Supunere – Michel Houellebecq


Supunere  de Michel Houellebecq

Notă: 4 din 5 stele

Câtă zarvă, cât zbucium, câtă nebunie a iscat ultimul roman semnat de Michel Houellebcq. Coroborat cu atentatul de la Charlie Hebdo, evenimentul editorial, datorită subiectului politic și social destul de sensibil, nu avea cum să nu creeze o nebunie la nivel, cel puțin, continental.

 

Bineînțeles că morbul Soumission m-a atins și pe mine și cum a ajuns cartea pe rafturile librăriei Cartea de nisip am și cumpărat-o. Am citit-o într-o seară. Atât i-a luat lui Houellebecq să mă supună.

 

François este profesor de literatură la Sorbona. Pasionat de Huysmans și a sa Á rebours (În răspăr), François pare să fie prizonier al scriiturii autorului francez căruia i-a dedicat șapte ani din viață și o lucrare de doctorat de 800 de pagini. Mulțumindu-se cu iubiri trecătoare și facile, cu mese încălzite la sâcâitorul cuptor cu microunde care nu-l lasă să urmărească televizorul, François se trezește că și-ar dori mai mult de la viață, atât din punct de vedere sentimental, cât și social. Îngrozitor și enervant de abulic, François nu reușește să răzbată din lumea lui Huysmans, pe ale cărei urme calcă cu o dubioasă sfințenie, iar evenimentele politice care zguduie Franța și aduc la putere Frăția Musulmană nu-l agită câtuși de puțin, chiar dacă se trezește dat afară din universitate. Mai mult din inerție și dintr-o dorință avidă de atenție și frică de singurătate, François reînnoadă legăturile cu vechi colegi universitari pentru a se interesa de avantajele pe care noul sistem politic le oferă profesorilor. Fascinat de Rediger, de casa, soțiile și poziția acestuia, François decide să accepte propunerea de a fi reprimit la universitate și de a profita de tot ceea ce oferă noul regim.

 

Ca niciodată am preferat să fac o prezentare a cărții despre care scriu cât se poate de detaliat pentru că romanul lui Houellebecq trebuie citit cu mare atenție. Am început să ofer chei de lectură, mai nou, în articolele mele pentru că, fiind un individ care scrie și citește cu sufletul pentru ca ulterior să-și organizeze rațional ideile, am simțit nevoia să dau câteva indicii celor care mă citesc pentru a înțelege mai bine motivele care m-au împins la anumite gânduri și exprimări. La Houellebecq am dat câteva chei în prezentarea cărții, iar pe restul voi încerca să le epuizez în cele ce urmează.

 

Scriitura este incomparabilă cu a niciunuia dintre autorii pe care i-am citit până acum, chiar dacă tema adoptată mi-a adus aminte de romanele lui Jonathan Coe, scriitorul incisiv și ironic care nu iartă cutumele și matrapazlâcurile profesorilor universitari în cărțile sale.

 

„Tristețea ei era uriașă, iremediabilă și știam că va ajunge s-o cotropească total; ca și Aurélie, nu era în fond decât o pasăre cufundată în păcură, dar își păstrase, ca să zic așa, o capacitate sporită de a-și fâlfâi aripile.”

 

„Fecioara aștepta în umbră, calmă și nepieritoare. Era suverană, deținea puterea, dar încet-încet am simțit că legătura noastră se pierde, că se îndepărtează în spațiu și în secole, în vreme ce eu mă chirceam pe bancă, sfrijit, împuținat.”

 

„Am tăcut cu metodă: când taci cu metodă privindu-i drept în ochi, dându-le impresia că le sorbi cuvintele, oamenii vorbesc. Le place să fie ascultați, toți anchetatorii știu asta; toți anchetatorii, toți scriitorii, toți spionii.”

