Un veac de singurătate de Gabriel Garcia Marquez


Un veac de singurătate de Gabriel Garcia Marquez

Nota mea: 5 din 5 stele

Un veac de singurătate este pentru literatură ce este Nothing else matters pentru muzică: toate lumea a citit-o/ascultat-o, majoritatea cititorilor/ascultătorilor o declară extraordinară, dar puțini sunt interesați de restul operelor scriitorului/muzicienilor pentru că puțini sunt cei care se pot declara fanii genului din care cartea/piesa face parte.

S-au scris multe despre carte, opinii academice, deștepte, stupide, critice, acide, pe lângă și pe subiect etc. astfel încât m-am trezit în situația de a nu ști ce aș putea să spun nou despre roman. Prin urmare, am să aleg calea sigură și liniștită pe care o oferă întotdeauna clișeele: o carte fabuloasă, extraordinară, nemaivăzută, manualul realismului magic care a ajutat scriitori precum Salman Rushdie să nască povești monumentale ș.a.m.d.

Nu recomand să se citească ca pe un cifru, deoarece s-ar putea să nu te bucuri de frumusețea scriiturii, a lumii imaginate de Marquez, de irealitatea personajelor, de absurdul evenimentelor. Un veac de singurătate se savurează exact la fel ca trucurile unui magician priceput: te bucuri de ele și nu încerci să le înțelegi. Nu are rost să o citești dacă nu ești dispus să crezi că undeva, cumva, oamenii chiar pot trăi magia pentru că magia chiar există acolo, undeva. Ți-ai face ție un rău. I-ai face cărții un rău. Și oricât îmi doresc să promovez lectura, acesta fiind și motivul pentru care am acest blog, nu aș recomanda-o sub nici o formă celor care nu sunt dispuși să creadă pe perioada lecturii în posibilitatea ca magia să facă parte din realitate. Mai bine citiți Biblia. E demonstrat că elementele fantastice de acolo sunt mai ușor de acceptat. Și, astfel, toată lumea are de câștigat.

Eu atât am avut de spus. Am să vă las în compania altor cititori (am luat top 10 articole care apar pe google în limba română).

De ce 5 stele: pentru că-i foarte, foarte, foarte mișto!

Lecturile Emei

Bookblog

My Book Basket

Goodread

Blog de cititori

Vlad Bogos

Sayuki

Tomata cu scufiță

Bookiseala

Cafea cu taifas

Prezentarea editurii:

„Un veac de singurătate”, capodopera care l-a propulsat pe Gabriel
García Márquez pe orbita celebrităţii internaţionale şi i-a adus premiul
Nobel (1982), este, în opinia unanimă a criticii – după Don Quijote de
la Mancha, nemuritoarea creaţie a lui Cervantes -, cel mai frumos roman
de expresie spaniolă din toate timpurile, aşa cum mărturiseşte şi Pablo
Neruda care îl numeşte „Don Quijote al timpului nostru”.
Istoria celor o sută de ani ai fabuloasei aventuri trăite de cele şapte
generaţii ale familiei Buendía, cu fanteziile, obsesiile, tragediile,
pasiunile, disperările şi speranţele lor, este de fapt istoria miticului
Macondo, întemeiat de patriarhul José Arcadio Buendía, teritoriu
prodigios, unde fantasticul, irealul, se insinuează adesea în realitate,
miraculosul convieţuind firesc cu viaţa de zi cu zi. Însă întregul
demers narativ sugerează ideea că Macondo nu se mărgineşte la o arie
concretă, istoria sa fiind de fapt istoria existenţei umane, căci, aşa
cum arată autorul, „mai curând decât un loc de pe lume, Macondo este o
stare de spirit”.

Serie de autor: Vremuri second-hand de Svetlana Aleksievici


Vremuri second-hand de Svetlana Aleksievici

Nota mea: 5 din 5 stele

Cărțile Svetlanei Aleksievici sunt oricum numai comode nu pentru vechii sau noii comuniști. De data aceasta, autoarea (a primit Premiul Nobel pentru Literatură în 2015) alege să intervieveze poporul rus, popor obligat să se obișnuiască cu ideea că ideologia comunistă a fost un fiasco total, fiind forțați să se adapteze capitalismului și democrației.

