Patru cărți de Gabriel Garcia Marquez


Vijelia de Gabriel Garcia Marquez

Nota mea: 3 din 5 stele

M-am hotărât după ce am citit Un veac de singurătate, Despre dragoste și alți demoni și Dragostea în vremea holerei că Marquez e acel gen de scriitor care trebuie citit în totalitate, pe cât posibil. 

Următoarea carte pe care am citit-o a fost Vijelia. Se simte că Marquez încă nu a atins maturitatea scriitorului care va urma, însă cele trei personaje pe care le construiește sunt veridice, perspectivele lor sunt credibile, iar trăirile intense. 

Nimeni nu are dreptul să decidă dacă un om are sau nu dreptul la ritualurile de înmormântare deoarece responsabilitatea înmormântării respectivului om este sarcina celor care sunt în viață. Conform filosofiei personajelor lui Marquez, în fața morții toți suntem egali, iar ceea ce s-a petrecut în perioada în care mortul a făcut parte din comunitate, că a fost sau nu plăcut, că a fost sau nu bun, nu mai contează. Pe ultimul drum se conduce oricine, oricine are dreptul la acești ultimi pași, dreptul de a se împăca cu ce a fost în viață, iar cei care rămân în viață sunt obligați să poată trăi în continuare fără ranchiună și curați.

Scriitura e mai apăsătoare decât în celelalte cărți pe care le-am citit de Marquez. Nu pentru că e densă, ci datorită faptului că pune accent pe sentimente, pe trăirile personajelor. De data aceasta, iar dacă îmi aduc bine aminte a făcut asta și Cronica unei morți anunțate din cărțile pe care le-am citit până acum, accentul cade pe atmosferă, o atmosferă foarte atent și inteligent construită.

De ce 3 stele: pentru că am văzut o inteligentă acțiune de manipulare emoțională a cititorului prin creearea unei atmosfere apăsătoare. 

Prezentarea editurii:

Gabriel Garcia Márquez trasează primele linii ale realismului magic,
dând naştere unui loc mitic şi legendar: Macondo. Trei personaje din
generaţii diferite, trei perspective diferite, aşadar, susţin un monolog
interior centrat pe aceeaşi temă: moartea doctorului din sat, personaj
incomod şi ciudat. Bătrânul colonel, fiica lui şi nepotul îndeplinesc,
la fel ca în Antigona, de unde şi mottoul cărţii, ritualul
înmormântării, deşi un sat întreg se împotriveşte.

Ceas rău de Gabriel Garcia Marquez

Nota mea: 3 din 5 stele

În Ceas rău regăsim o temă care va deveni laitmotiv pentru cărțile sale ulterioare: în vreme de război, comunitățile mici copiază comportamentul de frontul de luptă. 

Cesar Montero află dintr-o fițuică cu zeflemele că soția sa îl înșală cu Pastor, un muzicant. Acesta este începutul operațiunii de denigrare în masă a locuitorilor. Părintele Angel este cel care observă și care încearcă să liniștească spiritele, însă totul pare scăpat de sub control, setea de sânge a micii comunități fiind alimentată cu fițuici cu zeflemele.

Comunitatea din sătucul în care locuiește Părintele Angel nu prea are secrete, dar toți se prefac că nu știu ce se întâmplă tocmai ca să ducă o viață cât se poate de liniștită. În momentul în care încep să apară fițuicile cu zeflemele, oamenii încep să reacționeze violent, cumva, prin faptul că adevărul este pus pe tapet, prezent peste tot, imposibil de ignorat, locuitorii realizează că ignorarea nu mai este o soluție, ca se cer luate măsuri. Însă măsurile sunt violente atât pentru că sunt alimentate de bombardamentul de fițuici cât și pentru că Angel nu reușește să găsească ancora morală menită să-i țină în frâu pe enoriași. Nimeni nu este interesat de rostul acestor bârfe, nimeni nu pare să fie afectat că este distrusă comunitate chiar de ei înșiși, pentru că nu mai contează absolut nimic în momentul în care sângele este singurul mod de plată a unor acțiuni imorale.

