Despre dragoste și alți demoni de Gabriel Garcia Marquez


 

Despre dragoste și alți demoni de Gabriel Garcia Marquez

Nota mea: 5 din 5 stele

NOTA BENE: Recomand, dată fiind implicarea editurii RAO în publicarea cărților unor persoane cu probleme penale, lecturarea cărții într-o altă limbă:

https://www.bookdepository.com/search?searchTerm=of%20love%20and%20other%20demons&search=Find+book

Tânăra Sierva Maria este mușcată pe când avea 20 de ani de un câine turbat. Considerând că Sierva Maria este posedată de diavol sau turbată, Inchiziția o trimite la mânăstire, unde preotul Cayetano Delaur se îndrăgostește nebunește de ea și încearcă să-i facă mai ușor de îndurat viața măcinată de răutățile și cruzimile celor din mânăstire. Astfel se înfiripă o poveste de dragoste pasională și mistuitoare între Sierva Maria și Cayetano Delaur.

Ăsta este genul de poveste de dragoste pe care o aștept de la Marquez! Profundă, pasională, ireală, magică, mistică, mistuitoare! Scriitura lui Marquez și imaginația sa debordantă pot să fie la fel de intense în romane scurte, precum cel de față, sau în adevărate cărămizi, precum Un veac de singurătate. În Despre dragoste și alți demoni, Marquez comprimă senzația de abandon total pe care o trăiește îndrăgostitul, așa cum refuză să o facă în Dragostea în vremea holerei, și face întreaga poveste nu doar credibilă, ci și fascinant de intensă.

Dar despre ce vreau să vorbesc cu adevărat este o cheie (zic cheie deși s-ar putea să fie o interpretare personală) care mi-a atras atenția în acest roman: și anume rolul Inchiziției, al religiei, al cutumelor și credințelor învechite în distrugerea de vieți omenești. Sierva Maria și Cayetano Delaur sunt victimele iubirii necedate lui dumnezeu. Inchiziția decide că Sierva Maria este turbată și posedată de diavol pentru că a fost mușcată de un câine turbat. Nu prezintă semne, dar asta nu contează pentru cei cu al treilea ochi în frunte, iar purtătorii onomatopeelor demiurgice decid că Sireva este posedată deoarece nu corespunde comportamentului pe care ar trebui, în mod normal, să-l aibă, dat fiind că a fost mușcată de un câine turbat. Fascinația lui Cayetano, cumva amintind de fascinația față de fructul interzis, față de Sierva m-a făcut să mă gândesc la extazul mistic pe care unii credincioși îl amintesc adeseori în pragul epifaniilor. Îndrăgostit nebunește, Cayetano pare că el e cel turbat, cel ce-și pierde rațiunea, controlul și care se aruncă cu disperare în brațele Siervei, ea devenind dumnezeu, rai, iad, CUVÂNT. Cert este că cei doi nu au voie, nu li se permite să ridice iubirea față de aproape, față de sexul opus la rangul de extaz mistic, la stadiul de iubire supremă de care nu se poate trece întrucât sentimentul pur de iubire este doar pentru demiurg. Aici intervine, zic eu, marea problemă a religiei, în general, a Inchiziției în special, a personajelor religioase din cartea lui Marquez într-un mod intim și dedicat: indiferent de cât va dura iubirea pe care o persoană o simte față de cealată, indiferent cât de carnală și distrugătoare de tabu-uri este, chiar nu-i posibil să depășească, să fie îndreptățită chiar, să fie deasupra iubirii față de zeități? Oamenii cerșesc iubirea, atenția și grija unui dumnezeu, de ce nu se pot mulțumi, de ce nu s-ar mulțumi cu iubirea unora ca ei? Și ce este greșit în asta? E cumva o relație adulterină pe care demiurgul o condamnă? Sau totul se petrece doar în mințile purtătorilor de șoapte? Iubirea lui Sierva și Cayetano este sfâșiată de dinții câinilor turbați care, îmbăloșați de disprețul pentru rasa umană, macină-n caninii lor ascuțiți singurul lucru care mai poate salva un om de la pierzanie.

