Dragostea în vremea holerei de Gabriel Garcia Marquez


Dragostea în vremea holerei de Gabriel Garcia Marquez

Nota mea: 3 din 5 stele

 Florentino Ariza și Fermina Daza s-au iubit năvalnic în tinerețe, însă Fermina se căsătorește cu un doctor bogat, trădând astfel iubirea lui Florentino Ariza. Iubirea lui Ariza este uriașă, iar el își planifică viață pentru a o recâștiga, indiferent cât timp îi va lua.
Am citit Dragostea în vremea holerei imediat după  Un veac de singurătate și m-am simțit extrem de ciudat, dat fiind că cea dintâi nu este nici pe departe la fel de frumoasă și fascinantă ca cealaltă. Scriitura e la fel de plăcută și  ademenitoare, o adevărată desfătare, doar că nu am reușit nicicum să empatizez cu personajele, cu povestea lor, cu absolut nimic.
Ce să zic, e adevărat că poveștile de dragoste sunt în egală măsură greu și/sau ușor de iubit, taberele se împart întotdeauna și sunt radicale, ca să nu mai spun că trebuie minuțios construite și dezvoltate, că cititorul trebuie să implice afectiv în poveste închizând triunghiul amoros. E clar că o poveste de dragoste scrisă nu există fără cititor, fără triunghiul amoros menționat mai sus. Prin urmare, iubirea lui Florentino și a Ferminei, cu mine între ei, nu s-a consumat deoarece nu mi-am asumat nici măcar rolul de voyeur sau observator cinic, ci mai degrabă m-am regăsit în pielea unui trecător de pe stradă care vede doi oameni ce se țin de mână și ridică din umeri. 
Așteptările mele sunt uriașe de la Marquez, e clar, iar Dragostea în vremea holerei m-a dezamăgit. Singurul citat care mi-a rămas în minte a fost observația unui personaj legata de faptul că, mai nou, holera se pare că se manifestă prin găuri de gloanțe în craniul bolnavilor. Cam puțin pentru o carte de 480 de pagini din partea unui autor care m-a obligat să-i umplu de sublinieri o carte citită anterior.
Dragostea în vremea holerei este acel gen de roman accesibil oricui, lucru nu neapărat rău, ceea ce-l îndepărtează de mine. Nu pentru că nu gust literatură comercială, ba dimpotrivă, țin să subliniez că sunt fan San-Antonio,  Sven Hassel, Stephen King și alții, însă cumva Marquez mi-a părut că încearcă să atingă zona comercială utilizându-și talentul și inteligența pentru a-și umple portofelul. Culmea, nici măcar nuvelele de la începutul carierei de scriitor a lui Marquez nu m-au dezamăgit în halul în care a reușit să o facă Dragostea în vremea holerei.
O recomand, totuși, tuturor iubitorilor de carte, de Marquez, de povești de dragoste, întrucât scriitura lui Marquez este balsam pentru suflet.
De ce 3 stele: pentru că-i mult sub ceea ce poate Marquez, de fapt.
Prezentarea editurii:
”După Romeo şi Julieta, aceasta este cea mai frumoasă poveste de dragoste care s-a scris vreodată. (…) O să fac nefericiţi o mulţime de bărbaţi, deoarece iubirea reprezintă totul aici. Acest bărbat a facut, timp de 50 de ani, curte unei femei.” Scott Steindorff ”…Trăiseră destul împreună ca să-şi dea seama că dragostea era dragoste oricând şi oriunde, dar cu atât mai intensă cu cât se apropia de moarte.” În tinereţe, Florentino Ariza şi Fermina Daza traiseră o pasionantă poveste de dragoste. Numai că viaţa îţi rezervă uneori surprize… La început, când Florentino află că Fermina se va căsători cu un doctor bogat, simte că viaţa lui s-a sfârşit. Deşi îşi găseşte echilibrul, bucurându-se de succes în afaceri şi nu numai… (cele 622 de relaţii amoroase ar putea confirma acest lucru), dragostea lui pentru Fermina rămâne la fel de puternică. Aşa că, după 50 de ani, 9 luni şi 4 zile de despărţire, Florentino îşi reînnoieşte declaraţia de dragoste în faţa femeii visurilor lui. I se va mai oferi, oare, şansa unui nou început? Dragostea în vremea holerei, una dintre cele mai frumoase şi mai tragice poveşti de dragoste din literatura universală, a fost ecranizată în 2008, adaptarea pentru cinema a romanului fiind făcută de scenaristul Ron Harwoord, câştigător al Premiului Oscar şi al Globului de Aur.
Anunțuri