Patria mea e Octombrie. Lenin… socialismul… Am iubit revoluția! Partidul a fost tot ce-am avut mai de preț. Am fost în partid șaptezeci de ani. Carnetul de partid este Biblia mea. (…) Am atâtea aminitiri… Și pentru ce? Pentru ce? Ce să fac acum cu ele? Iubeam viitorul. Oamenii viitorului. Aveam discuții despre când va veni acest viitor. Exact peste o sută de ani. Dar ni se părea prea departe… (…) Vreau să mor comunist. E ultima mea dorință…

Nimeni nu ne-a învățat ce este liberatea. Am fost învățați doar cum să murim pentru libertate.

Am lucrat într-o fabrică care făcea parfumuri. În loc de salariu, eram plătită în parufumuri și produse cosmetice.

 „Tuturor băieților le place să se joace de-a războiul.” Sigur, dar lui Igor îi place doar să fie împușcat ca să poată cădea. Vrea să moară! Mă sperie fericirea de pe fața lui când cade. Strigă la prietenii lui: Trage și eu mor! Niciodată altfel…

Colectivizarea, deschiaburirea, deportările în masă… Ăsta era socialismul, dar și viața de zi cu zi.

Nu cred că este vreun interviu pe care să-l citești și din care să nu merite să citezi. Toți oamenii intervievați de Aleksievici au ceva de spus demn de luat în seamă. 

Intervievații sunt de diferite vârste și naționalități însă niciunul dintre ei nu și-a găsit încă locul în ceea ce înseamnă Rusia capitalistă și toți detestă noul regim sub o formă sau alta.

O tânără manager spune că nu-și dorește altceva decât să facă cât mai mulți bani, indiferent de câți bărbați ar trebui să-i treacă prin așternut pentru că este o femeie puternică. Vrea avere, putere, influență pentru că asta înseamnă capitalismul. Nu ai bani, nu ai putere, nu ai influență, ești nimeni și te poți trezi mort în scara unui bloc și nimănui să nu-i mai pese de tine.

Alți tineri se laudă cu afacerile pe care le fac prin piețe sau la colț de stradă. Ilegal, bineînțeles, dar fac atât de mulți bani cât părinții lor nu au făcut toată viața. Sunt infractori dar le este dor de Stalin. Duc dorul unei autorități pe care să o respecte sau de care să le fie frică.

Unii visează la Stalin fiind convinși că democrația și capitalismul este o luptă continuă din care doar hoții ies câștigători. Libertatea nu înseamnă altceva decât găști care împușcă oameni pe stradă, mafioți, bișnițari, iar oamenii corecți cu frică de Dumnezeu mor de foame. Stalin oferea șanse egale tuturor…

Oameni de diferite nații se ascund prin Moscova. Prin blocuri părăsite, prin canale, pe unde apucă. Ieri erau frați cu rușii. Astăzi sunt vânați și uciși pe stradă pentru că fură locurile de muncă și pâinea rușilor. A căzut imperiul sovietic, s-a destrămat și frăția între popoare. 

Foștii membri de partid privesc în gol pe ferestre și nu înțeleg nimic din ceea ce se întâmplă. Au ucis pentru construirea socialismului. Au trădat membri din familie. Au schinguit și torturat pentru și în numele viitorului promis de comuniști. Acum sunt priviți cu ură. Viitorul promis, glorios, auriu în care ei trebuiau să fie noii oameni, homo sovieticus, este o mâzgă care curge uleios peste ei alături de amintirile lor. Nu mai știu cine sunt, ce au fost, de ce au făcut ce au făcut și pentru ce. Credința lor a murit, imperiul s-a prăbușit de parcă nici nu a fost, iar poporul rus pe care l-au subjugat pentru a-l reinventa trăiește într-o realitatea de neconceput. 