Astfel am citit cartea lui Marquez, cu aceste gânduri m-a lăsat și m-am bucurat de lectură într-un mod în care rar îmi este dat să o fac. Că acesta este mesajul autorului sau nu, nu prea contează pentru mine, cert este că m-a pus pe gânduri, m-a făcut să mă înfurii, mi-a trezit trăiri intense, senzații care sunt întotdeauna binevenite și de dorit.

De ce 5 stele: pentru că e, din punctul meu de vedere, o capodoperă.

Prezentarea editurii:

In 1942, intr-o manastire din america latina sint scoase la lumina
ramasitele lumesti ale unei adolescente, sierva maria de todos los
angeles.splendida ei podoaba capilara masoara douazeci si doi de metri
lungime… Sa fie oare aceasta descoperire fructul imaginatiei
inflacarate a autorului? Reala sau fictiva, ea reprezinta punctul de
plecare al unei inedite povesti de dragoste, desfasurate pe fundalul
pitoresc si decadent al cartagenei, la mijlocul secolului al xviii-lea.
Sierva Maria este muscata la virsta de douazeci de ani de un ciine.
Banuind-o de turbare sau ca ar fi posedata de diavol, inchizitia o
trimite la o manastire, unde, alaturi de exorcistul ei, Don Cayetano
Delaura, traieste o pasiune nebuna, distructiva si, prin urmare,
blestemata…
Prin aceasta capodopera situata la cumpana dintre istorie si legenda,
misticism si erotism, Gabriel García Márquez depaseste granitele
realismuluimagic. Poezia si maiestria stilului sau transforma aici scena
magicianului aventurier intr-un minunat iconostas baroc.

Anunțuri

Patru cărți de Gabriel Garcia Marquez


Vijelia de Gabriel Garcia Marquez

Nota mea: 3 din 5 stele

M-am hotărât după ce am citit Un veac de singurătate, Despre dragoste și alți demoni și Dragostea în vremea holerei că Marquez e acel gen de scriitor care trebuie citit în totalitate, pe cât posibil. 

Următoarea carte pe care am citit-o a fost Vijelia. Se simte că Marquez încă nu a atins maturitatea scriitorului care va urma, însă cele trei personaje pe care le construiește sunt veridice, perspectivele lor sunt credibile, iar trăirile intense. 

Nimeni nu are dreptul să decidă dacă un om are sau nu dreptul la ritualurile de înmormântare deoarece responsabilitatea înmormântării respectivului om este sarcina celor care sunt în viață. Conform filosofiei personajelor lui Marquez, în fața morții toți suntem egali, iar ceea ce s-a petrecut în perioada în care mortul a făcut parte din comunitate, că a fost sau nu plăcut, că a fost sau nu bun, nu mai contează. Pe ultimul drum se conduce oricine, oricine are dreptul la acești ultimi pași, dreptul de a se împăca cu ce a fost în viață, iar cei care rămân în viață sunt obligați să poată trăi în continuare fără ranchiună și curați.

Scriitura e mai apăsătoare decât în celelalte cărți pe care le-am citit de Marquez. Nu pentru că e densă, ci datorită faptului că pune accent pe sentimente, pe trăirile personajelor. De data aceasta, iar dacă îmi aduc bine aminte a făcut asta și Cronica unei morți anunțate din cărțile pe care le-am citit până acum, accentul cade pe atmosferă, o atmosferă foarte atent și inteligent construită.

De ce 3 stele: pentru că am văzut o inteligentă acțiune de manipulare emoțională a cititorului prin creearea unei atmosfere apăsătoare. 

Prezentarea editurii:

Gabriel Garcia Márquez trasează primele linii ale realismului magic,
dând naştere unui loc mitic şi legendar: Macondo. Trei personaje din
generaţii diferite, trei perspective diferite, aşadar, susţin un monolog
interior centrat pe aceeaşi temă: moartea doctorului din sat, personaj
incomod şi ciudat. Bătrânul colonel, fiica lui şi nepotul îndeplinesc,
la fel ca în Antigona, de unde şi mottoul cărţii, ritualul
înmormântării, deşi un sat întreg se împotriveşte.