Scriitura este în stilul lui Marquez, dar de data aceasta fără înfloriturile specifice. Este acordată o atenție ridicată unor momente cheie special alese pentru a crește tensiunea narațiunii și greutatea mesajului. Fapt care-i iese, recunosc, însă întreaga evoluție a narațiunii este sacrificată, întrucât Marquez reușește, cumva, să blocheze povestea într-o serie de puncte moarte. Narațiunea începe și se termină în forță, însă mijlocul suferă de parcă autorul nu a acordat suficientă atenție desfășurării acțiunii, fiind mai atent la ceea ce vrea să transmită, ignorând că, totuși, nu scrie un eseu filosofic.

De ce 3 stele: pentru că, deși ușor superficial pe alocuri, are forța unui posibil mare scriitor.

Prezentarea editurii:

Pe fundalul violenţei colective şi al conflictelor sîngeroase, petrecute
în Columbia la mijlocul secolului xx, Gabriel Garcia Marquez dezvoltă şi
prefigurează în „Ceas rău” o scriitură devenită inconfundabilă în
romanul „Un veac de singurătate”, care i-a adus premiul Nobel pentru
literatura. Într-o dimineaţă, pe cînd padre Angel se pregăteşte de
slujbă, o împuşcătură tulbura liniştea satului. Aflînd dintr-o „fiţuica
cu zeflemele” că soţia îl înşală cu pastor, muzicantul, negustorul de
animale Cesar Montero îşi face singur dreptate. Este primul semn al unei
violenţe mocnite, începutul unei adevărate „campanii” de denigrare în
masă, într-un loc unde adulterele, escrocheriile şi ranchiunele nu mai
reprezintă un secret pentru nimeni.

Ochi de câine albastru de Gabriel Garcia Marquez

Nota mea: 2 din 5 stele

M-au chinuit incredibil aceste povestiri ale debutantului Marquez… Nu sunt slabe, doar că sunt forțate. Încearcă să fie întunecat, dramatic, deprimant, absurd, melodramatic dar pur și simplu se vede, se simte că scriitura, că felul scriitorului de a fi, de a vedea lucrurile nu este cel prezent în povestiri. 

Recunoaște influența lui Kafka și acest lucru se vede în povestirile de început ale lui Marquez. E evident în căutarea identității. E și mai evident că nu se simte în largul lui în rândurile pe care le scrie, de aici și chinul pe care-l acuz. Am citit greu, doar câteva pagini după care abandonam. Recomand cartea doar celor care sunt fani Marquez, altminteri i-aș face un uriaș deserviciu…

De ce 2 stele: pentru că a fost adevărată tortură în genul picăturii chinezești.

Prezentarea editurii:

În Ochi de câine albastru, scufundarea lui García Márquez în această
„altă” realitate e profundă şi vertiginoasă. Aici nu este vorba despre o
realitate plăcută şi amuzantă. García Márquez ne pune faţă în faţă cu o
prezenţă inevitabilă – moartea -, dezvăluind-o ca pe o parte geamănă a
vieţii noastre. Moartea licărindu-ne în vise, cunoscută apoi ca
experienţa totală a sufletului şi a corpului. Moartea ca o constantă
iminentă, care ne arată până în ce punct fiinţa noastră este formată din
aspecte distincte şi niciodată imaginate.

Funeraliile Mamei Mari de Gabriel Garcia Marquez

Nota mea: 4 din 5 stele

Cel mai fain volum de povestiri pe care l-am citit până acum de la Marquez! Mi-au plăcut toate povestirile, dar în special mi-a plăcut Siesta de marți, O zi după sâmbătă și În satul ăsta nu sunt hoți.