 

Deși am toate traducerile lui Houellebecq în limba română în bibliotecă, nu am ajuns niciodată să-l citesc. Nu știu, sincer să spun, de ce. Dar o dată ce am observat cum poate să manevreze limbajul, sunt sigur că în limba natală este și mai spectaculos, am ajuns să-l idolatrizez și l-am și vârât cu forța în top 10 scriitori favoriți. Un autor atât de simplu, jovial și puternic în execuție nu am mai citit de mult. Frazele sale sclipesc ascuțit așa cum o face stiletele în lumina soarelui sau a felinarului părtaș tăcut la o fărădelege. Te orbesc, te amețesc așa cum o face vinul aromat băut cu poftă după o masă copioasă. Houellebecq nu mi-a lăsat deloc impresia că-și caută cuvintele, deși categoric o face ca să ajungă la frazele pe care le-am citit, și senzația asta de naturalețe pe care reușește să o lase este aproape malefic de incitantă.

 

Houellebecq este când ironic, când incisiv, când inocent, când inteligent și erudit. Toate tonurile strânse în piele unui singur personaj ar putea năuci cititorii, însă nu este cazul aici, pentru că diversitatea aceasta se potrivește perfect profilului lui François. Dacă la un moment dat romanul ar putea părea derutant, aș îndrăzni să recomand reluarea de la început a lecturii pentru că undeva cititorul a întrerupt simbioza cu personajul, simbioză care se cere pentru a te putea bucura cu adevărat de carte.

 

Ficțiune politică în genul lui Huxley și Orwell, Supunere poate suna a profeție. O eventuală preluare a puterii politice în Franța nu pare atât de neverosimilă dacă ar fi să acceptăm observațiile subtile, din umbră pe care le face Houellebecq la adresa societății franceze. Sunt francezii atât de debusolați precum apar în acest volum? Sunt atât de deznădăjduiți și nepăsători? Pot să fie atât de ușor prinși la mijloc de niște forțe extremiste care-și dispută agresiv teritoriul, expunându-și violent ideile și susținând ascuns organizații paramilitare care fac jocul politicienilor ce urmăresc voturile oamenilor dezamăgiți de istorie și politica ultimilor ani? Luată la bani mărunți, teoria lui Houellebecq pare cât se poate de veridică. Franța nu e unica țară care simte nevoia uiui nou sistem de valori, ba chiar își dorește întoarcerea la un sistem de valori vetust dar cares-a arătat funcțional și care poate lăsa ușor impresia de superioritate. Am experimentat foarte multe în ultimii șaizeci de ani. Europa alături de lumea întreagă a experimentat libertatea și toleranța în cele mai extreme expresii ale sale și, cumva, asta pare să lucreze în favoare vechilor reguli și legi. Se cere o întoarcere la vechile ordini? La legile impuse de credința religioasă strică care nu lasă loc de interpretare? Ne cerem supunere pentru că ne-am săturat să fim iluzionați cu sentimentul total al libertății? Căutăm, ca bărbați, calea cea mai facilă către întemeierea și păstrarea unității familiale? Ne-am săturat să căutăm peste tot educatori și ne-am săturat să ne înșelăm asupra lor pentru că avem de ales dintr-un amalgam grotesc de indivizi zeloși care-și strigă bălos și manipulator „adevărul”? Unde a văzut Houellebecq fisura? Degajat și impasibil, autorul francez se ridică deasupra semenilor săi pentru a-i învârti pe toate părțile și a-i desface ca pe matrioște pentru a încerca să le anticipeze următorul pas. A reușit? Mai avem de așteptat nu foarte mulți ani ca să vedem deznodământul și să ne dăm seama dacă Houellecq chiar este profet.

