Serie de autor: Războiul nu are chip de femeie de Svetlana Aleksievici


Nota mea: 4 of 5 stars

Recunosc că am fost reticent când am auzit anunțul cu privire la desemnarea Premiului Nobel pentru Literatură care o desemna câștigătoare pe Svetlana Aleksievici. Chiar atunci aveam pe birou, deoarece vroiam să citesc, Dezastrul de la Cernobîl. Mărturii ale supraviețuitorilor. Nu m-am apucat de ea nici până în ziua de astăzi, nu datorită comentariilor destul de răutăcioase la adresa jurnalistei scriitoare care au împânzit internetul românesc, cât datorită faptului că mi s-a părut, până la urmă, că nu are cum să fie o carte bună. Cred că m-am înșelat, astfel volumul de la Corint s-a întors pe lista scurtă de cărți de citit.

Între timp am primit de la Litera Războiul nu are chip de femeie. Într-o vineri seara când nu știam de ce să mă apuc și cartea Svetlanei Aleksievici era la îndemână, m-am apucat de ea. Nu am închis-o până la ora 4.00 dimineața. Am devorat-o în câteva zile. 

Autoarea îmbină într-un mod câte se poate de natural mărturisirile femeilor care au participat la război cu observații personale, adeseori melancolice și cu atenție scrise, observații care te fac să citești cu și mai multă atenție și implicare interviurile luate de aceasta. 

Războiul nu pare să aibă chip de femeie, așa este, însă fără aportul acestora la cele două războaie mondiale poate că rezultatul ar fi fost cu totul altul. Femeile au fost foarte active în toate părțile combatante mai mult ca oricând, sau cel puțin asta este impresia cu care rămâi datorită multitudinilor de volume care le sunt dedicate. Aleksievici are marele avantaj că pune accentul pe firea femeileor, altfel decît cea a bărbaților care pot să facă din război o mentalitate, un mod de viață și de moarte, ba chiar un loc de muncă sau o a doua familie. Femeile nu sunt așa. Femeile nu înțeleg crima și se întreabă de ce au ajuns să o facă și cum au putut să o facă. Femeile sunt obișnuite să dea viață, nu să ia. Femeile sunt obișnuite să îngrijească, nu să lase în noroi corpuri încă vii care se îndreaptă cu repeziciune către starea de cadavru. Femeile nu se înțeleg cu moartea decât după ce aceasta se întâmplă, iar modul lor de a o înțelege și a trăi cu ea este prin jelanie și prin încercarea de a păstra în sufletul lor amintirea celor ce au trecut în neființă.

Aleksievici știe aceste lucruri și de aici a și plecat în momentul în care s-a hotărât să scrie volumul de față. Un volum care nu are cum să nu sensibilizeze, nu are cum să nu primească reacții pozitive, nu are cum să nu ajungă la marea parte a publicului, întrucât este o parte nevăzută a războiului, o parte în care eroismul are altă față, iar combatanții sunt cu totul și cu totul diferiți față de cei pe care ni i-au oferit până acum cărțile de specialitate.

Ce trebuie neapărat reținut este că nu doar femeile sovietice au suferit în acest război crâncen. Nu doar ele au participat activ pe front, nu doar ele au pierdut fii, soți, tați, logodnici, iubiți, ci toate femeile din toate țările care au fost călcate de armatele care s-au luptat în apriga conflagrație. Nu doar ele au avut lipsuri, nu doar ele s-au simțit ca extraterestre în lumea violentă a bărbaților, nu doar ele au suferit la sfârșitul războiului când nu știau cum să se integreze înapoi în societate. Este o greșeală și o nedreptate să credem că doar femeile sovietice au avut de tras conform celor spuse în cartea Svetlanei Aleksievici. Femeile poloneze și ucrainene poate că au suferit chiar mai mult cunoscând în patru ani tăvălugul sovietic, apoi nazist și iar pe cel sovietic. Femeile germane au avut de tras de pe urma înfrângerii ani îndelungați. Românce, unguroaice, cehoaice, britanice și multe alte femei merită și ele să-și spună povestea pentru a nu rămâne impresia total eronată că singurele eroine din cel de-al doilea război mondial au fost rusoaicele. Potențialul propagandistic și mistic de tip comunist al volumului este înfiorător… acesta fiind și motivul pentru care am insistat mai sus să ne aducem aminte că mai sunt și alte femei, de alte nații care au suferit exact la fel. Poate unele mai mult…