Ceas rău de Gabriel Garcia Marquez

Nota mea: 3 din 5 stele

În Ceas rău regăsim o temă care va deveni laitmotiv pentru cărțile sale ulterioare: în vreme de război, comunitățile mici copiază comportamentul de frontul de luptă. 

Cesar Montero află dintr-o fițuică cu zeflemele că soția sa îl înșală cu Pastor, un muzicant. Acesta este începutul operațiunii de denigrare în masă a locuitorilor. Părintele Angel este cel care observă și care încearcă să liniștească spiritele, însă totul pare scăpat de sub control, setea de sânge a micii comunități fiind alimentată cu fițuici cu zeflemele.

Comunitatea din sătucul în care locuiește Părintele Angel nu prea are secrete, dar toți se prefac că nu știu ce se întâmplă tocmai ca să ducă o viață cât se poate de liniștită. În momentul în care încep să apară fițuicile cu zeflemele, oamenii încep să reacționeze violent, cumva, prin faptul că adevărul este pus pe tapet, prezent peste tot, imposibil de ignorat, locuitorii realizează că ignorarea nu mai este o soluție, ca se cer luate măsuri. Însă măsurile sunt violente atât pentru că sunt alimentate de bombardamentul de fițuici cât și pentru că Angel nu reușește să găsească ancora morală menită să-i țină în frâu pe enoriași. Nimeni nu este interesat de rostul acestor bârfe, nimeni nu pare să fie afectat că este distrusă comunitate chiar de ei înșiși, pentru că nu mai contează absolut nimic în momentul în care sângele este singurul mod de plată a unor acțiuni imorale.

Scriitura este în stilul lui Marquez, dar de data aceasta fără înfloriturile specifice. Este acordată o atenție ridicată unor momente cheie special alese pentru a crește tensiunea narațiunii și greutatea mesajului. Fapt care-i iese, recunosc, însă întreaga evoluție a narațiunii este sacrificată, întrucât Marquez reușește, cumva, să blocheze povestea într-o serie de puncte moarte. Narațiunea începe și se termină în forță, însă mijlocul suferă de parcă autorul nu a acordat suficientă atenție desfășurării acțiunii, fiind mai atent la ceea ce vrea să transmită, ignorând că, totuși, nu scrie un eseu filosofic.

De ce 3 stele: pentru că, deși ușor superficial pe alocuri, are forța unui posibil mare scriitor.

Prezentarea editurii:

Pe fundalul violenţei colective şi al conflictelor sîngeroase, petrecute
în Columbia la mijlocul secolului xx, Gabriel Garcia Marquez dezvoltă şi
prefigurează în „Ceas rău” o scriitură devenită inconfundabilă în
romanul „Un veac de singurătate”, care i-a adus premiul Nobel pentru
literatura. Într-o dimineaţă, pe cînd padre Angel se pregăteşte de
slujbă, o împuşcătură tulbura liniştea satului. Aflînd dintr-o „fiţuica
cu zeflemele” că soţia îl înşală cu pastor, muzicantul, negustorul de
animale Cesar Montero îşi face singur dreptate. Este primul semn al unei
violenţe mocnite, începutul unei adevărate „campanii” de denigrare în
masă, într-un loc unde adulterele, escrocheriile şi ranchiunele nu mai
reprezintă un secret pentru nimeni.

Ochi de câine albastru de Gabriel Garcia Marquez

Nota mea: 2 din 5 stele

M-au chinuit incredibil aceste povestiri ale debutantului Marquez… Nu sunt slabe, doar că sunt forțate. Încearcă să fie întunecat, dramatic, deprimant, absurd, melodramatic dar pur și simplu se vede, se simte că scriitura, că felul scriitorului de a fi, de a vedea lucrurile nu este cel prezent în povestiri. 

Recunoaște influența lui Kafka și acest lucru se vede în povestirile de început ale lui Marquez. E evident în căutarea identității. E și mai evident că nu se simte în largul lui în rândurile pe care le scrie, de aici și chinul pe care-l acuz. Am citit greu, doar câteva pagini după care abandonam. Recomand cartea doar celor care sunt fani Marquez, altminteri i-aș face un uriaș deserviciu…

De ce 2 stele: pentru că a fost adevărată tortură în genul picăturii chinezești.