 

Romanul lui Houellebecq nu este deloc unul facil. Desele trimiteri și citate din Huysmans, scriitorul care-l bântuie pe François, par a propune o temă secundară criptică care deține cheia întregului roman Supunere. Personajul romanelor În răspăr și Liturghia neagră (Là-bas) pare să fie chiar Franța care, înfiorată de decăderea morală contemporană, își caută răspunsuri în trecut, parcă dorindu-și o întoarcere la vechile rânduiri. Huysmans însuși s-a convertit la catolicism în ciuda unei vieți destul de frivole, a unei filosofii existențialiste și a scriiturii naturaliste care i-a caracterizat tinerețea. Ruperea de naturalism și categorisirea sa drept „decadent” s-a petrecut odată cu publicarea romanului În răspăr, însuși Zola spunând că volumul este o puternică lovitură adusă genului naturalist. Notorietatea a fost câștigată de roman și prin faptul că a fost ridicat la rangul de probă în procesul itentat lui Oscar Wilde pentru comportamentul său homosexual.

 

Sunt ferm convins că Supunere nu se poate înțelege cu adevărat dacă nu se citesc și cărțile lui Huysmans, cel puțin cele două pomenite mai sus, alături de o biografie a scriitorului.

 

De ce Supunere? Rediger explică cât se poate de clar ce înseamnă supunerea: „punctul de vârf al fericirii omenești se află în supunerea absolută. Eu găsesc însă că există o relație între absoluta supunere a femeii față de bărbat, așa cum este descrisă în Histoire dʼO, și supunerea omului față de Dumnezeu, așa cum o concepe islamul. Vedeți, a continuat el, islamul acceptă lumea și o acceptă în totalitatea ei, acceptă lumea așa cum e, ca să vorbesc ca Nietzsche.”

 

Sunt de-a dreptul fascinante personajele lui Houellebecq. Rediger, de exemplu, pare să fie acel gen de profesor universitar oportunist care nu scapă nicio o ocazie de a primi mai multă putere, mai mulți bani și, de ce nu, mai multe și interesante experiențe sexuale. În momentul în care musulmanii preiau puterea și încep să reformeze sistemul educațional francez, Rediger este unul dintre cei care primesc funcții atât în sistemul de învățământ, preluând conducerea Sorbonei, cât și în politică. Profesorul Rediger încropește o fițuică în care explică islamul tuturor celor care încă sunt indeciși făcând apel la argumente care sună cel puțin debusolant și ușor stupid dacă nu ar fi fost însoțite de măreața togă universitară. Ca orice intelectual serios care-și simte poziția argumentativă nesigură, Rediger face apel la Nietzsche și pescuiește din filosofia germanului ce-i pică la îndemână. Înainte să scriu acest articol am citit cartea lui Imre Toth, A fi evreu după Holocaust, și acolo am văzut, de asemenea, alți indivizi care se inspirau din Nietzsche cu o lejeritate ilară pentru a-și susține, ori avântul și violența mistică, ori rostul și rolul pe tărâmul european. Nietzsche, acest părinte adoptat de către extremiști și marginalizați, este perfect pentru discursul lui Rediger, discurs care reușește să-l supună total pe François, deși acesta juca un rol de fată mare, roșind ingenuu pentru a crește tensiunea anterioară dezmățului din patul nupțial. François, această virgină îmbujorată, își joacă rolul cu foarte mult talent, lăsându-se greu doar pentru a-și lăsa o portiță de ieșire din punct de vedere moral, atât lui cât și posterității dacă va fi una care să-l judece, deschizându-și larg brațele pentru a îmbrățișa islamul așa cum Huysmans a îmbrățișat deznădăjduit catolicismul, cu excepția că François va avea dreptul de a fi poligam cu neveste tinere alese de consilii specializate și va avea parte de o viață îmbelușugată într-o vilă impunătoare.

 

De mult nu am mai scris un articol atât de amplu despre vreo carte și, dacă mă uit peste notițe, încă nu am epuizat toate subiectele. Supunere este acel gen de carte care poate provoca aprige discuții contradictorii, care poate să fie ușor considerată o fățărnicie, un roman slab, autorul poate să fie acuzat că e superficial foarte ușor și fără să fie necesare argumente foarte profunde și că este de impact doar datorită unei conjuncturi foarte fericite. Nu cred deloc asta. Romanul lui Houellebecq este puternic, intens și se poate compara cu 1984 și Minunata lume nouă fără nicio problemă. Ba chiar și cu Noi al lui Zamiatin. Supunere nu este doar un roman intelectual de scandal. S-ar putea să fie pentru islam, culmea, ceea ce a fost Mein Kampf pentru naziști și Ce este de făcut? pentru comuniștii ruși. Am spus la un moment dat unui prieten că al treilea război mondial va fi unul religios pentru că este ultima motivație serioasă pe care lumea modernă nu a încercat-o la modul decisiv. Houellebecq ne-a arătat intrarea în scenă. Sunt curios cum va decurge piesa de teatru și cine îi va scrie epilogul.