Am rămas cu impresia că în toate povestirile bântuie fantoma Mamei Mari, Mama Mare care în ultima povestire își dă duhul și-n care este explicat rolul acesteia în comunitate. Importanța Mamei Mari este una de-a dreptul mistică, fapt dezvoltat mai mult și mai bine în Un veac de singurătate, însă este liantul perfect care apare în această culegere de povestiri pentru a înțelege universul în care sunt plasate acțiunile din povestirile prezente.

Scriitura este una mai matură comparativ cu Ochi de câine albastru, în cinci ani urmând să apară Un veac de singurătate, lectura este plăcută, temele profunde, personajele bine construite, narațiunea foarte bine articulată având în vedere lungimea povestirilor, o colecție de proză scurtă de neratat.

De ce 4 stele: deoarece efectul Marquez se simte din plin.

Prezentarea editurii:

Vreme de mulţi ani, Mama Mare garantase pacea socială şi concordia
politică în imperiul său, în virtutea celor trei cufere cu buletine
electorale false care făceau parte din patrimoniul ei secret. Slujitorii
bărbaţi, protejaţii ei şi dijmaşii, majori sau minori, exercitau nu doar
propriul drept de sufragiu, ci şi pe cel al alegătorilor morţi de un
secol. Ea reprezenta predominarea puterii tradiţionale asupra
autorităţii trecătoare, supremaţia de clasă asupra plebei, transcendenţa
înţelepciunii divine asupra improvizaţiei muritoare. În vremuri paşnice,
voinţa ei hegemonică înfiinţa şi desfiinţa slujbe bănoase şi sinecuri şi
veghea la bunăstarea asociaţilor chiar dacă, pentru asta, trebuia să
recurgă la vicleşuguri sau la fraudă electorală. În vremuri furtunoase,
Mama Mare a contribuit în secret să-şi înarmeze partizanii şi le-a
ajutat în public pe victimele acestora. Zelul acela patriotic o acredita
pentru cele mai înalte onoruri.

De subtilitate rerum


My rating: 5 of 5 stars

O puternică vrajă înconjura un vârf de munte elvețian și-l ținea în cântec de sirenă captiv pe tânărul Hans Castorp.

Hans Castorp părăsește câmpia pentru a-i face o vizită vărului său bolnav de tuberculoză internat la sanatoriul din Davos, o localitate din Alpii elvețieni. O dată ajuns acolo și supus unui consult, Hans Castorp este anunțat că are simptome de tuberculoză și că ar fi foarte bine pentru sănătatea lui, dacă ar urma o cură la sanatoriu.  Hans Castorp acceptă. Și rămâne internat șapte ani…

Muntele vrăjit este considerat un bildungsroman. Este și nu prea. De obicei, romanele care aparțin acestui gen literar sunt dedicate evoluăţiei, formării unui personaj, or Mann mai degrabă își degradează personajul principal în loc să-l facă să crească, să se formeze, să devină un om matur și echilibrat. O parodie a genului? Posibil. Thomas Mann este un șturlubatic, toată lumea știe asta.

Totuși personajul Hans Castorp este apropiat sufletului scriitorului pentru că se vede că are o grijă deosebită în a-l prăbuși în cele mai adânci genuni ale spiritului și corpului uman pentru a-l ridica mai apoi și arunca în zări metafizice, pe culmi morale care străjuiesc vrăjite decadența umanității la început de secol XX. De ce-l coboară? Pentru a-l căli, pentru a-l pregăti și pentru a-i oferi oportunitatea de a înțelege și vedea ambele fațete ale monedei, bineînțeles. Și totuși, de ce rămâi cu senzația că Hans Castorp este un biet tinerel prins în vârtejul vieții, în magia unui munte care-l joacă pe degete, amețit de culmi înalte care, de fapt, nu sunt decât niște iluzii deșarte cu privire la realitate, la lume, la viața sa? Eu unul nu știu. Poate că așa era lumea atunci, în prag de război mondial, poate că așa a văzut-o Thomas Mann după ce a trecut prin ea, poate că așa a considerat autorul posesor al unei inteligențe ieșite din comun și al unui simț de observație deosebit de profund.

