Bookfest 2015: Sticletele – Donna Tartt

Sticletele de Donna Tartt

Notă: 3 din 5 stele

După ce am terminat cartea de citit și am notat-o pe goodreads, una dintre prietenele de pe respectivul site m-a întrebat de ce doar 3 stele.

 

În articolul care urmează am să dezvolt și să justific, de fapt, cele 3 stele pe care i le-am acordat romanului Donnei Tartt întrucât cred că este un roman de „doar” 3 stele.

 

Theodor Drecker are treisprezece ani când își pierde mama într-un atentat cu bombă dintr-un muzeu. Reușind să iasă dintre dărâmături, petrece câteva momente cu un bâtrân pe care l-a observat în muzeu și care-i dă un inel cu rugămintea de a-l înapoia unei anumite persoane și îl roagă să salveze pictura lui Fabritius, Sticletele. Theo se conformează și astfel începe aventura vieții sale. Trăind constant sub magia picturii, ajuns mai mult sau mai puțin pe străzi, Theo se refugiază în droguri, relații sociale cel puțin dubioase și o viață de anticar fraudulos.

 

De ce 3 stele:

 

Argumentul 1: Sticletele este un bildungsroman cu o construcție elitistă specifică literaturii americane contemporane. Deoarece personajul principal este fascinat de pictură și trăiește pentru una (Sticletele lui Fabritius), autoarea acordă o foarte mare atenție pictorilor din toate vremurile. Tablouri, biografii, întâmplări, execuții artistice, totul este frumos adunat și aliniat spre delectarea cititorului. Interesant și binevenit. Făcând abstracție de amestecul de cultură pop cu elemente de arhitectură americană modernă sau contemporană și observații ample cu privire la construcția și restaurarea de mobilă veche, discuțiile și paragrafele dedicate picturilor fac deliciul romanului. Din păcate elementele enunțate mai sus dau ca nuca-n perete în economia romanului. Pentru că sunt inserate aleatoriu, pentru că par a fi inserate doar pentru a crește senzația de elitism al romanului, pentru că se simte o ușoară forțare în tonul scriitoarei de fiecare dată când face trimiteri la arhitectură sau pop-art. Nici măcar desele enumerări de filme devenite deja clasice ale filmografiei de la Hollywood nu dau impresia că citești o carte scrisă de un scriitor cu o cultură enciclopedică care ar fi în stare să facă de râs chiar și wikipedia. Sticletele a luat Pulitzer-ul și este un bildungsroman. La fel și Pastorala Americană a lui Phillip Roth. Din punctul meu de vedere Pastorala lui Roth este adevăratul bildungsroman american contemporan care poate fără jenă să fie luat drept etalon pentru acest gen literar specific culturii și spiritului noului continent. Tarele spiritului american sunt aceleași, problemele sunt aproximativ aceleași, temerile, relațiile familiale, fuga, prăbușirea, lait-motivele se regăsesc și la Donna Tartt chiar dacă sub o ușoară altă exprimare. Unde greșește Tartt? Dacă Roth reușea să te captiveze cu paginile dedicate felului în care se fac mănușile din piele sau cum se are grijă de o fermă, descriind totul cât se poate de natural, Donna Tartt parcă suferă un travaliu foarte dificil când vine vorba de dezvoltat paragrafe în care să arate studiul aprofundat făcut pe diferite teme. Nu e deloc ușor ce și-a propus Donna Tartt și faptul că nu a reușit să mă impresioneze nu mă poate aduce în poziția de a-i imputa decizia, a luat, totuși, premiul Pulitzer, dar acest lucru nu mă împiedica în a trage concluzia că nu este un roman fenomenal. De ce 3 stele? Pentru că exact asta este diferența în jos de la cele 5 pe care le-am acordat Pastoralei lui Roth.

