De subtilitate rerum


My rating: 5 of 5 stars

O puternică vrajă înconjura un vârf de munte elvețian și-l ținea în cântec de sirenă captiv pe tânărul Hans Castorp.

Hans Castorp părăsește câmpia pentru a-i face o vizită vărului său bolnav de tuberculoză internat la sanatoriul din Davos, o localitate din Alpii elvețieni. O dată ajuns acolo și supus unui consult, Hans Castorp este anunțat că are simptome de tuberculoză și că ar fi foarte bine pentru sănătatea lui, dacă ar urma o cură la sanatoriu.  Hans Castorp acceptă. Și rămâne internat șapte ani…

Muntele vrăjit este considerat un bildungsroman. Este și nu prea. De obicei, romanele care aparțin acestui gen literar sunt dedicate evoluăţiei, formării unui personaj, or Mann mai degrabă își degradează personajul principal în loc să-l facă să crească, să se formeze, să devină un om matur și echilibrat. O parodie a genului? Posibil. Thomas Mann este un șturlubatic, toată lumea știe asta.

Totuși personajul Hans Castorp este apropiat sufletului scriitorului pentru că se vede că are o grijă deosebită în a-l prăbuși în cele mai adânci genuni ale spiritului și corpului uman pentru a-l ridica mai apoi și arunca în zări metafizice, pe culmi morale care străjuiesc vrăjite decadența umanității la început de secol XX. De ce-l coboară? Pentru a-l căli, pentru a-l pregăti și pentru a-i oferi oportunitatea de a înțelege și vedea ambele fațete ale monedei, bineînțeles. Și totuși, de ce rămâi cu senzația că Hans Castorp este un biet tinerel prins în vârtejul vieții, în magia unui munte care-l joacă pe degete, amețit de culmi înalte care, de fapt, nu sunt decât niște iluzii deșarte cu privire la realitate, la lume, la viața sa? Eu unul nu știu. Poate că așa era lumea atunci, în prag de război mondial, poate că așa a văzut-o Thomas Mann după ce a trecut prin ea, poate că așa a considerat autorul posesor al unei inteligențe ieșite din comun și al unui simț de observație deosebit de profund.

Pe măsură ce înaintezi în lectură și începi să cunoști diferite personaje începi să ai impresia că nu descoperi un simplu om, ci un mod de viață al unei societăți, al unei culturi, al unei țări, totul formând, într-un final mai puțin apoteotic decât propoziția de față, o imagine a unei Europe, a unui continent care parcă așteaptă momentul să se întremeze câtuşi de puţin pentru a-şi împrăştia toxicitatea şi răspândi boala care o macină din interior. Toate personajele sunt alegorii. Settembrini este Umanitatea în sensul democrației și al toleranței, Naphta este Extemismul, Joachim este imaginea jertfei pe altarul datoriei, Peeperkorn este un fel de faun a la Nietzsche scos de la naftalină și supus unor experimente și exerciții etice și unor simpatice teste cu privire la modul de trăire a istoriei, Chauchat este Seducția în preaplinul și fascinantul ei mod de exprimare, și Hans Castorp este recunoscut de critici și de însuși autor, drept un Parsifal al epocii moderne sau imaginea tinerei Republici de la Weimar.

 Când ai în față o carte precum Muntele vrăjit găsești rostul clișeelor în genul: o carte pe care trebuie să o citești, este una dintre cele 100 de cărți de citit într-o viață, ai trăit degeaba dacă nu ai citit cartea asta. Da, clișeele mai sus enunțate sunt întru totul justificate și, culmea, își pierd din glodul cleios specific clișeului pentru că sunt puse față-n față cu o adevărată operă de artă. Thomas Mann nu scrie, Thomas Mann pictează din vârf de munte harta unui continent în prag de criză, a unui continent pe cale să-și descopere răutatea și cruzimea, un continent care are de gând să schimbe radical modul locuitorilor săi de a privi, trăi, simți și judeca tot ce ține de biologia ființei umane.

Spunea cineva la un moment dat pe facebook că nu ar trebui să mă suprindă existența unei ședințe de spiritism în Muntele vrăjit având în vedere câtă decadență burgheză conține. Așa-i, nu ar fi trebuit să mă surprindă, dar a făcut-o pentru că vârful de munte se prăbușește deodată, cade cu zgomot, se prăvălește ca o avalanșă nebună de bolovani în capul cititorului. S-au tras primele focuri, s-au rosti primele cuvinte grele, s-au dat primele palme și toată decadență explodează într-un vulgar foc de artificii care culminează cu Hans Castorp care călărește bidivii Apocalipsei.

Da, Muntele vrăjit este o carte pe care trebuie să o citești. Pentru frumusețea frazelor interminabile. Pentru introspecțiile bogate ale lui Hans Castorp. Pentru discuțiile savuroase dintre Settembrini și Naphta. Pentru priveliștea pe care ți-o poate oferi doar un vârf de munte vrăjit asupra unui întreg continent…

De ce 5 stele: pentru că este una dintre acele cărți care se cer citite și recitite de fiecare dată când se zăresc în bibliotecă și pentru că este genul de volum care, indiferent de câte ori ți-a trecut prin mână, mereu va oferi ceva de descoperit.

Anunțuri

7 gânduri despre „De subtilitate rerum

  1. Cred că Thomas Mann pare (și este, probabil) mult mai ușor de citit decât Pynchon. 🙂 Îmi amintesc că, pe când citeam Muntele vrăjit acum un an, începusem și Întoarcerea huliganului de Norman Manea, iar Thomas Mann mi s-a părut mult, mult mai inteligibil decât românul nostru! Chiar m-am minunat, pentru că mă așteptam ca lectura Muntelui să fie un chin. Minunea a durat până când am ajuns la discuțiile dintre Naphta și Settembrini, din care n-am înțeles mare lucru, de ce să mint. Discuțiile astea m-au depășit și mi-au scăzut un pic din plăcerea lecturii, tocmai pentru că mă simțeam pe dinafară (poate că era bine să am un companion la îndemână!).
    Dar, în rest, și mie mi-a plăcut foarte mult romanul. Creează o stare anume care ți se insinuează în suflet, ba chiar te contaminează de-a dreptul! De exemplu, m-am pomenit la un moment dat că am simptome de temperatură, mi-am pus termometrul și, evident, nu aveam nimic! :)) Iar scena în care Hans Castorp este izolat pe munte de furtună mi-a rămas și acum în minte… Chiar îmi pare rău că nu am scris despre roman la momentul respectiv (mi se părea că nu pot scrie mare lucru despre el, așa că am renunțat din start, dar astăzi aș avea mai mult curaj), pentru că vreau să îl recitesc la un moment dat și mi-ar fi plăcut să-mi pot confrunta părerile peste ani.

    Iulia, nu știu dacă o să vezi comentariul, dar ți-aș sugera să citești mai întâi Casa Buddenbrook de Thomas Mann. Este mult mai accesibilă, vei rămâne chiar surprinsă (plus că e o lectură excelentă), și poate vei prinde curaj pentru Muntele vrăjit. 🙂

  2. Pingback: Prin blogosfera literară (2 – 8 februarie 2015) | Recenzii filme si carti

  3. Pingback: Retrospectiva 2015! | Colț Firesc de refugiu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s