Supunere – Michel Houellebecq

Supunere  de Michel Houellebecq

Notă: 4 din 5 stele

Câtă zarvă, cât zbucium, câtă nebunie a iscat ultimul roman semnat de Michel Houellebcq. Coroborat cu atentatul de la Charlie Hebdo, evenimentul editorial, datorită subiectului politic și social destul de sensibil, nu avea cum să nu creeze o nebunie la nivel, cel puțin, continental.

 

Bineînțeles că morbul Soumission m-a atins și pe mine și cum a ajuns cartea pe rafturile librăriei Cartea de nisip am și cumpărat-o. Am citit-o într-o seară. Atât i-a luat lui Houellebecq să mă supună.

 

François este profesor de literatură la Sorbona. Pasionat de Huysmans și a sa Á rebours (În răspăr), François pare să fie prizonier al scriiturii autorului francez căruia i-a dedicat șapte ani din viață și o lucrare de doctorat de 800 de pagini. Mulțumindu-se cu iubiri trecătoare și facile, cu mese încălzite la sâcâitorul cuptor cu microunde care nu-l lasă să urmărească televizorul, François se trezește că și-ar dori mai mult de la viață, atât din punct de vedere sentimental, cât și social. Îngrozitor și enervant de abulic, François nu reușește să răzbată din lumea lui Huysmans, pe ale cărei urme calcă cu o dubioasă sfințenie, iar evenimentele politice care zguduie Franța și aduc la putere Frăția Musulmană nu-l agită câtuși de puțin, chiar dacă se trezește dat afară din universitate. Mai mult din inerție și dintr-o dorință avidă de atenție și frică de singurătate, François reînnoadă legăturile cu vechi colegi universitari pentru a se interesa de avantajele pe care noul sistem politic le oferă profesorilor. Fascinat de Rediger, de casa, soțiile și poziția acestuia, François decide să accepte propunerea de a fi reprimit la universitate și de a profita de tot ceea ce oferă noul regim.

 

Ca niciodată am preferat să fac o prezentare a cărții despre care scriu cât se poate de detaliat pentru că romanul lui Houellebecq trebuie citit cu mare atenție. Am început să ofer chei de lectură, mai nou, în articolele mele pentru că, fiind un individ care scrie și citește cu sufletul pentru ca ulterior să-și organizeze rațional ideile, am simțit nevoia să dau câteva indicii celor care mă citesc pentru a înțelege mai bine motivele care m-au împins la anumite gânduri și exprimări. La Houellebecq am dat câteva chei în prezentarea cărții, iar pe restul voi încerca să le epuizez în cele ce urmează.

 

Scriitura este incomparabilă cu a niciunuia dintre autorii pe care i-am citit până acum, chiar dacă tema adoptată mi-a adus aminte de romanele lui Jonathan Coe, scriitorul incisiv și ironic care nu iartă cutumele și matrapazlâcurile profesorilor universitari în cărțile sale.

 

„Tristețea ei era uriașă, iremediabilă și știam că va ajunge s-o cotropească total; ca și Aurélie, nu era în fond decât o pasăre cufundată în păcură, dar își păstrase, ca să zic așa, o capacitate sporită de a-și fâlfâi aripile.”

 

„Fecioara aștepta în umbră, calmă și nepieritoare. Era suverană, deținea puterea, dar încet-încet am simțit că legătura noastră se pierde, că se îndepărtează în spațiu și în secole, în vreme ce eu mă chirceam pe bancă, sfrijit, împuținat.”

 

„Am tăcut cu metodă: când taci cu metodă privindu-i drept în ochi, dându-le impresia că le sorbi cuvintele, oamenii vorbesc. Le place să fie ascultați, toți anchetatorii știu asta; toți anchetatorii, toți scriitorii, toți spionii.”

 

Deși am toate traducerile lui Houellebecq în limba română în bibliotecă, nu am ajuns niciodată să-l citesc. Nu știu, sincer să spun, de ce. Dar o dată ce am observat cum poate să manevreze limbajul, sunt sigur că în limba natală este și mai spectaculos, am ajuns să-l idolatrizez și l-am și vârât cu forța în top 10 scriitori favoriți. Un autor atât de simplu, jovial și puternic în execuție nu am mai citit de mult. Frazele sale sclipesc ascuțit așa cum o face stiletele în lumina soarelui sau a felinarului părtaș tăcut la o fărădelege. Te orbesc, te amețesc așa cum o face vinul aromat băut cu poftă după o masă copioasă. Houellebecq nu mi-a lăsat deloc impresia că-și caută cuvintele, deși categoric o face ca să ajungă la frazele pe care le-am citit, și senzația asta de naturalețe pe care reușește să o lase este aproape malefic de incitantă.