 

De ce 4 stele: nu i-am dat 5 stele datorită sfârșitului mult prea abrupt. Nu mă așteptam ca romanul să se termine atât de brusc de parcă scriitorul s-ar fi grăbit să-l dea în tipar. Au mai rămas destul de multe puncte deschise și propuse spre discuție însă lăsate în coadă de pește. Nu mi-a părut că ăsta este genul lui Houellebecq, ba dimpotrivă, odată ce prinde mirosul de sânge, ca un ogar, scriitorul francez nu lasă prada din gură până nu o nimicește total. Nu mi-a plăcut deloc senzația că tema nu a fost epuizată.

Un interviu cu autorul:

The Chronicle

Alte recenzii:

Chestii livresti

Observator cultural

Corpul uman – Paolo Giordano


Click pe poza si cumpara cartea!

My rating: 3 of 5 stars 

M-a atras la cartea lui Paolo Giordano scurta descriere a poveștii care a născut romanul.

O gașcă de tineri se trezesc aruncați în munții Afganistanului, soldați care luptă într-un conflict pe care nu-l înțeleg, cu un dușman pe care-l urăsc din frică. Un atac violent îi face pe aceștia să conștientizeze fragilitatea corpului uman și să se simtă unul pe celălalt ca făcând parte din același organism.

Giordano scrie simplu, fără brizbrizuri, fără metafore inutile. Nu ai să găsești în cartea lui nici măcar un singur rând care să-ți rămână în minte sau pe care să vrei să-l notezi undeva ca să-l reții și să-l împărtășești cu cineva. Dar povestea pe care o scrie este intensă. Iar de personaje te ataşezi şi vei empatiza. Le simți suferința, problemele, dilemele, chinul.

Încerc să-mi aduc aminte de un roman pe care să-l compar cu romanul lui Giordano și-mi vine în minte Generația X a lui Coupland. Tineri pierduți pe undeva pe drumul către maturitate, căte saturație, către individualitate care se regăsesc și reușesc să se formeze doar când sunt împreună cu alții. Nu, personajele lui Giordano nu sunt lipsite de identitate, nu sunt fade și lipsite de conținut. Sunt tineri care, puși în fața unui fapt groaznic pe care-l știau doar din cuvinte, se regăsesc prin pierderea celor pe care, până mai ieri, îi ignorau, îi chinuiau cu glume răutăcioase, îi respectau sau se străduiau să le țină minte numele mic.

Puși în fața morții sau în fața imensității reci pe care lumea o presupune, tu, tânăr care aștepţi totul și nimic de la viață, realizezi că singura poveste și cale care-ți rămân de urmat este cinstirea numelui și a existenței proprii în amintirea celor pe care i-ai cunoscut. Pentru că nu se știe cât timp vor fi lângă tine…

Spuneam că Egitto, Torsu, Cederna, Rene și Ietri sunt un fel de Andy, Dag și Claire ai lui Coupland. Da. Din punctul meu de vedere tinerii celor doi scriitori se întâlnesc tocmai în punctele cheie pe care autorii doresc să le transmită: incapacitatea de observare și stabilire a unui scop, a unei direcții, ei aruncă personajele în mare mașină de tocat care este societatea ce-i respinge ca pe niște rebuturi deși tocmai i-a crescut pentru a face parte din ea…

Un roman puternic, cu accente jurnalistice datorate simplității cu care Giordano a ales să-l scrie, o poveste foarte bine construită care subjugă cititorul cu atâta forță încât te va face să scrâșnești între dinți nisipul Afganistanului.