Patru cărți de Gabriel Garcia Marquez


Vijelia de Gabriel Garcia Marquez

Nota mea: 3 din 5 stele

M-am hotărât după ce am citit Un veac de singurătate, Despre dragoste și alți demoni și Dragostea în vremea holerei că Marquez e acel gen de scriitor care trebuie citit în totalitate, pe cât posibil. 

Următoarea carte pe care am citit-o a fost Vijelia. Se simte că Marquez încă nu a atins maturitatea scriitorului care va urma, însă cele trei personaje pe care le construiește sunt veridice, perspectivele lor sunt credibile, iar trăirile intense. 

Nimeni nu are dreptul să decidă dacă un om are sau nu dreptul la ritualurile de înmormântare deoarece responsabilitatea înmormântării respectivului om este sarcina celor care sunt în viață. Conform filosofiei personajelor lui Marquez, în fața morții toți suntem egali, iar ceea ce s-a petrecut în perioada în care mortul a făcut parte din comunitate, că a fost sau nu plăcut, că a fost sau nu bun, nu mai contează. Pe ultimul drum se conduce oricine, oricine are dreptul la acești ultimi pași, dreptul de a se împăca cu ce a fost în viață, iar cei care rămân în viață sunt obligați să poată trăi în continuare fără ranchiună și curați.

Scriitura e mai apăsătoare decât în celelalte cărți pe care le-am citit de Marquez. Nu pentru că e densă, ci datorită faptului că pune accent pe sentimente, pe trăirile personajelor. De data aceasta, iar dacă îmi aduc bine aminte a făcut asta și Cronica unei morți anunțate din cărțile pe care le-am citit până acum, accentul cade pe atmosferă, o atmosferă foarte atent și inteligent construită.

De ce 3 stele: pentru că am văzut o inteligentă acțiune de manipulare emoțională a cititorului prin creearea unei atmosfere apăsătoare. 

Prezentarea editurii:

Gabriel Garcia Márquez trasează primele linii ale realismului magic,
dând naştere unui loc mitic şi legendar: Macondo. Trei personaje din
generaţii diferite, trei perspective diferite, aşadar, susţin un monolog
interior centrat pe aceeaşi temă: moartea doctorului din sat, personaj
incomod şi ciudat. Bătrânul colonel, fiica lui şi nepotul îndeplinesc,
la fel ca în Antigona, de unde şi mottoul cărţii, ritualul
înmormântării, deşi un sat întreg se împotriveşte.

Ceas rău de Gabriel Garcia Marquez

Nota mea: 3 din 5 stele

În Ceas rău regăsim o temă care va deveni laitmotiv pentru cărțile sale ulterioare: în vreme de război, comunitățile mici copiază comportamentul de frontul de luptă. 

Cesar Montero află dintr-o fițuică cu zeflemele că soția sa îl înșală cu Pastor, un muzicant. Acesta este începutul operațiunii de denigrare în masă a locuitorilor. Părintele Angel este cel care observă și care încearcă să liniștească spiritele, însă totul pare scăpat de sub control, setea de sânge a micii comunități fiind alimentată cu fițuici cu zeflemele.