Rușii erau obișnuiți să fie temuți. Erau obișnuiți să fie singurul popor în stare să schimbe lumea. Crescuți în umbra marii revoluții mondiale, rușii nu luptau și trăiau doar pentru ei, ei sufereau pentru ca întreaga lume să aibă șansa de a trăi mai bine la un moment dat, copiii lor alături de restul umanității care încă nu se putea bucura de beneficiile socialismului. Au câștigat un război mondial, au fost eroi, au salvat lumea de la dezastru. Acum popoarele pe care le-au salvat de nazism le râd în nas… Eliberații trăiesc mai bine decât eliberatorii… Sunt mai bogați, mai fericiți… și nu sunt comuniști… Erau un imperiu! Acum sunt un stat destrămat de care nu-i mai este frică nimănui… Unde este Stalin? De ce nu mai există autoritatea supremă, dictatorială care era în stare să pună lucrurile la punct? De ce nu mai este imperiul sovietic? De ce să nu mai fie mândri că bunicii lor comuniști au câștigat un război mondial și că socialismul este singura șansă viabilă a omenirii de a trăi mai bine? De ce să trăiască în capitalismul pe care l-au detestat zeci de ani, în lupta împotriva căruia s-au ucis milioane de oameni? Măcar pentru atât Rusia trebuie să-și făurească urgent un nou Stalin! Nu se poate să fi greșit atât de rău, atât de mult timp… Lenin, Stalin și URSS-ul – singurul drum pe care poporul rus l-a știut și l-a urmat bine… Încă nu e prea târziu să se întoarcă pe el. Iar Putin pare să simtă și să știe și el același lucru…

Sunt unele cărți care oferă șansa omenirii de vedea ce se petrece în sufletul unui popor forțat de împrejurări să-și schimbe radical modul de observație și înțelegere a realității. Schimbarea de paradigmă pare a fi un concept filosofic arareori posibil de înțeles pe deplin. Poporul rus a trăit pe propria-i piele ce înseamnă acest concept. Peste noapte tot ceea ce au fost învățați, tot ce li s-a spus despre propria țară, neam și istorie s-a dus pe apa sâmbetei. Trebuie să se reinventeze  și să învețe cum să-și reclădească o nouă viață, într-o nouă ordine socială, națională și mondială. Drama celor care nu mai știu cine sunt și ce au fost este scrisă de Svetlana Aleksievici în Vremuri second-hand.

De ce 5 stele: pentru că este o carte fără de care Rusia de azi nu poate să fie înțeleasă.

Am mai citit și scris despre Svetlana Aleksievici:

Războiul nu are chip de femeie

Soldații de zinc

Ultimii martori

Dezastrul de la Cernobîl

Vremuri second-hand

Prezentare editurii:

Premiul Nobel pentru literatură 2015; Premiul Médicis 2013

„În societate a apărut «cererea» pentru Uniunea Sovietică. Pentru cultul lui Stalin. Jumătate din tinerii între nouăsprezece şi treizeci de ani consideră că Stalin a fost «cel mai mare om politic». Un nou cult al lui Stalin în ţara în care Stalin a distrus la fel de mulţi oameni ca Hitler?! E din nou la modă tot ce e sovietic… Învie idei demodate: despre marele imperiu, despre «mâna de fier», despre «specificul căii ruseşti»… Au readus la suprafaţă imnul sovietic, există Comsomol, doar că se cheamă «Ai noştri», există partidul puterii, copie a partidului comunist.
Preşedintele are aceeaşi putere ca secretarul general. Absolută.
În locul marxism-leninismului e ortodoxia… Am întâlnit pe stradă nişte băieţi în tricouri cu secera şi ciocanul şi cu portretul lui Lenin. Ştiu ei oare ce este comunismul?“ (Svetlana ALEKSIEVICI)

„Homo sovieticus există – Svetlana Aleksievici l-a întâlnit. În această lucrare polifonică, în care se amestecă voci ale străzii, conversaţii relatate şi decupaje din presă, fiecare mărturie este adevărată. Ceea ce rezultă are un farmec hipnotic… Vremuri second-hand este o carte densă şi puternică asemenea unui râu.“ (Le Figaro)

„În ultimii 30-40 de ani, Svetlana Aleksievici a creat portretul individului sovietic şi postsovietic. Cărţile ei nu prezintă însă o istorie a evenimentelor, ci o istorie a emoţiilor – o istorie a sufletului omenesc.“ (Sara DANIUS, secretar permanent al Academiei Suedeze)

„Vremuri second-hand este un mausoleu literar închinat cetăţenilor unui imperiu care a dispărut în trei zile, la fel de fulgerător cum Rusia ţaristă a devenit, în 1917, Uniunea Sovietică. Dar este, mai presus de toate, un monument dedicat celor care, în cursul Istoriei, s-au simţit la un moment dat străini de vremurile pe care le trăiau. Acest exil interior nu poate fi mărturisit decât la persoana întâi, de la suflet la suflet.” (Julie CLARINI, Le Monde)