 

De ce 3 stele:

 

Argumentul 2: scriitura nu este una fascinantă pentru că sucomBă adeseori când vine vorba de descrieri. Într-un bildungsroman, descrierile sunt temelia cărții. Nu se poate să te lansezi într-o frază lungă de câte o pagină și să pierzi noțiunea comparațiilor făcând exces de metafore pentru a atinge lirismul la care visezi. Lirismul magic se naște în frazele lungi atunci când scriitorul reușește cu un romantic cinism să se detașeze de ceea ce descrie. M-am simțit vânat de Donna Tartt. De parcă stătea în umbră și-mi șoptea „vezi, observi ce am făcut aici, cum am scris despre cutare și cutare?”. Da Donna, am văzut, dar nu m-a impresionat… „Era o capodoperă a stăpânirii de sine; nimic n-o tulbura vreodată, nici nu o enerva, și, deși nu era frumoasă, calmul ei exercita magnetismul irezistibil al frumuseții – o liniște atât de plină de forță încât moleculele se realiniau în jurul ei atunci când intra într-o încăpere”. Sau: „Era ca și cum m-aș fi angajat mus pe Marie Céleste. Mă preumblam prin tăcerea nemișcată ca o apă stătătoare, prin bălțile adânci de soare și de umbră din casă, și podelelE vechi îmi scârțâiau sub tălpi ca puntea unui vapor, iar fluxul de mașini de pe Sixth Avenue îmi plescăia abia auzit în urechi”. Pentru mine acest gen de exprimări sunt ca un strigăt disperat după atenție. Și da, m-au deranjat aceste fraze chinuite ca să pară lirsim pur și care ajung să-ți lase impresia că doar îl mimează.

 

De ce 3 stele:

 

Argumentul 3: cu adevărat excepționale mi-au părut personajele. Categoric își merită un loc în istoria literaturii americane deşi construcția și scriitura romanului nu au fost dintre cele mai fericite. Theo, Hobie, Boris și ermetica și debusolanta doamnă Barbour sunt personaje pe care le ții minte și ale căror caractere vei încerca să le identifici și în alte cărți. Deși nu am înțeles de ce Boris, care, de altfel, este genul de caracter direct care nu cere voie de vrea să-și ia ce vrea și care este foarte direct, a suferit o drastică transformare și a făcut act de o sfiiciune cel puțin ciudată când l-a căutat pe Theo în New York, am fost dispus să trec peste acest aspect, și peste alte chichițe ale unor personaje secundare, deoarece toți cei prezenți în marele tablou al Donnei Tartt sunt fascinanți. M-au fermecat într-un mod cu totul deosebit personajele sale și ăsta este un foarte mare atu al cărții. De-a lungul lecturii am bombardat profilul meu de pe facebook cu citate din carte. Toate erau schimburi de replici între personaje pentru că asta mi-a plăcut cu adevărat la Sticletele. Felul acestora degajat și rebel de a fi, de a-și trăi traumele, de a le ascunde, păcăli. Dacă Pulitzer-ul s-ar da doar pentru personaje, clar Tartt îl merită cu prisosință.

 

De ce 3 stele:

 

Argumentul 4: drogurile sunt la mare modă în literatura contemporană. Nu puteau să lipsească nici din romanul Donnei Tartt mai ales că avem de-a face cu un tânăr nenorocit de destin, cu sufletul și mintea franjuri care are nenorocul să se împrietenească cu un individ sălbatic care poate să lase impresia unui june că viața nu înseamnă altceva decât Carpe diem-ul pe care alcoolul și drogurile ți-l pot da. Deși uneori devine mult prea doctă în relatarea vieții narcomanului și a relației acestuia cu drogurile, este foarte important că reușește să îmbine foarte elegant și potrivit traumele psihice ale lui Theo cu abuzul de droguri. Chiar dacă nu este neapărat un demers terapeutic, refugiul lui Theo în lumea narcoticelor se atrage o condamnare ca un deget  profesoral ridicat de către cititor și o admonestare cu jumătate de gură pentru că, până la urmă, mai că ajungi să accepți narcomania personajului și să înclini să crezi că altă soluție nu ar fi avut.