Comunitatea din sătucul în care locuiește Părintele Angel nu prea are secrete, dar toți se prefac că nu știu ce se întâmplă tocmai ca să ducă o viață cât se poate de liniștită. În momentul în care încep să apară fițuicile cu zeflemele, oamenii încep să reacționeze violent, cumva, prin faptul că adevărul este pus pe tapet, prezent peste tot, imposibil de ignorat, locuitorii realizează că ignorarea nu mai este o soluție, ca se cer luate măsuri. Însă măsurile sunt violente atât pentru că sunt alimentate de bombardamentul de fițuici cât și pentru că Angel nu reușește să găsească ancora morală menită să-i țină în frâu pe enoriași. Nimeni nu este interesat de rostul acestor bârfe, nimeni nu pare să fie afectat că este distrusă comunitate chiar de ei înșiși, pentru că nu mai contează absolut nimic în momentul în care sângele este singurul mod de plată a unor acțiuni imorale.

Scriitura este în stilul lui Marquez, dar de data aceasta fără înfloriturile specifice. Este acordată o atenție ridicată unor momente cheie special alese pentru a crește tensiunea narațiunii și greutatea mesajului. Fapt care-i iese, recunosc, însă întreaga evoluție a narațiunii este sacrificată, întrucât Marquez reușește, cumva, să blocheze povestea într-o serie de puncte moarte. Narațiunea începe și se termină în forță, însă mijlocul suferă de parcă autorul nu a acordat suficientă atenție desfășurării acțiunii, fiind mai atent la ceea ce vrea să transmită, ignorând că, totuși, nu scrie un eseu filosofic.

De ce 3 stele: pentru că, deși ușor superficial pe alocuri, are forța unui posibil mare scriitor.

Prezentarea editurii:

Pe fundalul violenţei colective şi al conflictelor sîngeroase, petrecute
în Columbia la mijlocul secolului xx, Gabriel Garcia Marquez dezvoltă şi
prefigurează în „Ceas rău” o scriitură devenită inconfundabilă în
romanul „Un veac de singurătate”, care i-a adus premiul Nobel pentru
literatura. Într-o dimineaţă, pe cînd padre Angel se pregăteşte de
slujbă, o împuşcătură tulbura liniştea satului. Aflînd dintr-o „fiţuica
cu zeflemele” că soţia îl înşală cu pastor, muzicantul, negustorul de
animale Cesar Montero îşi face singur dreptate. Este primul semn al unei
violenţe mocnite, începutul unei adevărate „campanii” de denigrare în
masă, într-un loc unde adulterele, escrocheriile şi ranchiunele nu mai
reprezintă un secret pentru nimeni.

Ochi de câine albastru de Gabriel Garcia Marquez

Nota mea: 2 din 5 stele

M-au chinuit incredibil aceste povestiri ale debutantului Marquez… Nu sunt slabe, doar că sunt forțate. Încearcă să fie întunecat, dramatic, deprimant, absurd, melodramatic dar pur și simplu se vede, se simte că scriitura, că felul scriitorului de a fi, de a vedea lucrurile nu este cel prezent în povestiri. 

Recunoaște influența lui Kafka și acest lucru se vede în povestirile de început ale lui Marquez. E evident în căutarea identității. E și mai evident că nu se simte în largul lui în rândurile pe care le scrie, de aici și chinul pe care-l acuz. Am citit greu, doar câteva pagini după care abandonam. Recomand cartea doar celor care sunt fani Marquez, altminteri i-aș face un uriaș deserviciu…

De ce 2 stele: pentru că a fost adevărată tortură în genul picăturii chinezești.

Prezentarea editurii:

În Ochi de câine albastru, scufundarea lui García Márquez în această
„altă” realitate e profundă şi vertiginoasă. Aici nu este vorba despre o
realitate plăcută şi amuzantă. García Márquez ne pune faţă în faţă cu o
prezenţă inevitabilă – moartea -, dezvăluind-o ca pe o parte geamănă a
vieţii noastre. Moartea licărindu-ne în vise, cunoscută apoi ca
experienţa totală a sufletului şi a corpului. Moartea ca o constantă
iminentă, care ne arată până în ce punct fiinţa noastră este formată din
aspecte distincte şi niciodată imaginate.