„Am căutat o metodă literară care să-mi permită o aproximare cât se poate de fidelă a vieții reale. Realitatea m-a atras mereu ca un magnet, m-a torturat și m-a hipnotizat, mi-am dorit s-o fixez pe hârtie. Astfel că mi-am însușit imediat acest gen cu voci omenești și mărturii, probe și documente reale. Așa aud și văd eu lumea – ca pe un cor de voci individuale și un colaj de detalii cotidiene… În acest fel, pot fi simultan scriitor, reporter, sociolog, psiholog și preot.“ (Svetlana ALEKSIEVICI)

Serie de autor: Dezastrul de la Cernobîl de Svetlana Aleksievici


 

Dezastrul de la Cernobîl de Svetlana Aleksievici

Nota mea: 5 din 5 stele

Inițial i-am dat 4 stele acestei cărți. Am revenit și i-am acordat 5 stele, deoarece cu adevărat atâtea merită. M-am indignat la început pentru că mi s-a părut că autoarea a încercat să arate că poporul belorus este un popor de idioți. Eram siderat de descrierile pe care intervievații le ofereau, de cât de inocenți erau în exprimările lor cu privire la radiații, cu privire la eventualitatea în care radiațiile sunt mortale și de observațiile legate de faptul că nu au cum să moară de la ceva ce oricum nu se vede. Ulterior mi-am dat seama că oamenii pe care guvernul belorus i-a trimis la moarte cu bună știință, cetățenii care au rămas sau s-au întors în zona contaminată erau, de fapt, cu adevărat inocenți… Statul nu le oferea informații, îi dorea proști și obedienți, inculți și incapabili de a înțelege pericolul care-i pândea pentru a-i putea manipula mai ușor. De ce mi s-a părut atât de greu de crezut și am considerat că autoarea exagerează? Pentru că am citit declarațiile acestora cu ochii unei persoane care este conectată la informații, care poate accesa internetul și poate scormoni după adevăr, care, îmi place să cred, nu e ușor de manipulat, care cercetează, caută, încearcă să înțeleagă… M-am îndepărtat de victimele din cartea Svetlanei Aleksievici fără să vreau pentru că mi-a venit foarte greu să cred că acei oameni erau chiar atât de inocenți… De la înălțimea și confortul oferit de societatea în care trăiesc, mi-am permis să cred cu o incredibilă și stupidă ușurință că acei oameni sunt proști pentru că așa a vrut natura, nu pentru că așa a considerat un partid politic.

De ce am căzut în această capcană? În primul interviu o văduvă povestește cum soțul ei, pompier, a plecat în tricou și blugi să strângă scurgerile radioactive din urma exploziei. Așa l-au trimis superiorii săi. Nu avea ce să i se întâmple. În câteva ore pielea s-a făcut gri și a murit în câteva zile. Nevasta sa a făcut cancer întrucât a stat la capul său să-l îngrijească.

Parcă am dat de personaje scoase direct din cărțile lui Marquez…. Realism magic cu gust de deșeuri radioactive…

Oamenii din cartea Svetlanei Aleksievici par ireali. Citești mărturiile, te blochezi, creierul tău nu vrea să proceseze informațiile primite, mai citești încă o dată și tragi concluzia că așa ceva nu se putea întâmpla. Aproape că ești dispus să treci cu indiferență mai departe. Atât de ireal și fantasmagoric sună totul în cartea lui Aleksievici încât îți este mai ușor să consideri că ai citit un basm decât relatările unor oameni care au trăit efectiv evenimente atât de înfiorătoare și incredibile.

Mi-am adus aminte de un prieten mai în vârstă care mi-a povestit cum pe un șantier din România comunistă se verificau sudurile cu o sursă radioactivă care uneori se mai pierdea, respectiv nu se etanșeiza corect containerul în care trebuia să se întoarcă și cădea pe jos. Deși era necesară o intervenție de la București, oamenii o ignorau cu bună știință și se apucau să o caute mutând nisipul sau pământul dintr-o parte în alta până găseau sursa radioactivă și o băgau înapoi în container. Nu aveau echipamente de protecție, iar aparatele Geiger or nu funcționau, or nu aveau baterii. Oamenii știau la ce riscuri se expun dar asta nu i-a împiedicat să-și vadă de treabă și să se „joace” cu sursa radioactivă… Atunci mi-am dat seama de imbecilitatea cu care am judecat cartea Svetlanei Aleksievici…

Mi-am mai dat seama că morțile pe care comunismul le-a cauzat în mod direct ajung să fie privite drept o înșiruire banală de cifre, cruzimea și indiferența față de rasa umană atingând cote  coborâte parcă din cele mai întunecate cotloane ale minții. Ficțiunea este depășită de ceea ce comunismul a reușit să facă în realitate.