Asta nu înseamnă, bineînțeles că volumul Svetlanei Aleksievici nu este valoros. Importanța și valorea cărții este dată și de faptul că femeile ale căror povești apar în volum au reușit să iasă de sub muțenia în care au fost forțate să stea de către autoritatea bărbaților. Majoritatea femeilor martor explică că au avut mari probleme în a se integra în societate după ce războiul s-a sfârșit. Dacă bărbații le respectau în timpul luptei, lucrurile s-au schimbat total când s-au întors acasă. Își găseau foarte greu soți, unele nu s-au mai căsătorit niciodată. Visele lor de a deveni mame s-au năruit atât datorită oprobriului public, atât masculin cât și feminin, cât și datorită faptului că și-au pierdut sensibiltatea specific feminină. Imposibilitatea de a vorbi despre cele trăite le-au sălbăticit în interior și le-au făcut să ducă un trai traumatizant pe care încă-l mai reclamă. Svetlana Aleksievici le-a ajutat, într-o oarecare măsură, pe aceste femei prin faptul că le-a ascultat, să se apropie de închiderea unui capitol din viața lor. Autoarea și-a asumat până la urmă un rol vindicativ, un rol de terapeut de care probabil că nu a fost conștientă decât în momentul în care volumul a văzut lumina tiparului.

De ce 4 stele: ar merita cinci dacă pe undeva printre pagini se strecurau și câteva observații cu privire la toate femeile care au suferit în urma celui de-al doilea război mondial și nu doar la cele sovietice. Potențialul propagandistic al cărții mă sperie, acesta este și motivul pentru care i-am dat patru stele. Probabil că dacă eram în alte vremuri nu i-aș fi dat mai mult de o stea…

Am mai citit și scris despre Svetlana Aleksievici:

Războiul nu are chip de femeie

Soldații de zinc

Ultimii martori

Dezastrul de la Cernobîl

Vremuri second-hand

Prezentarea editurii:

Al Doilea Război Mondial nu va ajunge niciodată să-şi dezvăluie întreaga grozăvie. În spatele faptelor de arme, al atrocităţilor şi al crimelor monstruoase comise împotriva civililor se ascunde o altă realitate. Aceea a miilor de femei sovietice trimise pe front împotriva inamicului nazist. Svetlana Aleksievici şi-a dedicat şapte ani din viaţă colectării mărturiilor unor femei care, multe dintre ele, la momentul acela erau abia ieşite din copilărie. După primele sentimente de euforie, asistăm la o schimbare radicală de ton, pe măsură ce ajungem la încercarea fatală a luptei, însoţită de partea sa de întrebări şi de suferinţă. Abandonând tăcerea în care şi-au găsit refugiul, aceste femei îndrăznesc, în sfârşit, să prezinte războiul aşa cum l-au trăit. „Svetlana Aleksievici este unul dintre cei mai valoroşi scriitori ai vremurilor noastre. Proza ei nu este feminină, ci aspră precum războiul […], dar, prin expresivitatea ei, devine artistică, palpabilă, profund emoţionantă.” — Vladimir Voinovici

 

Cărţile Svetlanei Aleksievici au fost sau vor fi publicate în 43 de limbi şi în 47 de ţări. Războiul nu are chip de femeie s-a vândut în peste 2 milioane de exemplare.

3 gânduri despre „Serie de autor: Războiul nu are chip de femeie de Svetlana Aleksievici

  1. Pingback: Vremuri second-hand de Svetlana Aleksievici | Colț Firesc de refugiu

  2. Pingback: Dezastrul de la Cernobîl de Svetlana Aleksievici | Colț Firesc de refugiu

  3. Pingback: Serie de autor: Ultimii martori de Svetlana Aleksievici | Colț Firesc de refugiu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s