Funeraliile Mamei Mari de Gabriel Garcia Marquez

Nota mea: 4 din 5 stele

Cel mai fain volum de povestiri pe care l-am citit până acum de la Marquez! Mi-au plăcut toate povestirile, dar în special mi-a plăcut Siesta de marți, O zi după sâmbătă și În satul ăsta nu sunt hoți.

Am rămas cu impresia că în toate povestirile bântuie fantoma Mamei Mari, Mama Mare care în ultima povestire își dă duhul și-n care este explicat rolul acesteia în comunitate. Importanța Mamei Mari este una de-a dreptul mistică, fapt dezvoltat mai mult și mai bine în Un veac de singurătate, însă este liantul perfect care apare în această culegere de povestiri pentru a înțelege universul în care sunt plasate acțiunile din povestirile prezente.

Scriitura este una mai matură comparativ cu Ochi de câine albastru, în cinci ani urmând să apară Un veac de singurătate, lectura este plăcută, temele profunde, personajele bine construite, narațiunea foarte bine articulată având în vedere lungimea povestirilor, o colecție de proză scurtă de neratat.

De ce 4 stele: deoarece efectul Marquez se simte din plin.

Prezentarea editurii:

Vreme de mulţi ani, Mama Mare garantase pacea socială şi concordia
politică în imperiul său, în virtutea celor trei cufere cu buletine
electorale false care făceau parte din patrimoniul ei secret. Slujitorii
bărbaţi, protejaţii ei şi dijmaşii, majori sau minori, exercitau nu doar
propriul drept de sufragiu, ci şi pe cel al alegătorilor morţi de un
secol. Ea reprezenta predominarea puterii tradiţionale asupra
autorităţii trecătoare, supremaţia de clasă asupra plebei, transcendenţa
înţelepciunii divine asupra improvizaţiei muritoare. În vremuri paşnice,
voinţa ei hegemonică înfiinţa şi desfiinţa slujbe bănoase şi sinecuri şi
veghea la bunăstarea asociaţilor chiar dacă, pentru asta, trebuia să
recurgă la vicleşuguri sau la fraudă electorală. În vremuri furtunoase,
Mama Mare a contribuit în secret să-şi înarmeze partizanii şi le-a
ajutat în public pe victimele acestora. Zelul acela patriotic o acredita
pentru cele mai înalte onoruri.

Un veac de singurătate de Gabriel Garcia Marquez


Un veac de singurătate de Gabriel Garcia Marquez

Nota mea: 5 din 5 stele

Un veac de singurătate este pentru literatură ce este Nothing else matters pentru muzică: toate lumea a citit-o/ascultat-o, majoritatea cititorilor/ascultătorilor o declară extraordinară, dar puțini sunt interesați de restul operelor scriitorului/muzicienilor pentru că puțini sunt cei care se pot declara fanii genului din care cartea/piesa face parte.

S-au scris multe despre carte, opinii academice, deștepte, stupide, critice, acide, pe lângă și pe subiect etc. astfel încât m-am trezit în situația de a nu ști ce aș putea să spun nou despre roman. Prin urmare, am să aleg calea sigură și liniștită pe care o oferă întotdeauna clișeele: o carte fabuloasă, extraordinară, nemaivăzută, manualul realismului magic care a ajutat scriitori precum Salman Rushdie să nască povești monumentale ș.a.m.d.

Nu recomand să se citească ca pe un cifru, deoarece s-ar putea să nu te bucuri de frumusețea scriiturii, a lumii imaginate de Marquez, de irealitatea personajelor, de absurdul evenimentelor. Un veac de singurătate se savurează exact la fel ca trucurile unui magician priceput: te bucuri de ele și nu încerci să le înțelegi. Nu are rost să o citești dacă nu ești dispus să crezi că undeva, cumva, oamenii chiar pot trăi magia pentru că magia chiar există acolo, undeva. Ți-ai face ție un rău. I-ai face cărții un rău. Și oricât îmi doresc să promovez lectura, acesta fiind și motivul pentru care am acest blog, nu aș recomanda-o sub nici o formă celor care nu sunt dispuși să creadă pe perioada lecturii în posibilitatea ca magia să facă parte din realitate. Mai bine citiți Biblia. E demonstrat că elementele fantastice de acolo sunt mai ușor de acceptat. Și, astfel, toată lumea are de câștigat.