 

De ce 3 stele:

 

Argumentul 5: perorația de la încheierea volumului nu a reușit să mă convingă că am citit un roman profund care dorește să împace demența vieții contemporane cu pacea pe care arta ți-o poate oferi. Pot să înțeleg angoasele pe care le trăiești când ești înconjurat de sticlă și beton, de claxoane și gaze de eșapament, de zgomote de picamere și uruit de excavator și știu ce înseamnă ca timpul să înghețe când te pierzi în fața unui tablou așa cum m-am pierdut eu în Albertina privind picturile lui Signac sau Strigătul lui Munch, dar, din nou, exagerările și aruncarea în lume, la propriu, ale lui Theo care ar fi trebuit să-și găsească rostul și să-și explice persoana ce a devenit mi s-au părut prea melodramatice. Nu am reușit să mă identific cu Theo și nu am reușit nici să-i găsesc un corespondent lui Theo cel de la sfârșitul romanului în vreun prieten sau cunoscut de-al meu. Ceea ce l-a făcut să pară străveziu și inventat și a adus un alt deserviciu romanului.

 

Am citit recenzii și opinii cu privire la cartea Donnei Tartt pentru că, pe măsură ce articolul de mai sus mi se forma în minte, am crezut că am o problemă de-i găsesc atâtea noduri în papură. Am găsit, din fericire, opinii care se potrivesc cu cele observate de mine ceea ce mă bucură pentru că am înțeles încă o dată, și am făcut apel la toată modestia de care sunt (in)capabil, că am prins câteva chei ascunse de lectură și că am un colț cât se poate de ascuțit și veninos care nu ezită să se ițească când are ocazia.

 

Cu toate cele spuse de mine mai sus, recomand romanul pentru că este o lectură plăcută, interesantă și te ține treaz până la ore târzii din noapte. Nu este genul meu scriitură, chiar dacă ador genul bildungsroman, însă asta nu-l face mai puțin premiat sau cu mai puțin potențial, bineînțeles.

 

Ca să fiu sincer până la capăt, recomand, alături de Sticletele, lecturarea Pastoralei Americane (pentru o maximă nebunie aș adăuga și Aventurile lui Augie March de Saul Bellow), doar așa, ca să existe un termen de comparație. Amândouă au luat Pulitzer-ul. Cred că am mai spus asta, nu?

 

PS: să nu uit: felicitări traducătoarei! Cred că pe alocuri a adus mari servicii autoarei!

PPS: inspirat de Valeriu Gherghel și al său glonț, trag și eu unul:

„O mare tristețe, pe care abia încep să o înțeleg: nu ne alegem inima. Nu ne putem sili să ne dorim ceea ce este bun pentru noi sau ceea ce este bun pentru alții. Nu alegem ce fel de oameni suntem”. 

Am înțeles. Ne acceptăm ceea ce suntem și trăim viața așa cum ne este să fim și ne asumăm modus-ul vivendi pe care inima nealeasă și necerută ni-l îndeasă în traistă.

Dar atunci, de ce:

„Numai că iată ce aș vrea foarte mult, cu adevărat aș vrea, să-mi explice cineva. Dacă se întâmplă să nu poți avea încredere în inima ta? Dacă inima, din motive de nepătruns, te îndepărtează – perfect conștient și într-un nor de strălucire inexprimabilă – de tot ce înseamnă sănătate, viață domestică, responsabilitatea civică, legături sociale strânse și toate virtuțile comune susținute atât de insipid și te îndreaptă direct către flacăra superbă a ruinei, a autodistrugerii, a dezastrului?”

Cred că am intrat într-o dilemă care are puțină legătură cu responsabilitatea alegerilor pe care le facem. Nu degeaba ziceau bătrânii: unde-i inimă, vai de picioare, nu?