Mânie și timp – Peter Sloterdijk


My rating: 4 of 5 stars 

Am făcut cunoștință cu filosofia și stilul lui Peter Sloterdijk pe băncile facultății, când mi-a ajuns pe mână Critica rațiunii cinice. Pe atunci am tras concluzia că este singurul filosof contemporan care-și ridică scriitura și modul de exprimare la nivelul lui Voltaire. Am citit și recent tradusa Mânie și timp și ideea expusă mai sus rămâne în picioare.

 

Sloterdijk nu e un filosof foarte comod. Nu ezită să demaște impostura când o vede și nici teoriile și pe autorii ce o iau pe arătură. Nu este deloc un filosof care să se mulțumească cu vorbitul despre alții, așa cum și declară în paginile volumului prezentat aici, pentru a-și păstra confortul și pentru a evita eventuale dezbateri mai mult sau mai puțin agresive.

 

În Mânie și timp, Sloterdijk își permite să interpreteze o anumită latură a evoluției umane luând drept punct de referință pornirile pătimașe care ne fac să fim eroi, revoluționari, antrepenori de succes sau decisivi pentru istoria omenirii, analiza filosofului plecând de la primul vers din Iliada:

 

Cântă zeiță, mânia ce-aprinse pe-Ahil Peleianul…

 

Însă nu e doar simpla mânie care-l conduce pe Ahile în lupte și în fapte nemaiîntâlnite de vitejie. Thymos-ul este „organul” din pieptul eroilor și al oamenilor în care iau naștere puternicele porniri pătimașe (…) – el (thymos-ul) desemnează focarul de excitare al sinelui mândru și, totodată, „simțul” receptiv prin care li se comunică muritorilor apelurile zeilor. Însușirea suplimentară sau „accesorie” a pornirilor din thymos explică, de altfel, absența atât de stranie pentru moderni, a unei instanțe de înfrânare a afectelor în rândul personajelor homerice. Eroul este, așa-zicând, un profet căruia-i revine sarcina de a actualiza pe loc mesajul propriei forțe.

 

Prin urmare, pornirile pătimașe, instinctuale sunt, de fapt, mesaje de instigare la acțiune pe care zeii le transmit oamenilor pentru a lua decizii mai mult sau mai puțin radicale și care au menirea de a-i transforma și marca drept decisivi pe planșa de șah a istoriei.

 

După ce explică cât se poate de clar punctele de pornire ale perspectivei sale filosofice, Sloterdijk enumeră câteva exemple de mânie în exercițiu precum și câteva caractere și modul acestora de exprimare când thymos-ul este prezent. Exercițiul thymos-ului, „întâmplarea” mâniei în sufletul eroului este foarte savuros prezentată de filosof: „Și s-a-ntețit grozav mânia lui Ahile” Defularea thymotică directă reprezintă o versiune a prezentului împlinit. Mânioșii, ca și fericiții, nu numără orele.”

 

Bineînțeles că mâniosul nu este un individ anistoric, o jivină care nu reușește să conștientizeze timpul altfel decât prin explozia thymotică care-l stăpânește. Eroul trăitor de thymos este capabil de a-și face rezerve de mânie pentru a urmări răzbunarea, pentru a-și urmări scopul propus în momentul în care a simțit ghesul thymosului, sau pentru a-și plăti onorabil ieșirile, stăpânit fiind de mânie, făcând prezentă o anumită ”onoare a criminalului” (Schiller).

 

De la zei, filosoful ajunge la Zeu, urmărind evoluția umanității care ajunge monoteistă, însă la fel de încredințată că demiurgul, chiar de e doar unul, este tot atât de mânios ca și ei. Sloterdijk trece în revistă câțiva psalmi imprecatorii, adevărate discursuri ale urii evreiești, psalmi care, așa cum dezvoltă filosoful, au un rol mai degrabă propagandistic și militant care funcționează ca bănci ale urii și mâniei pentru momentele de răzvrătire, revoluții care vor urma pentru eliberarea ultimă.

 

Prefer să trec cât se poate de repede prin și de acest capitol deoarece, deși deosebit de interesant și amuzant, ce m-a fascinat cu adevărat la perspectiva filosofică pe care o prezintă Sloterdijk este viziunea sa asupra relației dintre curentele politice de stânga și thymosul în exercițiu.

 

Sloterdijk este categoric un anticomunist convins și lucrul acesta se vede cât se poate de clar în critica pe care o adresează respectivului curent de gândire. Lenin, Stalin, Mao, chiar și Ceaușescu, nimeni nu scapă de anatema thymosului întunecat. Bineînțeles că și revoluționarii, „împrumutații” băncilor care strâng ură și mânie pentru a-și exercita revoluția pe care o visată pentru a prelua puterea, sunt mânioşi şi-şi plătesc dobânzile aferente fără de care următorii paşi nu ar fi posibili. Băncile mâniei care au fost curentele politice revoluționare ale secolului XX sunt adevărate stupuri ce formează războinici după ce i-au recrutat din rândurile populației nemulțumite de condițiile de trai. Prezentarea unui țap ispășitor, iluzia unei vieți fabuloase pe care doar deținătorii justei mânii o pot oferi, exploatarea diferențelor dintre straturile sociale existente, dorințele și visele celor mai puțini avuți și norocoși sunt ingredientele secrete care fac ca o bancă a mâniei să prospere și să-și dezvolte puterea și influența. Nu e neapărată nevoie ca băncile mâniei să fie uriașe, e suficient să aibă foarte multe sucursale mici, așa cum, de exemplu, a avut mișcarea de gherilă a lui Mao, pentru a putea prelua la un moment dat puterea. Mânia nu trebuie să cuprindă un întreg popor. Este suficient ca thymosul să fie în exercițiu în câteva suflete care se hrănesc cu mânia prezentă în jurul lor pentru a se organiza și porni motorul ce le va duce mișcarea în pragul revoluției și, mai apoi, la putere.