Eu atât am avut de spus. Am să vă las în compania altor cititori (am luat top 10 articole care apar pe google în limba română).

De ce 5 stele: pentru că-i foarte, foarte, foarte mișto!

Lecturile Emei

Bookblog

My Book Basket

Goodread

Blog de cititori

Vlad Bogos

Sayuki

Tomata cu scufiță

Bookiseala

Cafea cu taifas

Prezentarea editurii:

„Un veac de singurătate”, capodopera care l-a propulsat pe Gabriel
García Márquez pe orbita celebrităţii internaţionale şi i-a adus premiul
Nobel (1982), este, în opinia unanimă a criticii – după Don Quijote de
la Mancha, nemuritoarea creaţie a lui Cervantes -, cel mai frumos roman
de expresie spaniolă din toate timpurile, aşa cum mărturiseşte şi Pablo
Neruda care îl numeşte „Don Quijote al timpului nostru”.
Istoria celor o sută de ani ai fabuloasei aventuri trăite de cele şapte
generaţii ale familiei Buendía, cu fanteziile, obsesiile, tragediile,
pasiunile, disperările şi speranţele lor, este de fapt istoria miticului
Macondo, întemeiat de patriarhul José Arcadio Buendía, teritoriu
prodigios, unde fantasticul, irealul, se insinuează adesea în realitate,
miraculosul convieţuind firesc cu viaţa de zi cu zi. Însă întregul
demers narativ sugerează ideea că Macondo nu se mărgineşte la o arie
concretă, istoria sa fiind de fapt istoria existenţei umane, căci, aşa
cum arată autorul, „mai curând decât un loc de pe lume, Macondo este o
stare de spirit”.

Serie de autor: Vremuri second-hand de Svetlana Aleksievici


Vremuri second-hand de Svetlana Aleksievici

Nota mea: 5 din 5 stele

Cărțile Svetlanei Aleksievici sunt oricum numai comode nu pentru vechii sau noii comuniști. De data aceasta, autoarea (a primit Premiul Nobel pentru Literatură în 2015) alege să intervieveze poporul rus, popor obligat să se obișnuiască cu ideea că ideologia comunistă a fost un fiasco total, fiind forțați să se adapteze capitalismului și democrației.

Patria mea e Octombrie. Lenin… socialismul… Am iubit revoluția! Partidul a fost tot ce-am avut mai de preț. Am fost în partid șaptezeci de ani. Carnetul de partid este Biblia mea. (…) Am atâtea aminitiri… Și pentru ce? Pentru ce? Ce să fac acum cu ele? Iubeam viitorul. Oamenii viitorului. Aveam discuții despre când va veni acest viitor. Exact peste o sută de ani. Dar ni se părea prea departe… (…) Vreau să mor comunist. E ultima mea dorință…

Nimeni nu ne-a învățat ce este liberatea. Am fost învățați doar cum să murim pentru libertate.

Am lucrat într-o fabrică care făcea parfumuri. În loc de salariu, eram plătită în parufumuri și produse cosmetice.

 „Tuturor băieților le place să se joace de-a războiul.” Sigur, dar lui Igor îi place doar să fie împușcat ca să poată cădea. Vrea să moară! Mă sperie fericirea de pe fața lui când cade. Strigă la prietenii lui: Trage și eu mor! Niciodată altfel…

Colectivizarea, deschiaburirea, deportările în masă… Ăsta era socialismul, dar și viața de zi cu zi.

Nu cred că este vreun interviu pe care să-l citești și din care să nu merite să citezi. Toți oamenii intervievați de Aleksievici au ceva de spus demn de luat în seamă. 