Prezentarea editurii:

În Ochi de câine albastru, scufundarea lui García Márquez în această
„altă” realitate e profundă şi vertiginoasă. Aici nu este vorba despre o
realitate plăcută şi amuzantă. García Márquez ne pune faţă în faţă cu o
prezenţă inevitabilă – moartea -, dezvăluind-o ca pe o parte geamănă a
vieţii noastre. Moartea licărindu-ne în vise, cunoscută apoi ca
experienţa totală a sufletului şi a corpului. Moartea ca o constantă
iminentă, care ne arată până în ce punct fiinţa noastră este formată din
aspecte distincte şi niciodată imaginate.

Funeraliile Mamei Mari de Gabriel Garcia Marquez

Nota mea: 4 din 5 stele

Cel mai fain volum de povestiri pe care l-am citit până acum de la Marquez! Mi-au plăcut toate povestirile, dar în special mi-a plăcut Siesta de marți, O zi după sâmbătă și În satul ăsta nu sunt hoți.

Am rămas cu impresia că în toate povestirile bântuie fantoma Mamei Mari, Mama Mare care în ultima povestire își dă duhul și-n care este explicat rolul acesteia în comunitate. Importanța Mamei Mari este una de-a dreptul mistică, fapt dezvoltat mai mult și mai bine în Un veac de singurătate, însă este liantul perfect care apare în această culegere de povestiri pentru a înțelege universul în care sunt plasate acțiunile din povestirile prezente.

Scriitura este una mai matură comparativ cu Ochi de câine albastru, în cinci ani urmând să apară Un veac de singurătate, lectura este plăcută, temele profunde, personajele bine construite, narațiunea foarte bine articulată având în vedere lungimea povestirilor, o colecție de proză scurtă de neratat.

De ce 4 stele: deoarece efectul Marquez se simte din plin.

Prezentarea editurii:

Vreme de mulţi ani, Mama Mare garantase pacea socială şi concordia
politică în imperiul său, în virtutea celor trei cufere cu buletine
electorale false care făceau parte din patrimoniul ei secret. Slujitorii
bărbaţi, protejaţii ei şi dijmaşii, majori sau minori, exercitau nu doar
propriul drept de sufragiu, ci şi pe cel al alegătorilor morţi de un
secol. Ea reprezenta predominarea puterii tradiţionale asupra
autorităţii trecătoare, supremaţia de clasă asupra plebei, transcendenţa
înţelepciunii divine asupra improvizaţiei muritoare. În vremuri paşnice,
voinţa ei hegemonică înfiinţa şi desfiinţa slujbe bănoase şi sinecuri şi
veghea la bunăstarea asociaţilor chiar dacă, pentru asta, trebuia să
recurgă la vicleşuguri sau la fraudă electorală. În vremuri furtunoase,
Mama Mare a contribuit în secret să-şi înarmeze partizanii şi le-a
ajutat în public pe victimele acestora. Zelul acela patriotic o acredita
pentru cele mai înalte onoruri.

De subtilitate rerum


My rating: 5 of 5 stars

O puternică vrajă înconjura un vârf de munte elvețian și-l ținea în cântec de sirenă captiv pe tânărul Hans Castorp.

Hans Castorp părăsește câmpia pentru a-i face o vizită vărului său bolnav de tuberculoză internat la sanatoriul din Davos, o localitate din Alpii elvețieni. O dată ajuns acolo și supus unui consult, Hans Castorp este anunțat că are simptome de tuberculoză și că ar fi foarte bine pentru sănătatea lui, dacă ar urma o cură la sanatoriu.  Hans Castorp acceptă. Și rămâne internat șapte ani…

Muntele vrăjit este considerat un bildungsroman. Este și nu prea. De obicei, romanele care aparțin acestui gen literar sunt dedicate evoluăţiei, formării unui personaj, or Mann mai degrabă își degradează personajul principal în loc să-l facă să crească, să se formeze, să devină un om matur și echilibrat. O parodie a genului? Posibil. Thomas Mann este un șturlubatic, toată lumea știe asta.

