adesea înspăimântător… chiar și pentru cei trecuți de vârsta copilăriei. Sau, în lucrările pentru adulți, când încearcă să acceseze / interpreteze jocurile difuze ale memoriei, limbajul amintirilor și construcția lui din frânturi de diverse media.

De altfel, mi se pare că tehnica colajului îi reprezintă pe amândoi și reprezintă în același timp o modalitate de expresie specifică sfârșitului de secol 20, atunci când era cutting edge să faci asta în print, dar mai ales pe net. McKean îmbină desenul cu fotografia și cu imaginea procesată digital și de cele mai multe ori îi iese. În alte rânduri îmi par rateuri specifice excesului de filtre și post-procesări descoperite la începutul anilor ’90, atunci când trebuia să mărești bpm-ul la Jingle Bells ca să se potrivească cu sample-ul jungle. Și chiar dacă imaginarul lui McKean, dar și al lui Gaiman, ceva mai voalat, vine din zona culturii grunge, a texturilor și pattern-urilor suprapuse, a distorsiunii, cum spuneai și tu, nu pot să nu-i asociez cu explozia culturii sample-urilor și a colajului. Gaiman citează și rescrie, e tehnica lui de bază, după părerea mea. Similar cu un jazman sau un producător de hip-hop își alege în primă fază tema/ ritmul pe care urmează să improvizeze. Iar când improvizează se folosește de locurile comune, de hituri, de basmele fraților Grimm, de povești din 1001 de nopți sau alte teme/ hituri ale literaturii pentru copii universale. Marele merit, imho, în literatura pentru copii a lui Gaiman este că reușește să aducă la zi magia basmelor, reușește să învăluie în mister realitatea dezvrăjită, s-o scoată din banal. Și face lucrul acesta fără să pară un exercițiu retard sau doar un exercițiu.

Ei, asta e un lucru dificil de făcut în zilele noastre când “sensibilitatea” sumbră/ goth este asociată mai degrabă cu mimarea sensibilității și alinierea la imaginarul adolescentin, decât cu lucrurile cu adevărat serioase sau „profunde”. (O grămadă de poeți tineri autohtoni sunt tributari acestui “gen”, acestei direcții și acestui imaginar pe care – încă – îl mai pot accesa; ceea ce nu-i face să fie NG). Gaiman e genul care face echilibristică între kitsch și cultura așa-zis serioasă, fără să pice în ridicol. Partea la care mi se pare că scârțâie este cea a discursurilor prea puțin nuanțate, dar nici astea nu-s ridicole. De altfel, una dintre calitățile principale ale lui Gaiman este că se umanizează prin auto ironie, lucru de apreciat la un autor atât de popular. Pe de altă parte, chiar atunci când merge în direcția asta, a discursului estetic îndoielnic, o face asumat, iar lucrurile pe care le scrie pot comunica și cu scepticii și cu cei care preferă să fie furioși, decât să afișeze o atitudine de staruri rock.

Articol scris de R van F și Sorin Moukandjo.