 

Houellebecq este când ironic, când incisiv, când inocent, când inteligent și erudit. Toate tonurile strânse în piele unui singur personaj ar putea năuci cititorii, însă nu este cazul aici, pentru că diversitatea aceasta se potrivește perfect profilului lui François. Dacă la un moment dat romanul ar putea părea derutant, aș îndrăzni să recomand reluarea de la început a lecturii pentru că undeva cititorul a întrerupt simbioza cu personajul, simbioză care se cere pentru a te putea bucura cu adevărat de carte.

 

Ficțiune politică în genul lui Huxley și Orwell, Supunere poate suna a profeție. O eventuală preluare a puterii politice în Franța nu pare atât de neverosimilă dacă ar fi să acceptăm observațiile subtile, din umbră pe care le face Houellebecq la adresa societății franceze. Sunt francezii atât de debusolați precum apar în acest volum? Sunt atât de deznădăjduiți și nepăsători? Pot să fie atât de ușor prinși la mijloc de niște forțe extremiste care-și dispută agresiv teritoriul, expunându-și violent ideile și susținând ascuns organizații paramilitare care fac jocul politicienilor ce urmăresc voturile oamenilor dezamăgiți de istorie și politica ultimilor ani? Luată la bani mărunți, teoria lui Houellebecq pare cât se poate de veridică. Franța nu e unica țară care simte nevoia uiui nou sistem de valori, ba chiar își dorește întoarcerea la un sistem de valori vetust dar cares-a arătat funcțional și care poate lăsa ușor impresia de superioritate. Am experimentat foarte multe în ultimii șaizeci de ani. Europa alături de lumea întreagă a experimentat libertatea și toleranța în cele mai extreme expresii ale sale și, cumva, asta pare să lucreze în favoare vechilor reguli și legi. Se cere o întoarcere la vechile ordini? La legile impuse de credința religioasă strică care nu lasă loc de interpretare? Ne cerem supunere pentru că ne-am săturat să fim iluzionați cu sentimentul total al libertății? Căutăm, ca bărbați, calea cea mai facilă către întemeierea și păstrarea unității familiale? Ne-am săturat să căutăm peste tot educatori și ne-am săturat să ne înșelăm asupra lor pentru că avem de ales dintr-un amalgam grotesc de indivizi zeloși care-și strigă bălos și manipulator „adevărul”? Unde a văzut Houellebecq fisura? Degajat și impasibil, autorul francez se ridică deasupra semenilor săi pentru a-i învârti pe toate părțile și a-i desface ca pe matrioște pentru a încerca să le anticipeze următorul pas. A reușit? Mai avem de așteptat nu foarte mulți ani ca să vedem deznodământul și să ne dăm seama dacă Houellecq chiar este profet.

 

Romanul lui Houellebecq nu este deloc unul facil. Desele trimiteri și citate din Huysmans, scriitorul care-l bântuie pe François, par a propune o temă secundară criptică care deține cheia întregului roman Supunere. Personajul romanelor În răspăr și Liturghia neagră (Là-bas) pare să fie chiar Franța care, înfiorată de decăderea morală contemporană, își caută răspunsuri în trecut, parcă dorindu-și o întoarcere la vechile rânduiri. Huysmans însuși s-a convertit la catolicism în ciuda unei vieți destul de frivole, a unei filosofii existențialiste și a scriiturii naturaliste care i-a caracterizat tinerețea. Ruperea de naturalism și categorisirea sa drept „decadent” s-a petrecut odată cu publicarea romanului În răspăr, însuși Zola spunând că volumul este o puternică lovitură adusă genului naturalist. Notorietatea a fost câștigată de roman și prin faptul că a fost ridicat la rangul de probă în procesul itentat lui Oscar Wilde pentru comportamentul său homosexual.

 

Sunt ferm convins că Supunere nu se poate înțelege cu adevărat dacă nu se citesc și cărțile lui Huysmans, cel puțin cele două pomenite mai sus, alături de o biografie a scriitorului.