Pe măsură ce înaintezi în lectură și începi să cunoști diferite personaje începi să ai impresia că nu descoperi un simplu om, ci un mod de viață al unei societăți, al unei culturi, al unei țări, totul formând, într-un final mai puțin apoteotic decât propoziția de față, o imagine a unei Europe, a unui continent care parcă așteaptă momentul să se întremeze câtuşi de puţin pentru a-şi împrăştia toxicitatea şi răspândi boala care o macină din interior. Toate personajele sunt alegorii. Settembrini este Umanitatea în sensul democrației și al toleranței, Naphta este Extemismul, Joachim este imaginea jertfei pe altarul datoriei, Peeperkorn este un fel de faun a la Nietzsche scos de la naftalină și supus unor experimente și exerciții etice și unor simpatice teste cu privire la modul de trăire a istoriei, Chauchat este Seducția în preaplinul și fascinantul ei mod de exprimare, și Hans Castorp este recunoscut de critici și de însuși autor, drept un Parsifal al epocii moderne sau imaginea tinerei Republici de la Weimar.

 Când ai în față o carte precum Muntele vrăjit găsești rostul clișeelor în genul: o carte pe care trebuie să o citești, este una dintre cele 100 de cărți de citit într-o viață, ai trăit degeaba dacă nu ai citit cartea asta. Da, clișeele mai sus enunțate sunt întru totul justificate și, culmea, își pierd din glodul cleios specific clișeului pentru că sunt puse față-n față cu o adevărată operă de artă. Thomas Mann nu scrie, Thomas Mann pictează din vârf de munte harta unui continent în prag de criză, a unui continent pe cale să-și descopere răutatea și cruzimea, un continent care are de gând să schimbe radical modul locuitorilor săi de a privi, trăi, simți și judeca tot ce ține de biologia ființei umane.

Spunea cineva la un moment dat pe facebook că nu ar trebui să mă suprindă existența unei ședințe de spiritism în Muntele vrăjit având în vedere câtă decadență burgheză conține. Așa-i, nu ar fi trebuit să mă surprindă, dar a făcut-o pentru că vârful de munte se prăbușește deodată, cade cu zgomot, se prăvălește ca o avalanșă nebună de bolovani în capul cititorului. S-au tras primele focuri, s-au rosti primele cuvinte grele, s-au dat primele palme și toată decadență explodează într-un vulgar foc de artificii care culminează cu Hans Castorp care călărește bidivii Apocalipsei.

Da, Muntele vrăjit este o carte pe care trebuie să o citești. Pentru frumusețea frazelor interminabile. Pentru introspecțiile bogate ale lui Hans Castorp. Pentru discuțiile savuroase dintre Settembrini și Naphta. Pentru priveliștea pe care ți-o poate oferi doar un vârf de munte vrăjit asupra unui întreg continent…

De ce 5 stele: pentru că este una dintre acele cărți care se cer citite și recitite de fiecare dată când se zăresc în bibliotecă și pentru că este genul de volum care, indiferent de câte ori ți-a trecut prin mână, mereu va oferi ceva de descoperit.

Într-o cafenea, Dora Bruder își pierdea tinerețea – Patrick Modiano


Click pe poza si cumpara cartea! Transport gratuit 😉

S-a anunțat câștigătorul Premiului Nobel pentru Literatură 2014: Patrick Modiano. Am citit ceva de el? Nu. Am auzit de el? Nu. Ia să-i caut eu cărțile să văd ce-i poate condeiul!

L-am citit. Bifat. Și atât.

Modiano se pricepe la studii antropologice. Are un lirism specific franțuzesc însă care se pierde în metehnele și obsesiile care-l vânează pe Modiano – săpatul după informații neinteresante despre străzi, persoane, case și alte cotloane ale Parisului. O fi interesant pentru cineva obsedat de astfel de detalii. Pe mine m-a lăsat rece. Aproape mort. De plictiseală.