Intervievații sunt de diferite vârste și naționalități însă niciunul dintre ei nu și-a găsit încă locul în ceea ce înseamnă Rusia capitalistă și toți detestă noul regim sub o formă sau alta.

O tânără manager spune că nu-și dorește altceva decât să facă cât mai mulți bani, indiferent de câți bărbați ar trebui să-i treacă prin așternut pentru că este o femeie puternică. Vrea avere, putere, influență pentru că asta înseamnă capitalismul. Nu ai bani, nu ai putere, nu ai influență, ești nimeni și te poți trezi mort în scara unui bloc și nimănui să nu-i mai pese de tine.

Alți tineri se laudă cu afacerile pe care le fac prin piețe sau la colț de stradă. Ilegal, bineînțeles, dar fac atât de mulți bani cât părinții lor nu au făcut toată viața. Sunt infractori dar le este dor de Stalin. Duc dorul unei autorități pe care să o respecte sau de care să le fie frică.

Unii visează la Stalin fiind convinși că democrația și capitalismul este o luptă continuă din care doar hoții ies câștigători. Libertatea nu înseamnă altceva decât găști care împușcă oameni pe stradă, mafioți, bișnițari, iar oamenii corecți cu frică de Dumnezeu mor de foame. Stalin oferea șanse egale tuturor…

Oameni de diferite nații se ascund prin Moscova. Prin blocuri părăsite, prin canale, pe unde apucă. Ieri erau frați cu rușii. Astăzi sunt vânați și uciși pe stradă pentru că fură locurile de muncă și pâinea rușilor. A căzut imperiul sovietic, s-a destrămat și frăția între popoare. 

Foștii membri de partid privesc în gol pe ferestre și nu înțeleg nimic din ceea ce se întâmplă. Au ucis pentru construirea socialismului. Au trădat membri din familie. Au schinguit și torturat pentru și în numele viitorului promis de comuniști. Acum sunt priviți cu ură. Viitorul promis, glorios, auriu în care ei trebuiau să fie noii oameni, homo sovieticus, este o mâzgă care curge uleios peste ei alături de amintirile lor. Nu mai știu cine sunt, ce au fost, de ce au făcut ce au făcut și pentru ce. Credința lor a murit, imperiul s-a prăbușit de parcă nici nu a fost, iar poporul rus pe care l-au subjugat pentru a-l reinventa trăiește într-o realitatea de neconceput. 

Rușii erau obișnuiți să fie temuți. Erau obișnuiți să fie singurul popor în stare să schimbe lumea. Crescuți în umbra marii revoluții mondiale, rușii nu luptau și trăiau doar pentru ei, ei sufereau pentru ca întreaga lume să aibă șansa de a trăi mai bine la un moment dat, copiii lor alături de restul umanității care încă nu se putea bucura de beneficiile socialismului. Au câștigat un război mondial, au fost eroi, au salvat lumea de la dezastru. Acum popoarele pe care le-au salvat de nazism le râd în nas… Eliberații trăiesc mai bine decât eliberatorii… Sunt mai bogați, mai fericiți… și nu sunt comuniști… Erau un imperiu! Acum sunt un stat destrămat de care nu-i mai este frică nimănui… Unde este Stalin? De ce nu mai există autoritatea supremă, dictatorială care era în stare să pună lucrurile la punct? De ce nu mai este imperiul sovietic? De ce să nu mai fie mândri că bunicii lor comuniști au câștigat un război mondial și că socialismul este singura șansă viabilă a omenirii de a trăi mai bine? De ce să trăiască în capitalismul pe care l-au detestat zeci de ani, în lupta împotriva căruia s-au ucis milioane de oameni? Măcar pentru atât Rusia trebuie să-și făurească urgent un nou Stalin! Nu se poate să fi greșit atât de rău, atât de mult timp… Lenin, Stalin și URSS-ul – singurul drum pe care poporul rus l-a știut și l-a urmat bine… Încă nu e prea târziu să se întoarcă pe el. Iar Putin pare să simtă și să știe și el același lucru…