Totuși personajul Hans Castorp este apropiat sufletului scriitorului pentru că se vede că are o grijă deosebită în a-l prăbuși în cele mai adânci genuni ale spiritului și corpului uman pentru a-l ridica mai apoi și arunca în zări metafizice, pe culmi morale care străjuiesc vrăjite decadența umanității la început de secol XX. De ce-l coboară? Pentru a-l căli, pentru a-l pregăti și pentru a-i oferi oportunitatea de a înțelege și vedea ambele fațete ale monedei, bineînțeles. Și totuși, de ce rămâi cu senzația că Hans Castorp este un biet tinerel prins în vârtejul vieții, în magia unui munte care-l joacă pe degete, amețit de culmi înalte care, de fapt, nu sunt decât niște iluzii deșarte cu privire la realitate, la lume, la viața sa? Eu unul nu știu. Poate că așa era lumea atunci, în prag de război mondial, poate că așa a văzut-o Thomas Mann după ce a trecut prin ea, poate că așa a considerat autorul posesor al unei inteligențe ieșite din comun și al unui simț de observație deosebit de profund.

Pe măsură ce înaintezi în lectură și începi să cunoști diferite personaje începi să ai impresia că nu descoperi un simplu om, ci un mod de viață al unei societăți, al unei culturi, al unei țări, totul formând, într-un final mai puțin apoteotic decât propoziția de față, o imagine a unei Europe, a unui continent care parcă așteaptă momentul să se întremeze câtuşi de puţin pentru a-şi împrăştia toxicitatea şi răspândi boala care o macină din interior. Toate personajele sunt alegorii. Settembrini este Umanitatea în sensul democrației și al toleranței, Naphta este Extemismul, Joachim este imaginea jertfei pe altarul datoriei, Peeperkorn este un fel de faun a la Nietzsche scos de la naftalină și supus unor experimente și exerciții etice și unor simpatice teste cu privire la modul de trăire a istoriei, Chauchat este Seducția în preaplinul și fascinantul ei mod de exprimare, și Hans Castorp este recunoscut de critici și de însuși autor, drept un Parsifal al epocii moderne sau imaginea tinerei Republici de la Weimar.

 Când ai în față o carte precum Muntele vrăjit găsești rostul clișeelor în genul: o carte pe care trebuie să o citești, este una dintre cele 100 de cărți de citit într-o viață, ai trăit degeaba dacă nu ai citit cartea asta. Da, clișeele mai sus enunțate sunt întru totul justificate și, culmea, își pierd din glodul cleios specific clișeului pentru că sunt puse față-n față cu o adevărată operă de artă. Thomas Mann nu scrie, Thomas Mann pictează din vârf de munte harta unui continent în prag de criză, a unui continent pe cale să-și descopere răutatea și cruzimea, un continent care are de gând să schimbe radical modul locuitorilor săi de a privi, trăi, simți și judeca tot ce ține de biologia ființei umane.

Spunea cineva la un moment dat pe facebook că nu ar trebui să mă suprindă existența unei ședințe de spiritism în Muntele vrăjit având în vedere câtă decadență burgheză conține. Așa-i, nu ar fi trebuit să mă surprindă, dar a făcut-o pentru că vârful de munte se prăbușește deodată, cade cu zgomot, se prăvălește ca o avalanșă nebună de bolovani în capul cititorului. S-au tras primele focuri, s-au rosti primele cuvinte grele, s-au dat primele palme și toată decadență explodează într-un vulgar foc de artificii care culminează cu Hans Castorp care călărește bidivii Apocalipsei.

Da, Muntele vrăjit este o carte pe care trebuie să o citești. Pentru frumusețea frazelor interminabile. Pentru introspecțiile bogate ale lui Hans Castorp. Pentru discuțiile savuroase dintre Settembrini și Naphta. Pentru priveliștea pe care ți-o poate oferi doar un vârf de munte vrăjit asupra unui întreg continent…

De ce 5 stele: pentru că este una dintre acele cărți care se cer citite și recitite de fiecare dată când se zăresc în bibliotecă și pentru că este genul de volum care, indiferent de câte ori ți-a trecut prin mână, mereu va oferi ceva de descoperit.

