O vrăjitoare îngrozitoare VS Clementina

Click pe poza ca sa cumperi cartea!

O vrăjitoare îngrozitoare este o carte pentru cei mai mici dintre cei mai mici. De fapt, nu chiar pentru ei, ci pentru frăţiorii lor un pic mai mari, dar care le pot citi câte puţin fără să se plictisească şi cu şanse de a urmări fără probleme povestea. O vrăjitoare îngrozitoare este deci, o carte pentru copiii care încep să citească pe capitole: are povestioare scurte, de câteva pagini, ilustraţii din belşug, iar firul întâmplărilor nu e tocmai încâlcit. Pentru mine acesta a fost un mare neajuns. Da, înţeleg, poveştile pentru copii mici nu ar trebui să ajungă la nivel de thriller ca acţiune, nici la nivelul lui Habermas după utilizarea limbajului, iar unele nici măcar nu trebuie să exceleze la capitolul fantastic aşa cum fac Gaiman sau Pullman, dar fiecare trebuie să aducă ceva admirabil. Am mai citit cărţi din serie, de fapt, cred că abia dacă am ratat câteva şi am în program remedierea acestei situaţii şi, într-adevăr, fiecare carte aduce câte ceva elegant şi delicios (Dominic), aventuros (Dragonul tatălui meu), plin de umor şi bunătate (Clementina) sau pur şi simplu inteligent (Cometă în Momilandia) şi lista poate continua, dar Vrăjitoarea îngrozitoare nu excelează la nici un capitol.

Bineînţeles, marea sa neşansă este de a se plasa, deşi cronologic înainte, în umbra lui Harry Potter. Scrisă în anii ʼ70, cartea ar trebui să fie tocmai un bun început pe calea fantasy-ului care va culmina cu seria pomenită şi poate şi mai apoi cu alte bijuterii ale genului, dar, privită cu ochii de astăzi, va rămâne o carte uşurică şi simpluţă, cu o naraţiune improvizată parcă pe parcurs, fără personaje impresionante de calibrul celor construite de J.K. Rowling şi fără replici sau întâmplări memorabile.

Mildred Hubble ajunge mereu în biroul directoarei, doamna Cackle (ca şi Clementina) nu din pricina relelor intenţii, ci din cauza nepriceperii într-ale vrăjitoriei şi neîndemânării. Când o supără colega sa, Ethel, cea mai bună din clasă, nici măcar să o transforme într-o broască nu reuşeşte, ci o va transforma într-un purcel. Nu are talente (ca şi Clementina), nu e prea sportivă şi, colac peste pupăză, mai e şi sabotată de Ethel revenită printre vrăjitoare. Ce va păţi în cadrul reprezentaţei din noaptea de Halloween va fi pe măsura reputaţiei proaste de care deja beneficiază  (ca şi Clementina). Dar asta o va duce la o nouă serie de aventuri, de data aceasta de-a dreptul înfricoşătoare. Cartea publicată de curând conţine, de fapt, două părţi, cea de-a doua, O vrăjitoare îngrozitoare loveşte din nou, este povestea lui Mildred şi a lui Enid noua colegă pusă pe şotii, în încercarea de a nu se mai abate de la regulile şcolii pentru că, din păcate, chiar şi după triumful din prima parte, deasupra capului lui Mildred şade necruţătoare ameninţarea cu exmatricularea.

Cartea lui Jill Murphy beneficiază de toate avantajele faţă de cealaltă carte despre care mi-am propus să scriu câteva cuvinte: se situează într-un mai vechi Hogwarts, într-o şcoală pentru vrăjitoare, are acces la personaje secundare care ar putea fi grozave, poate profita de tovărăşia unor animale care pot deveni legendare: lilieci, bufniţe, pisici negre. Şi totuşi nu îşi fructifică deloc atuurile…

Clementina, pe de altă parte, e o fetiţă ca cele pe care le ştim cu toţii, o încurcă-lume mereu bine intenţionată, săritoare şi prietenoasă care ştie întotdeauna să dea atenţie lucrurilor cu adevărate importante pe care adulţii le scapă din vedere, deşi tocmai ei sunt cei care o acuză mereu de neatenţie. Clemetina ştie să identifice problemele şi să găsească soluţiile cele mai bune. Când Margaret, prietena ei, îşi taie o şuviţă de păr Clementina hotăraşte să o ajute tăindu-i tot părul. Bineînţeles că supărarea profesorilor şi a mamei lui Margaret se vor dovedi pe măsură, dar şi pentru asta Clementina are soluţia: se hotărăşte să îşi taie şi ea părul şi să îl vopsească folosind cariocile permanente ale mamei. De aici încolo întâmplările şi buclucurile nu au decât să se ţină lanţ. Cartea scrisă de Sara Pennypecker, ca şi Vrăjitoarea îngrozitoare, este alcătuită, de fapt, din primele două din serie: Eroina Clementina şi Talentata Clementina, iar pentru gustul meu ambele sunt la fel de efervescente, distractive şi pline de copilărie până la refuz, ba uneori mai dau şi pe afară.

Click pe poza ca sa cumperi cartea!

 Întrucât le-am citit anacronic, Clementina a fost o nouă surpriză plăcută după Operaţiunea Iepuraşul care a venit cu încântătoarea Emily Vole descurcăreaţă, curajoasă şi înconjurată de magie. Clementina nu poate face vrăji, nu călătoreşte în timp şi nici nu pune la punct monştri sau uriaşi de pomină. De fapt, nici nu cred că ar vrea una ca asta câtă vreme nici la şcoală nu prea reuşeşte să facă faţă provocărilor, văzându-se mereu trimisă în biroul directoarei pentru tot felul de întâmplări care nu-i par a fi deloc boacăne, din contră. Clementina vă va arată prietenia adevărată, va rezolva cele mai grele probleme cărora nici cei mari nu le mai dau de cap şi va face cea mai grozavă demonstraţie de talent pe care a făcut-o vreodată o fetiţă care pur şi simplu nu are nici un talent.

 

Asemănările dintre cele două cărţi sunt multe şi mărute, de la intrigă şi construcţie (pentru fiecare dintre cele două cărţile ale lor), până la personaje şi învăţăminte de transmis, dar rezultatele diferă cu totul. Dacă Vrăjitoarea vă va ţine companie o după amiază, urmând a fi mai apoi dată uitării sau surclasată de alte poveşti fantasy, Clementina vă va fermeca şi vă va lăsa aşteptând ca un copil continuările din serie.

De ce i-am dat două stele Vrăjitoarei deşi aş fi vrut să îi dau doar una? Pentru că nu reşeşte să facă nimic remarcabil, dar rămâne o poveste dintr-o şcoală de vrăjitorie şi astfel, o idee care poate fi fructificată în nenumărate moduri. De ce i-am dat patru stele Clementinei, deşi aş fi vrut să îi dau cinci? Pentru că în spatele poveştii spumoase se ascund pe ici, pe colo câteva situaţii tipic americane de care eu unul m-aş fi putut lipsi.