De ce 3 stele: pentru că e un roman bun, nu spectaculos, dar care se cere și se lasă citit cu ușurința cu care asculți povestea unui bun prieten despre o experiență neplăcută.

Laur – Evgheni Vodolazkin


Click pe poza si cumpara cartea! Transport gratuit 😉

My rating: 5 of 5 stars 

Oh, cât am așteptat cartea! De când am văzut-o în pregătire pe site-ul Humanitas mi-a făcut cu ochiul. Nu știu de ce, pur și simplu simțeam că trebuie să pun mâna pe ea. Al șaselea meu simț livresc a fost, ca de obicei, pe fază și mi-a oferit o experiență de neuitat.

Arseni e crescut de bunicul său, Hristofor, vraciul satului. Într-o colibă la marginea cimitirului, Arseni învață secretele ierburilor, puterea rugăciunii și a credinței și forța cuvintelor scrise. După ce bunicul său moare, în coliba lui Arseni poposește o tânără, Ustina, de care se îndrăgostește și care urmează să-i dea un copil. Copilul din flori, născut în afara legii creștinești, lege în care Arseni a învățat să-și ducă traiul, este scânteia care declanșează focul ce-l va măcina și purta prin Rusia, Europa și-l va duce și la Ierusalim. În căutarea inocenței pierdute, a drumului spre credință pe care l-a crezut rătăcit, precum și din dorința de a salva sufletul Ursinei și al pruncului lor, Arseni va străbate timpul schimbându-și numele și reluând vieți și roluri de martiri ai ortodoxiei.

Vodolazkin nu ridică probleme filosofice extrem de complicate. Arseni s-a aflat sub protecție divină și a avut parte de încercări dureroase, dar nu la nivelul dezastrelor pe care personajele din Biblie le-au trăit. Da, a iubit, a pierdut, se luptă pentru recâștigarea dragostei, a dragostei adevărate, a iubirii fantastice, unice, care ni se arată o dată-n viață. Cel puțin așa se credea în Evul Mediu. În epoca flirtului și a relațiilor construite și trăite în fața unor terminale, genul de dragoste pe viață sună vetust – poate de aici și frumusețea cărții. După cum spuneam, Arseni pare să meargă pe un drum bătut, știut, un drum a cărui destinație nu-i pare imposibilă decât lui, nimeni altcineva neîndoindu-se că va primi salvarea pe care o caută.  Arseni caută nu doar salvarea lui, a păcatelor cărnii sale, cât șansa de a-și câștiga dreptul de a trăi veșnicia alături de familia care nu i-a fost dată spre bucurie în viața reală.

Câteva opinii, disparat emise, despre personaj:

–          Nu cred că Laur este un personaj care poate sparge canoanele literaturii, nici că merită un loc special în literatura universală. Laur este mai degrabă o ipostaziere a unui modus vivendi, a credinței ortodoxe ruse așa cum se simte și trăiește în Rusia. Personajul lui Vodolazkin își pierde din carnalitate, dacă-mi permiteți, pe măsură ce autorul decide să-i pună-n spate moravurile și gândirea religioasă, transformându-l într-un fel de receptacol și cărăuș al credinciosului rus de-a lungul timpului și prin timp;

–          Vodolazkin reușește crearea unui personaj de tip mitologic, un personaj pe care-l înscrie în mitologia specifică religiei. Nu neapărat un martir, mai degrabă un Demon, cam ca la Lermontov. Laur zboară prin timp, schimbă stări, personaje, nume, poziții sociale, cutreieră lumea, face minuni – intră-n istorie și o schimbă.