 

Aș mai avea multe de povestit, despre iluzia câștigului ușor care a venit odată cu instaurarea fantomei capitalismului în țările proaspăt ieșite din comunism sub imaginea frumosului tropăit al afacerilor de tip Caritas, dar nu vreau să mă trezesc că vorbesc singur așa cum se întâmplă când am prea multe beri la bord.

 

Concluzia cititorului este că volumul merită atenție din partea oricărei persoane care vrea să-și pună intelectul puțin la lucru mai ales dacă are câteva cunoștințe de istorie a secolului XX și de o oarecare înțelegere a fenomenului religios. Altminteri Sloterdijk s-ar putea să-ți pară că bate câmpii într-un mare stil.

 

Concluzia celui care a terminat filosofie și acuză ceva urme de gândire ușor critică, este că Sloterdijk s-a lansat într-o dezbatere care propune o viziune cel puțin interesantă, nu neapărat revoluționară, dar incitantă prin prezentare. În stilul lui Voltaire, cu ușoare implicații de ordin moral precum Nietzsche obișnuia să monteze prin denunțurile la adresa gândirii și comportamentului omului modern, Sloterdijk reușește să se infiltreze și să ajungă ușor incomod în coastele filosofilor contemporani, filosofi mai ocupați cu studiul gândirii critice de până la ei fără a-și mai pune problema criticii la ei înșiși prin simplul fapt că viața și dragostea de înțelepciune a atins o oarecare relaxare indecentă prin întinderea pe divanul conformismului și al toleranței care bântuie contemporaneitatea. Sloterdijk are teren de manevră pentru că are foarte mult spațiu la dispoziție pentru a și-l construi ceea ce-l face predispus la exagerări. Nefiind recunoscut drept unul dintre gânditorii care să ardă la foc mic, Sloterdijk își dezvoltă în foarte multe direcții eseul și riscă să nu spună suficient. Amestecul unor simțăminte omenești care cad pradă unui modus vivendi impus de un sistem politic care-și trage seva dintr-o teorie economică ce funcționează doar pentru că sistemele alternative s-au dovedit imposibil de aplicat, precum și perspectiva psiho-socială care pendulează foucaltian de-a lungul secolelor, par cât se poate de juste și deosebit de ademenitoare (și, trebuie să recunosc, teoria îmi pare cât se poate de acceptabilă), însă, specific oricui filosof, Sloterdijk ajunge la concluzia că deține grăuntele de adevăr, o fărâmă de piatră filosofală, care-i permite să vadă în viitor. Luat de valul propriei teorii Sloterdijk se lansează în câteva observații care ajung să pară ușor exagerate tocmai prin prisma celor enunțate de el în capitolele anterioare. Deși mă declar fascinat de ideile lui Sloterdijk și recunosc că le voi folosi în discuții când voi avea ocazia, nu sunt deloc de acord cu concluziile sale și nici cu anumite momente pe care acesta le-a parcurs de-a lungul construcției eseului Mânie și timp, unul dintre motive fiind că nu a reușit să observe niciun pattern în comportamentul omului de-a lungul istoriei, nicio reîntoarcere la un punct zero, deși istoria ni le arată, ci lasă impresia că thymosul se presupune a se cumula întru explozie până când, la un moment dat, se va stinge total. Momentul stingerii totale fiind, de exemplu, prezentul pe care-l trăim acum datorită societății care ne adoarme mânia, care ne face să avem impresia că nu mai tânjim la nimic, că nu mai dorim revoluție, ci doar o viață tihnită. O iluzie pe care omenirea a mai trăit-o și în care a crezut chiar și când juca cu tălpile încinse pe podeaua pătrunsă de focurile iadului.

 

De ce 4 stele: pentru că Sloterdijk este unul dintre cei mai inventivi și neobosiți filosofi ai secolului XXI, un gânditor care încă îndrăznește să-și pună întrebări cu privire la natura omului și care nu încetează în a folosi puterea umorului în construcția teoriilor filosofice. O carte care merită, trebuie, se cere citită de orice persoană care vrea să creadă că vede cu un ochi critic atât ceea ce înseamnă viața contemporană cât și recentele curente politice care și-au lăsat urduroasa și sângeroasa amprentă asupra umanității.

Anunțuri

Un gând despre „Mânie și timp – Peter Sloterdijk

  1. Pingback: Retrospectiva 2015! | Colț Firesc de refugiu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s