Cum să ne creştem băieţii – Steve Biddulph


Citesc cărţi despre creşterea copilului constant pentru că ştiu bine că nu am nici o pregătire în domeniu… Nu am studiat pedagogia, nu ştiu diferenţele dintre metodele de educaţie, nici pe cele mai noi dintre ele, nu am citit studii despre rezultatele pe care le-au dat aceste metode. Nu sunt nutriţionist, ba chiar mănânc după nişte reguli pe care nici mie însămi nu mi le-aş aplica, dacă nu aş fi nevoită. Nu sunt doctor, nu ştiu ce e bun şi ce e rău pentru sănătatea copilului meu mai mult decât am învăţat din experienţă, iar în experienţă nu am dat suficientă atenţie cauzelor si tratamentelor. Nu sunt psiholog, nu ştiu care sunt stadiile de dezvoltare ale copilului şi nici când este pregătit de experienţe noi.

Pe toate astea nu vreau să le învăţ din înţelepciunea populară, aşa cum nu aş vrea să învăţ chimie de la supermarket sau istorie de la cei care aşteaptă în faţa chioşcului de ziare. Pentru că, slavă domnului, avem atâţia specialişti, vreau să le învăţ de la ei. Dar, pentru că ştiu şi eu ceva pe lumea asta, am mare grijă la ce învăţ. De ştiut ştiu un singur lucru după mii şi mii de pagini de logică şi filosofia ştiinţei studiate: să deosebesc argumentele valide de cele nevalide, cercetarea de pseudo-cercetare, raţiunea suficientă de cea iluzorie, sofismele de întemeiere, Cunoaşterea de Aparenţă, Conjecturile de Infirmări, Fiinţa de Timp, Raţiunea de Adevăr şi Istorie.

Obiceiul ăsta de a aplica rigorile logicii cărţilor de parenting sau nutriţie pe care le citesc m-a adus într-o situaţie cât se poate de neplăcută: aceea de a mă plasa adeseori împotriva opiniei generale adulatoare la adresa câte unui scriitor. Prima carte pe care m-am văzut nevoită să o descompun în sofisme şi erori de argumentare până când nu am mai rămas cu nimic a fost Conceptul Continuum. A venit apoi Alfie Kohn, un diletant, un pierde vară, în pseudo-cercetător, dar un adevărat guru al generaţiei Parenting necondiţionat cu lecturi subţiri în domeniu (altfel l-ar fi dibuit pe Alfie Kohn care preia masiv spre integral scrierile lui Thomas Gordon) şi cu rigori încă şi mai puţine. Mi-am propus să scriu despre cele două cărţi ale sale pe care le-am citit (Parenting necondiţionat şi Mitul copilului răsfăţat), însă este o muncă titanică aceea de a scoate toate aşa-zisele cercetări, toate argumentele autorului şi a le analiza din punctul de vedere al validităţii sau măcar al plauzibilităţii. Şi, să ne înţelegem, nu mă refer aici la conţinut, ci doar la formă. Atunci când un argument trece de analiza formală poate intra în malaxorul nesfârşit al contestărilor de conţinut (că de ce zice asta?, că la mine nu funcţionează, că am auzit că autorul e gay, că e tuns cu creastă etc.), dar atunci când rămâne la stadiul de nevalid, nici nu mai are rost să ne batem capul cu „ce a vrut să spună autorul“. Dar Alfie Kohn rămâne pe alte dăţi…

De data asta m-am întâlnit cu Steve Biddluph care a scris o carte relativ inofensivă despre cum să ne creştem băieţii. El creşte, cu bucurie, şi-o fată si a scris o carte şi despre asta, încă netradusă la noi. De unde nevoia de a ne educa băieţii altfel? Acum câteva zeci de ani pledoariile pentru egalitatea dintre sexe nu mai ştiau cum să ne înveţe că tot ce poate face o fată, poate face şi un băiat şi vice versa. Acum au devenit ceva mai vocale şi, chipurile, mai îndeptăţile, opiniile despre educaţia specifică, în acord cu nivelul de dezvoltare al fiecăruia. Ştiam şi noi, copiii, acum 20 de ani, că băieţii se dezvoltă mai greu, că nu au stare, că au „mişcorici“ şi că au chef de fotbal tot timpul. Atunci de ce le ceream să înveţe aceleaşi lucruri ca şi fetele? De ce le aplicăm aceleaşi standarde cu aceleaşi pretenţii?

În general, ideile sunt relativ cunoscute, se mai vorbeşte en passant despre asta, dar şi dedicat în cărţile lui Thompson pe care am de gând să le citesc în curând. Testosteron, alcool, sexualitate, violenţă, sensibilitate, rolul mamei, rolul tatălui, cam toate sunt discutate în carte, trecute, i-adevărat, cam fuşărit în revistă, cam la nivel de părere, fără studii care să le susţină şi cu ceva pretenţii de sentinţă. Atenţie, de pildă: „Dacă lucraţi 55 sau 60 de ore incluzând drumul către lucru, nu vă calificaţi drept tată, iar fiii voştri vor avea probleme grave de care sunteţi integral responsabil“.