–          Aș vrea să-l interpretez pe Laur într-un alt mod și sub o altă impresie decât cea pe care mi-a lăsat-o cartea. Aș vrea să cred că Vodolazkin l-a ales pe Laur să reprezinte modul nostru de a trăi cu iubirea, cu suferința pe care existența iubirii și pierderea ei o dau omenirii. Aș vrea să cred că un om care iubește poate să urmeze pașii lui Laur chiar dacă nu are credința alături, că-și poate alege o altă cale, nu pentru a salva sufletele celor pe care-i iubește pentru a fi alături de ei în eternitate, ci pentru a-și conserva pentru restul vieţii cât mai curate sentimentele pe care le poartă celor iubiţi.

Vodolazkin scrie ca un posedat. Are un talent, un simț, o finețe care te fac să stai lipit de carte, să citești și să recitești pagini întregi, îți vine să nu te mai desparți de ea. Îi spuneam Elenei, la un moment dat, pe când eram la mai bine de jumătate din carte că mă simt manipulat: Vodolazkin strânge în paginile volumului său marile teme ale literaturii ruse și reușeşte cumva să mă facă să cred și să simt că citesc când Dostoievski, când Tolstoi, când Cehov, când Pușkin. Marele talent al lui Vodolazkin poate rezidă în faptul că a reușit să strângă și să formeze într-un întreg cât se poate de bine articulat absolut tot ce a studiat și citit vreodată.

Însă Vodolazkin nu e doar un mim, nu e doar un om care a studiat îndelungat, și-a luat notițe și a reușit să pună totul într-un roman. Vodolazkin e mult mai mult de atât. A reușit, cumva, să-mi lase impresia că a strâns cât se poate de mult spiritul rusesc, spiritul Mamei Rusia așa cum a adăstat el de-a lungul timpului în izbele și stepele și munții și orașele sale și l-a oferit cititorilor într-o formă excepțională – Rusia adunată, frumos aranjată și ferchezuită pentru ochii cititorilor din lumea întreagă.

Am cugetat la titlul romanului care spune din start că este un roman neistoric, Vodolazkin subliniind că a pus o sticlă de plastic într-o pădure din Evul Mediu pentru a sublinia faptul că Laur nu este un roman istoric. Da, Laur este un roman anistoric. La fel și Laur/Arseni/Ustin/Ambrozie. Plutesc deasupra timpului, sunt prezenți lângă tine, sunt prezentul rememorând trecutul și viitorul. Anistoric nu în sensul gândit și propus de Nietzsche, ci anistoric în sensul de roman care trece dincolo de ce presupune capacitatea noastră de percepție a timpului – un roman care curge precum nisipul din clepsidră, clepsidră pe care o întorci imediat înapoi ca să-ncerci să vezi nisipul cum curge din nou…

Nu am citit romanul în original și nici nu voi avea ocazia să o fac vreodată pentru simplul motiv că nu știu, și nici nu voi ști vreodată limba rusă, însă am impresia că mă aflu în fața unei traduceri de excepție. Nici nu pot să mă gândesc cât de greu și cât timp i-a luat traducătoarei Adriana Liciu să aducă romanul la forma pe care am avut-o în fața ochilor. Cred că a fost un travaliu greu și apăsător și mă bucur nespus de ce a reușit să ofere.

Cred că Laur alături de Stoner și pot fi considerate fără nicio urmă de îndoială cele mai grozave apariții editoriale ale anului 2014. Recomand Laur și sunt sigur că nu vor exista dezamăgiri întrucît Laur face parte dintre acele cărți care nu-și aleg publicul pentru că publicul lor este alcătuit din toţi cei care iubesc  cărțile.

De ce 5 stele: pentru că e profundă, surprinzătoare, emoționantă, un carusel de senzații și trăiri pe care doar iubirea le poate oferi. Or, Laur este o odă închinată acestui sentiment atât de intens.

Alte recenzii – eu nu am mai găsite altele. Dacă mai sunt, le aștept în comentarii:

Chestii Livrești – Laur: un roman beton!

