Chemarea monstrului de Patrick Ness

Chemarea monstrului de Patrick Ness

My rating:  4 of 5 stars 

Adînc tenebrele pătrunzînd, mult stătui locului cutremurîndu-mă, cercetînd,

Minunîndu-mă și visînd visuri pe care n-a îndrăznit, încă, 

să le viseze niciun muritor; – Edgar Allan Poe

La aceste versuri m-a dus gândul pe când pătrundeam în povestea tânărului Conor, cel vizitat de un monstru arbore de tisă. Conor are 13 ani și primește constant vizite din partea arborelui de tisă din fața casei sale care ține morțiș să-i spună trei povești ce-l vor ajuta să afle adevărul. Adevărul lui Conor este a patra poveste și ultima, povestea care concluzionează relația lui Conor cu monstrul, cu viața, cu boala mamei sale. Mama lui Conor suferă de cancer. Iar în Conor stă ascuns un monstru care-l roade încetul cu încetul și care-l îndepărtează de tot ceea ce-l înconjoară. Inclusiv de mama sa. Pentru că monstrul din Conor este cel mai malefic demon din câți au existat vreodată…

Nu știu, sincer să fiu, cât de terapeutic poate să fie un astfel de roman pentru că te bântuie, te sfâșie în bucăți și te toacă mărunt, mărunt până nu mai rămâne decât o fărâmă de suflet din tine care tremură într-un colț al camerei. Intens, aspru, tulburător, sunt adjective care pe măsură ce se scriu parcă-și pierd din putere, dar sunt cuvintele care-mi vin cel mai rapid în minte când mă gândesc la ce a sădit în mine romanul lui Patrick Ness.

Recunosc că încerc să fac cu greu față tentației de a filosofa pe marginea imaginii și al rostului monstrului din carte, însă povestirea de față este dincolo de așa ceva. Chemarea monstrului se trăiește! Povestirile arborelui de tisă se simt, se intepretează după bunul plac, sunt deschise, sunt adevărate pansamente care se pliază perfect pe orice rană. Ai în față o carte lasă impresia că poate vindeca răni deschise cicatrizându-le cu finețe. Eu nu am simțit acest efect, pe mine m-a zdruncinat până-n vârful degetelor de la picioare dar nu pot nega efectul pe care-l poate avea pentru că povestesa lui Conor este povestea fiecărui om, până la urmă, a fiecărui adolescent care s-a trezit față-n față cu cruda realitate care-i testează curajul și puterea de a vedea lucrurile așa cum sunt. De a privi în interiorul său și de a accepta ceea ce este, ceea ce a decis să fie, ceea ce urmează să fie.

Nu mai știu când mi-am chemat la taclale monstrul interior ultima oară, dar cartea lui Ness mi-a adus aminte de el și cred că ar fi cazul să ne întâlnim pentru că avem ceva povești de împărtășit… și cred că am nevoie de el pentru că trebuie să-mi aduc aminte că nu e altceva decât un arbore de tisă și că eu sunt tot eu…

 Scriitura rapidă și intensă, cu o construcție care clădește tensiunea până la cote paroxistice, totul însoțit de desene care scufundă și mai mult cititorul în povestirea lui Conor, oferă o lectură superbă care te lasă în stare de șoc. Închizi cartea și-ți duci mâna la inima care bate cu o putere demonică în piept, parcă urlând a durere. Extraordinare desene care-ți rămân pe retină multe ore după ce ai terminat de citit. Imaginile potențează extrem de mult povestirea și joacă un rol decisiv în transmiterea mesajului autorului. O frumoasă executie atât literară cât și grafică. 

O altă impresie foarte plăcută mi-a lăsat traducătoarea care parcă a trăit alături de Conor și de autor povestea, lăsându-și și ea o mică parte din suflet în această carte.

De ce 4 stele: nu mă miră că a luat două medalii Carnegie. Le merită din plin. Este o carte pentru orice cititor, un cadou literar adevărat, un roman care se simte din toată inima și cu tot sufletul.

O altă recenzie aici: Laura Câlțea