Cartea este condimentată ici-colo cu sfaturi practice absolut intuitive sau prea abstracte de tipul „chiar dacă copilul dumneavoastră are doar un an, vă puteti bucura de cărţi împreună – mai ales de cele care au rime şi repetiţii“, „feriţi-l de lucruri urâte, învăţându-l să respecte oamenii“, dar şi cu „Poveşti de suflet“ picate direct din Formula As, cu particularităţi ale educaţiei 100% americane pe care probabil că traducătorul nu le-a putut elimina şi cu cele mai atemporale obsevaţii de tipul: în timpul războiului, taţii, în loc să stea cât mai mult cu băieţii lor, luptau ca să îi apere, sau munceau pe rupte ca să facă rost de mâncare atunci când sărăcia era insuportabilă, fără să se gândească nici o clipă la nevoile lor psihologice… Ce să mai zic? Mai are şi cele mai inaplicabile sfaturi: să le oferim copiilor în aceeaşi clasă, cursuri diferite băieţilor şi fetelor… Bine, bine, dar cuumm?… şi câteva accente dumnezeeşti care m-au făcut să cred că iarăşi am intrat pe mâinile vreunui pastor din nu ştiu ce sectă religioasă.

Nu mi-a plăcut cartea şi nu mi s-a părut că aduce alt folos decât o evidenţiere a stadiilor de dezvoltare. Ba mai mult, abia pe la pagina 80 notează autorul că el şi sotia sa şi-au dorit o naştere acasă care s-a sfârşit cu o cezariană de urgenţă în mijlocul nopţii. Nu pricep de ce nu a spus asta de la început, ca să nu mai pun mâna pe carte. Nu, orice pregătire ar avea cineva, nu vreau să iau sfaturi de oameni suficient de inconştienţi încât să pună cu bună ştiinţă în pericol viaţa unui nou născut, deghizând gestul absurd, dement şi arogant în grijă pentru copil şi mirându-se, cum nu o dată am văzut, că doctorii le privesc pe femeile în pragul morţii ajunse în ultima clipă la spital ca pe nişte nebune, în loc să ştie, ei, doctorii, cât de nocivă este pentru bebeluş naşterea cu medicaţie. Bad news: Moartea este şi mai nocivă pentru bebeluş. Acum 1000, 2000 etc de ani femeile năşteau acasă, dar şi atunci, ca şi acum nu mai departe de 100 de ani se murea pe rupte, atât copiii cât şi mamele. Se murea pe rupte la naştere, se murea din pricina lipsei de medicamente, se murea din cauza nevaccinării, ba chiar am citit într-o cărţulie nesuferită (de istorie, e adevărat, nu de istoria medicinei, psihologiei sau de parenting) că părinţii nu se ataşau de copii până la vârsta de 3 ani pentru că şansele de supravieţuire până la această vârstă nu erau prea bune.

Şi, pentru că autorul şi-a pierdut astfel orice urmă de autoritate, nu pot să dau cărţii decât o stea şi aceea lipsită de orice strălucire.

Anunțuri

5 gânduri despre „Cum să ne creştem băieţii – Steve Biddulph

  1. Eu n-am mai citit o carte de parinteala de mai bine de juma’ de an, desi, la fel ca tine sint nepriceputa in ale puericulturii, psihologiei si pedagogiei. Ce se studiaza in facultatile de la noi care produc pe urma profi e jenant, sa fim seriosi.

    Vreau totusi sa citesc Playful Parenting, pentru ca nu-s un om caruia sa-i vina manusa ideea de joaca, si banuiesc ca am de invatat una alta. Am inceput-o cind avea Ingrid citeva luni si mi-am dat seama ca e prea devreme. Mai am de Thompson „Prieteni buni, dusmani aprigi” dar inca tot necitita. Banuiesc ca pe tine te intereseaza si Raising Cain. (Macar titlul, recunosc, suna foarte atractiv).

    Iar cu domnul Kohn, hai, de cind astept sa zici vreo doua de el! Ai prins faza cind se extaziau mamicile ca la Michael? „Vine Alfie!”, de unde pina cu putin timp inainte habar nu aveau cine e. N-am citit nimic din intelepciunea plagiata a dumisale,

    • :)) Da, am prins momentul Alfie the rock star. L-am vazut la Garantat 100% si mi s-a parut mult mai bun decat in carti. Iar ora aia aduna cam toate ideile dumisale rasfirate prin nu’s cate carti cu preturi de cocaina. Oricum, incep sa cred ca mare parte din cartile astea de parenting se aseamana mai mult cu cele gen „cum sa ne auzim ingerii”, „terapia prin sughituri”, decat cu niste carti de psihologie serioase. Oricine e capabil sa speculeze lipsa de discernamant o face.
      Am si eu Thompson pe lista, desi m-a cam desumflat Diana cu Cain. Tie cum iti pare? Are una mai nou tradusa: Educatie fara constrangeri. Ma ia cu aiurea cand ma gandesc ce poate sa fie inauntru, da’ o sa o incerc.
      Asa e, scoala de pedagogie, psihologie…multe scoli scot absolventi slabi, dar sunt si cativa buni, de la care ai ce invata. Eu ma bucur ca am o colega pe mana careia mi-as da copilul si in ale carei pareri ma cam incred.
      De Playful Parenting nu am auzit de bine, dar astept sa vad ce zici si tu.

      • In primul rind cred ca se traduc (deci popularizeaza) prea multi americani, de parca ei is sarea si piperul parinteniei, motiv pentru care, cred eu, si exista atitea curente si contra-curente care strica oamenii de cap. Ar trebui sa vedem si altii ce zic. Parca tu ai citit Dolto, nu?

      • Nu mi-am pus problema asa, Cred ca ai dreptate. Si mai cred ca sunt atat de popularizati tocmai pentru ca stiu ce si cumsa exploateze ca sa fie persuasivi si impostori in acelasi timp.
        Dolto mi s-a parut mult mai practica, desteapta, asezata, argumentata. Adevarul e ca la mii de ani lumina. Ea chiar e de meserie, are practica in spate in spitale si cabinete, nu conferinte si intalniri cu 5 milioane biletul de intrare, chiar daca nu e ultimul racnet in materie de cresterea copilului.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s