Valeriu Gherghel – Breviarul sceptic: Laur – o hagiografie

Micuța Bijou – Patrick Modiano


Click pe poza si cumpara cartea! Transport gratuit 😉

My rating: 4 of 5 stars 

După două experiențe dezamăgitoare cu Modiano din fericire a apărut Micuța Bijou. Micuță care avea să îmbunătățească părerea mea despre proaspătul câștigător al Premiului Nobel pentru Literatură.

Thérèse are impresia că o zărește la un moment dat pe mama pierdută cu mult timp în urmă în Maroc. Cu frică și emoție, tânăra începe să o urmărească pe femeie. Filajul îi oferă ocazia să cunoască oameni noi și să-și aducă aminte de trecut. Amintirile încep să devină din ce în ce mai prezente, imaginea copilei care era alintată Micuța Bijou din ce în ce mai clară, iar copilăria și evenimentele care au marcat-o atunci lasă amprente puternice în viața ei actuală. Deși începe să-și facă prieteni noi,  Thérèse începe să simtă din ce în ce mai acut lipsa părintelui și nefericirile trecutului încep să o apese. Străzile pe care trece ascund fantome, camera în care locuiește o transportă-n timp, planurile ei de viitor au mereu aceeași finalitate.  Thérèse simte nevoia de o figură maternă… singurul lucru care o mai poate salva…

De data aceasta Modiano m-a surprins într-un mod plăcut. Trebuie să recunosc că după Dora Bruder și În cafeneaua… nu l-aș fi considerat niciodată altfel decât un scriitor mediocru. Însă înainte de a-i pune o etichetă finală, m-am hotărât să aștept, totuși, cărțile sale premiate ca să văd dacă este vreo diferență.

Ei bine, da, este o mare diferență! Micuța Bijou este o mică bijuterie de carte. Nu este ceva excepțional, din punctul meu de vedere, însă are un je ne sais quoi care te face să citești cartea având piele de găină. Trebuie să recunosc că nu mă așteptam ca Modiano să reușească să construiască vreodată un personaj așa cum a construit-o pe  Thérèse… Un personaj care te bântuie de la început până la sfârșit și-ți rămâne cumva tatuat în suflet.

Scriitura este net superioară față de cele două cărți amintite mai sus. Modiano nu mai scrie un raport în care mai inserează din când în când gânduri lirice cu privire la profesia sa, ci construiește un roman, o poveste, în cel mai literar sens al cuvântului. Nu scrie alert, nu e ca și cum te-ar ține în priză, însă, prin comparație cu Dora Bruder, parcă ai vedea un film de acțiune. Micuța Bijou nu are timpi morți – acuzație pe care am putut să o aduc celorlalte două cărți care sunt mai subțiri decât aceasta – și nu are personaje schițate caricatural. Personajele sunt principale, pentru că senzația este că toți cei care apar pe lângă  Thérèse sunt importanți, sunt bine reprezentate și ai impresia, în sfârșit, că ai intrat într-o lume reală, palpabilă, iar nu într-o capsulă a timpului în care trebuie să reconstruiești din tot felul de articolașe personale viețile celor care au murit cu mult timp în urmă.

Deși  Thérèse se plimbă prin Paris și Modiano rămâne fidel obsesiei sale de a lega și reda adrese și detalii legate de construcția și arhitectura spațială și temporală a diferitelor clădiri și străduțe, de data aceasta toate amănuntele se leagă armonios de sentimentele personajului, ceea ce face ca totul să sune natural și să te apropie de Micuța Bijou.

Spre mulțumirea mea, Modiano are ceva de spus din punct de vedere literar și recunosc că nu-mi pare rău că i-am mai acordat o șansă. Aștept cu nerăbdare Strada Dughenelor Întunecoase.

De ce 4 stele: pentru că Modiano a reușit să lege sentimental un personaj de locurile prin care trece, aducând trecutul în prezent într-un mod pe care nu l-am mai văzut la un alt scriitor. Pentru prima dată înțeleg motivația juriului de la Stockholm și, deși nu-l consider încă un monstru sacru al literaturii franceze, se întrevede un talent și o capacitatea de a modela timpul într-un fel nemaiîntâlnit de către mine până acum.