Sunt unele cărți care oferă șansa omenirii de vedea ce se petrece în sufletul unui popor forțat de împrejurări să-și schimbe radical modul de observație și înțelegere a realității. Schimbarea de paradigmă pare a fi un concept filosofic arareori posibil de înțeles pe deplin. Poporul rus a trăit pe propria-i piele ce înseamnă acest concept. Peste noapte tot ceea ce au fost învățați, tot ce li s-a spus despre propria țară, neam și istorie s-a dus pe apa sâmbetei. Trebuie să se reinventeze  și să învețe cum să-și reclădească o nouă viață, într-o nouă ordine socială, națională și mondială. Drama celor care nu mai știu cine sunt și ce au fost este scrisă de Svetlana Aleksievici în Vremuri second-hand.

De ce 5 stele: pentru că este o carte fără de care Rusia de azi nu poate să fie înțeleasă.

Am mai citit și scris despre Svetlana Aleksievici:

Războiul nu are chip de femeie

Soldații de zinc

Ultimii martori

Dezastrul de la Cernobîl

Vremuri second-hand

Prezentare editurii:

Premiul Nobel pentru literatură 2015; Premiul Médicis 2013

„În societate a apărut «cererea» pentru Uniunea Sovietică. Pentru cultul lui Stalin. Jumătate din tinerii între nouăsprezece şi treizeci de ani consideră că Stalin a fost «cel mai mare om politic». Un nou cult al lui Stalin în ţara în care Stalin a distrus la fel de mulţi oameni ca Hitler?! E din nou la modă tot ce e sovietic… Învie idei demodate: despre marele imperiu, despre «mâna de fier», despre «specificul căii ruseşti»… Au readus la suprafaţă imnul sovietic, există Comsomol, doar că se cheamă «Ai noştri», există partidul puterii, copie a partidului comunist.
Preşedintele are aceeaşi putere ca secretarul general. Absolută.
În locul marxism-leninismului e ortodoxia… Am întâlnit pe stradă nişte băieţi în tricouri cu secera şi ciocanul şi cu portretul lui Lenin. Ştiu ei oare ce este comunismul?“ (Svetlana ALEKSIEVICI)

„Homo sovieticus există – Svetlana Aleksievici l-a întâlnit. În această lucrare polifonică, în care se amestecă voci ale străzii, conversaţii relatate şi decupaje din presă, fiecare mărturie este adevărată. Ceea ce rezultă are un farmec hipnotic… Vremuri second-hand este o carte densă şi puternică asemenea unui râu.“ (Le Figaro)

„În ultimii 30-40 de ani, Svetlana Aleksievici a creat portretul individului sovietic şi postsovietic. Cărţile ei nu prezintă însă o istorie a evenimentelor, ci o istorie a emoţiilor – o istorie a sufletului omenesc.“ (Sara DANIUS, secretar permanent al Academiei Suedeze)

„Vremuri second-hand este un mausoleu literar închinat cetăţenilor unui imperiu care a dispărut în trei zile, la fel de fulgerător cum Rusia ţaristă a devenit, în 1917, Uniunea Sovietică. Dar este, mai presus de toate, un monument dedicat celor care, în cursul Istoriei, s-au simţit la un moment dat străini de vremurile pe care le trăiau. Acest exil interior nu poate fi mărturisit decât la persoana întâi, de la suflet la suflet.” (Julie CLARINI, Le Monde)

„Am căutat o metodă literară care să-mi permită o aproximare cât se poate de fidelă a vieții reale. Realitatea m-a atras mereu ca un magnet, m-a torturat și m-a hipnotizat, mi-am dorit s-o fixez pe hârtie. Astfel că mi-am însușit imediat acest gen cu voci omenești și mărturii, probe și documente reale. Așa aud și văd eu lumea – ca pe un cor de voci individuale și un colaj de detalii cotidiene… În acest fel, pot fi simultan scriitor, reporter, sociolog, psiholog și preot.“ (Svetlana ALEKSIEVICI)