Svetlana Aleksievici se aruncă cu inconștiență în hăul lăsat în urmă de explozia reactorului de la Cernobîl (nici nu mă miră procesele care i s-au intentat ulterior), interviurile sale fiind nimic mai mult decât deconspirarea criminalilor care au dat ordinele de intervenție asupra dezastrului fără a oferi echipament de protecție pompierilor, a jurnaliștilor care au tăcut sau care au dezinformat publicul, a politicienilor care, cu bună știință, au lăsat oameni să moară sub norul radioactiv. Crima nu este doar împotriva omului, ci și împotriva naturii, însă lejeritatea cu care s-au trimis către o moarte în chinuri mii de oameni este de-a dreptul sinistră.

Autoarea belarusă ascultă și transcrie încercând să maximizeze pe cât posibil impactul interviurilor asupra cititorului, fapt care se simte din fiecare propoziție pe care o citești.

De ce 5 stele: pentru că este o carte grea, monstruoasă despre monștrii care au sălășluit pe un tărâm deloc mitologic și deloc îndepărtat în timp, o carte despre ființe fantastice care au supraviețuit sau care au murit încercuind o groapă misterioasă din care moartea s-a strecurat pe nevăzute în corpurile oamenilor făcându-și sălaș în sufletul lor pentru generații întregi, aducând alături de suflarea sa rece ființe fantastice cu mai multe capete, fără mâini sau picioare și lăsându-le să înspăimânte oameni până când vor dispărea în chinuri.

Am mai citit și scris despre Svetlana Aleksievici:

Războiul nu are chip de femeie

Soldații de zinc

Ultimii martori

Dezastrul de la Cernobîl

Vremuri second-hand

Prezentarea editurii:

Scriitoarea belarusă Svetlana Aleksievici este câștigătoarea din acest an a Premiului Nobel pentru Literatură

Svetlana Aleksievici a câștigat Premiul Nobel pentru Literatură 2015 pentru „scrierile ei polifonice, un monument închinat suferinței și curajului în vremurile noastreˮ, conform comunicatului dat publicității de Comitetul Nobel de la Stockholm.

Editura Corint a anticipat puterea mesajelor transmise de cărțile Svetlanei Aleksievici, publicând în luna iunie a acestui an cartea Dezastrul de la Cernobîl, în cadrul colecției Corint Istorie. Cartea, tradusă de prof. universitar Antoaneta Olteanu, beneficiază de o prefață bine documentată a istoricului Ion M. Ioniță. Editura are în pregătire și alte titluri ale aceleiași autoare.

 

Dezastrul de la Cernobîl a câștigat:

National Book Critics Circle Award 2005 pentru carte de nonficţiune 

Premiul pentru Pace Erich-Maria-Remarque, 2001

„Explozia reactorului numărul 4 va deveni cel mai mare dezastru nuclear civil din istoria omenirii. Zona este o realitate în toată monstruozitatea ei. La fel ca în cartea SF a fraților Strugaţki, Picnic la marginea drumului, Zona este un infern pe pământ, guvernat de propriile legi. Aici dansează lumini deasupra câmpului, praful ridicat de vânt are culori ciudate, se nasc copii cu mutații genetice, populația a fost evacuată, regiunea, interzisă și păzită de patrule militare, dar oameni stranii și-au făcut din Zonă locul în care trăiesc. Ei sunt Călăuzele reale în Zona reactorului de la Cernobîl.” Ion M. Ioniță

 

„O istorie orală mişcătoare a catastrofei din 1986 de la reactorul nuclear de la Cernobîl, în care curajul fatalist şi stoic este dublat de un umor incredibil de negru. Jurnalista rusă Svetlana Aleksievici a înregistrat o serie de mărturii pe care le-a prezentat sub forma unor «monologuri», în stil romanesc, care zugrăvesc imaginea vie a atmosferei generale de nemulţumire de la sfârşitul perioadei comuniste, în care liderilor de partid agresivi, propagandei paranoice şi mobilizărilor haotice li se opun sarcasmul deprimant, gândurile amare şi abuzul de votcă. Rezultatul este o radiografie de neuitat a sufletului rus.” Publishers Weekly