Nobel-ul bifează ciudăței, ăsta este unul dintre marele mistere ale contemporaneității, trebuie să recunosc. Și Modiano se cadrează perfect în trend-ul pe care juriul Premiului l-a adoptat.

Dora Bruder este genul de carte pe care o poate scrie (și sunt sigur că au și făcut-o nenumărați) un antropolog cu pata pusă pe o persoană dispărută în vremea celui de-al doilea război mondial. Robert Danton a scris ceva oarecum asemănător – a fost primul care mi-a venit în minte după ce am citit Dora Bruder. Au fost câteva propoziții simpatice, cu iz de vorbă de duh potrivită pentru status-uri de facebook și atât. Profunzime? Poate doar în dedicația cu care a vânat informațiile despre Dora. Talent? De detectiv, poate. Fler? Pe care doar juriul de la Stockholm îl poate observa și gusta. Scriitură? Pornind de la titlul și terminând cu el, acolo e talentul scriitoricesc al lui Modiano.

În cafeneaua tinereții personajele care se ivesc de după paravane alb-negru care miros a mucegai de dosare uitate-n subsoluri de arhivari cu pielea la fel de uscată și galbenă ca și documentele lăsate-n voia șobolanilor, personaje impersonale, imposibil de simțit. Spiritul anilor ʼ60 se simte așa cum se simte dimineața mirosul de cafea proaspătă de sub ușa unui vecin – te amăgește cu izul ei dar nu-ți lasă nicio șansă să o guști. Nici un personaj nu scapă de ochiul scrutător al lui Modiano și chiar de ai vrea, nu poți să te atașezi de personaje pentru că ajung doar simple și biete nume scrise, disecate și cercetate-n fel și chip de polițistul M. M-a dus gândul, pe măsură ce citeam Cafeneaua, la Toate Numele lui Saramago, însă nu pentru că Modiano s-ar putea compara cu magnificul Saramago ci pentru că Modiano mi-a părut că seamănă cu Jose…

Click pe poza si cumpara cartea! Transport gratuit 😉

Nu știu cui și de ce i-ar putea fi pe plac Modiano și nu știu și de ce ar vrea cineva să citească mereu și mereu informații scoase din arhivele diferitelor instituții ale vreunui stat în loc să citească literatură.

Modiano spunea, la un moment dat, că el are impresia că scrie aceeași carte tot timpul. Exact aceeași impresia am și eu. Însă eu sunt obișnuit ca un scriitor să mă surprindă tot timpul cu următorul roman și nu să-mi lase impresia că noua sa carte este, de fapt, un alt capitol dintr-o carte pe care numai nu se hotărăște să o închidă între doar două coperți.

De ce 2 stele: pentru că nu cred că ai cum să dai o notă mai mare unui dosar care adună certificate de naștere, buletine, certificate de căsătorie etc.

 

Alte recenzii/opinii:

Dora Bruder:

Semne bune

Andreea Iulia Toma

 

In cafeneaua tineretii pierdute:

Filme-carti

Evantaiul memoriei

ROMLIT

Ia uite cine s-a intors – Hitler versus anii 2000


Uite cine s-a intors

Click pe poza si ia cartea!

Ia uite cine s-a intors by Timur Vermes
My rating: 5 of 5 stars

Deloc nu-mi pare rău că m-am oprit din Pastorala Americană și Ulise ca să citesc romanul lui Timur Vermes!

Inițial am scris o recenzie de două pagini despre această carte, recenzie care risca să plictisească de moarte orice om care-și respectă timpul. După ce am citit vechea recenzie de mai multe ori, am decis că nu e cazul să public ideile și intepretările mele legate de influențele pe care romanul le are în societate. De asemenea, nici discuțiile, a se citi certurile, pe care le-am avut cu diferiți indivizi pe goodreads sau mai știu pe unde pe marginea mesajului acestei cărți, nu au ce căuta într-o recenzie, deoarece acestea își au locul acolo unde se întâmplă de fapt: la secțiunea comentarii.