 

De ce Supunere? Rediger explică cât se poate de clar ce înseamnă supunerea: „punctul de vârf al fericirii omenești se află în supunerea absolută. Eu găsesc însă că există o relație între absoluta supunere a femeii față de bărbat, așa cum este descrisă în Histoire dʼO, și supunerea omului față de Dumnezeu, așa cum o concepe islamul. Vedeți, a continuat el, islamul acceptă lumea și o acceptă în totalitatea ei, acceptă lumea așa cum e, ca să vorbesc ca Nietzsche.”

 

Sunt de-a dreptul fascinante personajele lui Houellebecq. Rediger, de exemplu, pare să fie acel gen de profesor universitar oportunist care nu scapă nicio o ocazie de a primi mai multă putere, mai mulți bani și, de ce nu, mai multe și interesante experiențe sexuale. În momentul în care musulmanii preiau puterea și încep să reformeze sistemul educațional francez, Rediger este unul dintre cei care primesc funcții atât în sistemul de învățământ, preluând conducerea Sorbonei, cât și în politică. Profesorul Rediger încropește o fițuică în care explică islamul tuturor celor care încă sunt indeciși făcând apel la argumente care sună cel puțin debusolant și ușor stupid dacă nu ar fi fost însoțite de măreața togă universitară. Ca orice intelectual serios care-și simte poziția argumentativă nesigură, Rediger face apel la Nietzsche și pescuiește din filosofia germanului ce-i pică la îndemână. Înainte să scriu acest articol am citit cartea lui Imre Toth, A fi evreu după Holocaust, și acolo am văzut, de asemenea, alți indivizi care se inspirau din Nietzsche cu o lejeritate ilară pentru a-și susține, ori avântul și violența mistică, ori rostul și rolul pe tărâmul european. Nietzsche, acest părinte adoptat de către extremiști și marginalizați, este perfect pentru discursul lui Rediger, discurs care reușește să-l supună total pe François, deși acesta juca un rol de fată mare, roșind ingenuu pentru a crește tensiunea anterioară dezmățului din patul nupțial. François, această virgină îmbujorată, își joacă rolul cu foarte mult talent, lăsându-se greu doar pentru a-și lăsa o portiță de ieșire din punct de vedere moral, atât lui cât și posterității dacă va fi una care să-l judece, deschizându-și larg brațele pentru a îmbrățișa islamul așa cum Huysmans a îmbrățișat deznădăjduit catolicismul, cu excepția că François va avea dreptul de a fi poligam cu neveste tinere alese de consilii specializate și va avea parte de o viață îmbelușugată într-o vilă impunătoare.

 

De mult nu am mai scris un articol atât de amplu despre vreo carte și, dacă mă uit peste notițe, încă nu am epuizat toate subiectele. Supunere este acel gen de carte care poate provoca aprige discuții contradictorii, care poate să fie ușor considerată o fățărnicie, un roman slab, autorul poate să fie acuzat că e superficial foarte ușor și fără să fie necesare argumente foarte profunde și că este de impact doar datorită unei conjuncturi foarte fericite. Nu cred deloc asta. Romanul lui Houellebecq este puternic, intens și se poate compara cu 1984 și Minunata lume nouă fără nicio problemă. Ba chiar și cu Noi al lui Zamiatin. Supunere nu este doar un roman intelectual de scandal. S-ar putea să fie pentru islam, culmea, ceea ce a fost Mein Kampf pentru naziști și Ce este de făcut? pentru comuniștii ruși. Am spus la un moment dat unui prieten că al treilea război mondial va fi unul religios pentru că este ultima motivație serioasă pe care lumea modernă nu a încercat-o la modul decisiv. Houellebecq ne-a arătat intrarea în scenă. Sunt curios cum va decurge piesa de teatru și cine îi va scrie epilogul.

 

De ce 4 stele: nu i-am dat 5 stele datorită sfârșitului mult prea abrupt. Nu mă așteptam ca romanul să se termine atât de brusc de parcă scriitorul s-ar fi grăbit să-l dea în tipar. Au mai rămas destul de multe puncte deschise și propuse spre discuție însă lăsate în coadă de pește. Nu mi-a părut că ăsta este genul lui Houellebecq, ba dimpotrivă, odată ce prinde mirosul de sânge, ca un ogar, scriitorul francez nu lasă prada din gură până nu o nimicește total. Nu mi-a plăcut deloc senzația că tema nu a fost epuizată.

Un interviu cu autorul:

The Chronicle

Alte recenzii:

Chestii livresti

Observator cultural