Serie de autor: Ultimii martori de Svetlana Aleksievici


Ultimii martori de Svetlana Aleksievici

Nota mea: 2 din 5 stele

Spuneam la un moment dat că m-am îndrăgostit de cărțile Svetlanei Aleksievici și mă bucur că nu am citit pentru prima dată Ultimii martori deoarece nu cred că m-aș mai fi atașat atât de tare de jurnalistă, deși am o ambiție ușor dementă când vine vorba de a insista să citesc mai multe cărți de același autor.

Ei bine, Ultimii martori este prima carte a Svetlanei Aleksievici, prin urmare nu este spectaculoasă. Se observă faptul că încă nu știe ce vrea să facă, de fapt, că încă nu are trasat un plan clar de construcție a cărții. Încă nu știe ce să comunice citiorului și nici ce să ceară de la intervievați astfel încât să-i aducă față în față cu viitorii cititori pentru a creea acea comuniune intimă între două persoane care nu s-au cunoscut și nu se vor cunoaște vreodată, însă care reușesc să se asculte, să se înțeleagă, să nu se uite… Știu că sună puțin dubios fraza de mai sus însă sunt ferm convins că toți cei care au vorbit cu Svetlana Aleksievici pentru a apărea în cărțile ei au căutat, de fapt, persoane cu care să vorbească, care să știe despre problemele și suferințele lor, care să-i înțeleagă, care să nu-i uite și care să povestească mai departe întâmplările lor astfel încât absurdul situațiilor lor să nu fi fost în van.

Din păcate, Aleksievici nu reușește să impresioneze în această carte, nici nu e de condamnat, dat fiind că e debutul său. Intervievații par forțați, povestirile lor parcă-s compuneri scrise la ordin, par false și parcă cerșesc atenție sau lacrimi.

Asta nu m-a făcut să nu o citesc, totuși, și nici nu m-a împiedicat să vreau să-i citesc restul cărților care au fost traduse, deoarece știu ce poate să facă Aleksievici. Prin urmare, dacă aceasta este prima carte a Svetlanei Aleksievici pe care o citiți și vă dezamăgește, nu renunțați să mai citiți ceva de ea. Singura persoană care pierde ești chiar tu, cititorule.

De ce 2 stele: pentru că știu că poate mai mult.

Am mai citit și scris despre Svetlana Aleksievici:

Războiul nu are chip de femeie

Soldații de zinc

Ultimii martori

Dezastrul de la Cernobîl

Vremuri second-hand

Prezentarea editurii:

Dintre toate scrierile Svetlanei Aleksievici, Ultimii martori este cea mai sfâşietoare. Căci ce poate fi mai cumplit decât copilăria în timp de război, mai tragic decât inocenţa supusă violenţei şi anihilării? Personajele acestei cărţi, băieţi şi fete, aveau, în perioada celui de al Doilea Război Mondial – conflictul poate cel mai inuman din istorie –, între trei şi doisprezece ani, dar rănile căpătate atunci le sângerează până în ziua de azi. Şi totuşi, în pofida suferinţelor descrise, textul dobândeşte o extraordinară forţă evocatoare pentru că reuşeşte să reconstituie poezia inerentă vârstei copilăriei. Tulburător prin încărcătura sa de adevăr şi răvă­ şitor sufleteşte, Ultimii martori ne schimbă perspectiva asupra istoriei, a războiului, a copilăriei şi a vieţii.

„Am căutat genul literar cel mai potrivit cu viziunea mea asupra lumii, care să reflecte modul în care urechea mea aude, iar ochii mei văd viaţa. […] Am încercat mai multe şi în final am ales unul în care vocile omeneşti vorbesc ele însele. […] Eu nu înregistrez însă pur şi simplu istoria seacă a evenimentelor şi a faptelor, ci scriu o istorie a sentimentelor umane.”

Svetlana Aleksievici

Cărţile Svetlanei Aleksievici au fost sau vor fi publicate în 43 de limbi şi în 47 de ţări.