Er ist wieder da este un roman bun! Inteligent, exact atât cât trebuie pentru a fi un bestseller și a crea controverse suficient de răsunătoare cât să-i meargă faima și să-i creeze o imagine de trebuie citit doar din cauza scandalului cauzat. Din fericire, așa cum am spus și mai sus, romanul este bun.

Hitler se trezește la viață și-și reîncepe drumul către conducerea Germaniei, de această dată pornind dintr-o emisiune comică – asta e povestea.

Vermes este un tip inteligent care a studiat foarte atent personalitatea lui Hitler. Pentru că lasă impresia că a citit Domarus sau Table Talk-urile sau biografia lui Kershaw, John Toland etc. Hitler este construit cu grijă, precum un puzzle deasupra căruia autorul suflă dumnezeiesc readucîndu-l la viață pe unul dintre cei mai cruzi dicatori din istorie, așezându-l în fața cititorului spre disecție și distracție.

Pe măsură ce revăd cu ochii minții romanul lui Vermes, îmi vine-n cap acea imagine cu păpușa împinsă de ici-colo de la începutul filmului Being John Malkovich. Doar că nu știi, în cazul de față, dacă păpușarul e Hitler sau Vermes pentru că personalitatea Führer-ului parcă se simte pulsând în fiecare dialog. Grea treabă, dar foarte bine făcută.

Sunt multe aberații și reacții stupide pe internet și în presă legate de cartea lui Vermes. Toate sunt prostii. Ia uite cine s-a întors este o critică socială aspră, acidă, sarcastică și crudă, o critică violentă la adresa moravurilor și a politicienilor de mucava din ziua de astăzi, care, dacă nu ar fi venit din gura lui Hitler, poate că nu ar fi reușit să fie atât de ușor de asimilat și recepționat.

Vermes construiește un roman picaresc cu un personaj specific vodevilului. Hitler este demitizat, rupt de pe piedestal și coborât în rândul personajelor gen Gil Blas, Gargantua și Pantagruel, Puck, Svejk sau, mai neaoșii, Moș Teacă, Dănilă Prepeleac sau Păcală. Un măscărici mucalit care ia la trei păzește tot ce nu-i place, cu umorul aferent, însă fără grija polițelor pe care ironia și sarcasmul său i le-ar putea da spre plată. Vermes construiește un roman critic așa cum Voltaire sau Chaucer scriau la vremea lor. Mă bucură nespus că astfel de cărți încă se mai pot scrie și că astfel de autori încă mai pot să apară. Bineînțeles că umorul și personajele principale nu sunt ușor de digerat, însă de ce ar fi mai demn de critică și ofuscare publică și mediatică Führer-ul trezit la viață de Vermes decât clovnul penibil de Beppe Grillo?

Deși personajul principal este Hitler și acțiunea volumului se învârte în jurul său, Er is wieder da nu vorbeşte despre Hitler, ci despre o societate atât de colerică, înfometată de senzațional și lipsită de valori morale și spirit critic încât nu ar ezita în a-și pune-n frunte același dictator care a dus-o spre pierzanie acum 70 de ani. Un roman inteligent, ascuțit precum un brici și șfichiuitor precum o nagaică, care nu iartă și nu ezită să pună la zid contemporaneitatea, amenințând-o cu un pistol înspăimântător pe țeava căruia iese un steguleț pe care scrie: BANG! EȘTI PRAF!

Da, cartea este amuzantă și da, toate personajele și ocupațiile lor devin arhetipuri în dulcele stil clasic al romanului critic și mușcător de moravuri conform și în spiritul scriituri lui Lesage, Thackeray sau Jonathan Swift.

P.S. – stimată editură RAO, în această carte Hitler se trezește la viață în 30 august 2011, adică sfârșitul verii și începutul toamnei. Nu e în niciun caz primăvara… Sau cine a scris prezentarea de pe coperta patru nu a citit cartea?