Într-o cafenea, Dora Bruder își pierdea tinerețea – Patrick Modiano


Click pe poza si cumpara cartea! Transport gratuit 😉

S-a anunțat câștigătorul Premiului Nobel pentru Literatură 2014: Patrick Modiano. Am citit ceva de el? Nu. Am auzit de el? Nu. Ia să-i caut eu cărțile să văd ce-i poate condeiul!

L-am citit. Bifat. Și atât.

Modiano se pricepe la studii antropologice. Are un lirism specific franțuzesc însă care se pierde în metehnele și obsesiile care-l vânează pe Modiano – săpatul după informații neinteresante despre străzi, persoane, case și alte cotloane ale Parisului. O fi interesant pentru cineva obsedat de astfel de detalii. Pe mine m-a lăsat rece. Aproape mort. De plictiseală.

Nobel-ul bifează ciudăței, ăsta este unul dintre marele mistere ale contemporaneității, trebuie să recunosc. Și Modiano se cadrează perfect în trend-ul pe care juriul Premiului l-a adoptat.

Dora Bruder este genul de carte pe care o poate scrie (și sunt sigur că au și făcut-o nenumărați) un antropolog cu pata pusă pe o persoană dispărută în vremea celui de-al doilea război mondial. Robert Danton a scris ceva oarecum asemănător – a fost primul care mi-a venit în minte după ce am citit Dora Bruder. Au fost câteva propoziții simpatice, cu iz de vorbă de duh potrivită pentru status-uri de facebook și atât. Profunzime? Poate doar în dedicația cu care a vânat informațiile despre Dora. Talent? De detectiv, poate. Fler? Pe care doar juriul de la Stockholm îl poate observa și gusta. Scriitură? Pornind de la titlul și terminând cu el, acolo e talentul scriitoricesc al lui Modiano.

În cafeneaua tinereții personajele care se ivesc de după paravane alb-negru care miros a mucegai de dosare uitate-n subsoluri de arhivari cu pielea la fel de uscată și galbenă ca și documentele lăsate-n voia șobolanilor, personaje impersonale, imposibil de simțit. Spiritul anilor ʼ60 se simte așa cum se simte dimineața mirosul de cafea proaspătă de sub ușa unui vecin – te amăgește cu izul ei dar nu-ți lasă nicio șansă să o guști. Nici un personaj nu scapă de ochiul scrutător al lui Modiano și chiar de ai vrea, nu poți să te atașezi de personaje pentru că ajung doar simple și biete nume scrise, disecate și cercetate-n fel și chip de polițistul M. M-a dus gândul, pe măsură ce citeam Cafeneaua, la Toate Numele lui Saramago, însă nu pentru că Modiano s-ar putea compara cu magnificul Saramago ci pentru că Modiano mi-a părut că seamănă cu Jose…

Click pe poza si cumpara cartea! Transport gratuit 😉

Nu știu cui și de ce i-ar putea fi pe plac Modiano și nu știu și de ce ar vrea cineva să citească mereu și mereu informații scoase din arhivele diferitelor instituții ale vreunui stat în loc să citească literatură.

Modiano spunea, la un moment dat, că el are impresia că scrie aceeași carte tot timpul. Exact aceeași impresia am și eu. Însă eu sunt obișnuit ca un scriitor să mă surprindă tot timpul cu următorul roman și nu să-mi lase impresia că noua sa carte este, de fapt, un alt capitol dintr-o carte pe care numai nu se hotărăște să o închidă între doar două coperți.

De ce 2 stele: pentru că nu cred că ai cum să dai o notă mai mare unui dosar care adună certificate de naștere, buletine, certificate de căsătorie etc.

 

Alte recenzii/opinii:

Dora Bruder:

Semne bune

Andreea Iulia Toma

 

In cafeneaua tineretii pierdute:

Filme-carti

Evantaiul memoriei

ROMLIT