Seria Detectivii Aerieni: Dosarul popcorn și Dosarul clopoțeilor de Crăciun de Ana Rotea


Dosarul Popcorn de Ana Rotea                                                          Dosarul clopoțeilor de Crăciun de Ana Rotea        

Nota mea: 5 din 5 stele                                                                         Nota mea:  5 din 5 stele

Nu obişnuiesc să judec vreo carte în funcţie de autorul ei. Ştiu, sunt critici sau profesori sau mai ştiu eu ce învăţaţi care îi sfătuiesc pe cititori să plaseze bine o scriitură în cadrul biografiei autorului, şi mai bine în vremurile în care a fost scrisă şi analizeze acest întreg atunci când discută despre o carte. Nu zic nu, cel mai adesea este foarte instructiv să faci toate astea, însă nu pot uita nici întrebarea unui îndrăgit filosof francez: “Ce contează cine scrie?” ca un ecou al binecunoscutei “legi” a cunoaşterii: nu contează cine garantează pentru o afirmaţie, contează dacă e adevărată. Am făcut această plictisitoare introducere pentru a clarifica un lucru: nu apreciez o carte mai mult pentru că e scrisă de un autor român şi nici nu recomand vreodată cărţi scrise de autorii români doar pentru a promova “cultura autohtonă”. Dacă o carte e mai bună decât Un veac de singurătate, atunci o recomand prietenilor, altminteri m-aş bucura dacă ar citi cartea lui Marquez şi nu cu ultimele apariţii de carte românească.  

În literatura pentru copii însă lucrurile stau, cum era de aşteptat, aşa şi aşa. Oricât de imparţial ai vrea să fii cu autorul, capacitatea de receptare uşoară a textului  îţi modifică mult perspectiva. Altfel şi abrupt spus, chiar dacă aş vrea să o compar pe Ana Rotea cu Sally Gardner şi pe Detectivii aerieni cu trupa Aripi şi Co. nu pot trece peste faptul că poveştile şi “cazurile” detectivilor autohtoni sunt mai pe înţelesul copiilor şi, din pricina aceasta, mai pe placul lor. O clientă îmi spunea în preajma Crăciunului că se bucură nespus de apariţia cărţii Rostogol merge acasă, pentru că astfel copiii săi au poveşti pe care le pot lesne pricepe; ei nu mai pot înţelege acum Hansel şi Gretel sau alte basme asemenea în care părinţii îşi abandonează copiii flămânzi în pădure câtă vreme propriii părinţi sunt toată ziua pe capul lor şi îi îndoapă în fel şi chip. Şi chiar şi în absenţa unor astfel de elemente fantastice, poveştile de pe alte meleaguri au mai tot timpul ceva străin, greu sau imposibil de înţeles pentru copii, de la detalii ce necesită o explicitare în josul paginii cu privire la, de pildă, structura şi programa din învăţământ sau banalele lanţuri de hypermarketuri cu tipurile de produse pe care le comercializează până la gusturile personajelor, la sărbătorile şi obiceiurile lor de zi cu zi.

Asta nu înseamnă că cele două cărţi în discuţie au singurul avantaj de a fi autohtone, deşi atârnă mult la cântar faptul că cele două cazuri se petrec în timpul vacanţelor de vară, respectiv de iarnă, că protagoniştii stau la bloc şi îşi caută indiciile prin cartier, prin piaţă, la restaurantul chinezesc în primul caz, sau, în cel de-al doilea, în parcul în care primarul a improvizat un orăşel al copiilor cum obişnuiam să îi spunem sau că cele două cazuri sunt cât se poate de plauzibile în zilele şi în lumea noastră. Autoarea reuşeşte să pătrundă întru totul în universul personajelor sale. Limbajul, descrierile, comportamentul celor patru copii (şi-un căţel) sunt cât se poate de naturale, de parcă un adult nici nu ar fi pus mâna pe vreun pix sau pe vreo tastă ca să le creioneze. Şi totuşi umorul, replicile sunt la fel de delicioase pentru cei mari pe cât sunt de serioase pentru cei mici. Ba chiar, de la un volum la altul am avut impresia că autoarea se perfecţionează, că nu mai lasă nici o frază nefinisată, că nu e nimic în plus sau în minus, că atenţia i s-a îndreptat la fel de mult pe modul de construcţie al poveştii pe cât s-a îndreptat asupra poveştii înseşi. Ce poveste?

De fapt sunt deja două, două cazuri: unul cu o dispariţie a unui porcucşor de Guineea pe care Marlău, Gesicaflecer, Bolumbo, Scupidu şi Şerloc încearcă să o rezolve întrecându-se cu o echipă concurentă numită Fafeflafi, caz care se ramifică şi se complică suficient de palpitant şi de inteligent cât să garanteze un început de serie care să capteze atenţia cititorilor (şi să câştige Trofeul Arthur) şi cel de-al doilea, care, deşi tematic, implicând dispariţia a câtorva mii de clopoţei de Crăciun care urmau să împodobească un întreg parc, poate fi citit în orice anotimp; mai mult decât un aer de sărbătoare pe care îl respiră cel de-al doilea volum, mie mi s-a părut că aici primează autenticitatea, familiaritatea şi grija extraordinară a autoarei la fiecare detaliu şi mai ales la modul în care construieşte personaje secundare nemaipomenit de caraghioase şi de pline de persoanlitate.

Deşi plasate într-o atmosferă cât se poate de reală, “cazurile” Anei Rotea mi-au adus aminte, cum pomeneam mai sus, de seria Aripi şi Co. Deşi aceasta îşi duce veacul în lumea zânelor, a pisicilor vorbitoare şi a căpcăunilor, ambele serii de aventuri detectivistice au parte de suspans, de umor, de imaginaţie şi inteligenţă, de naturaleţe şi mai ales de un curs cumva ascendent: pare-se că următoarea carte nu are cum să dezamăgească, autoarele au înţeles cum stau lucrurile în lumea copiilor, a detectivilor şi a adulţilor care le scriu poveştile, de acum nu trebuie decât să le lăsăm să îşi facă treaba şi să ne bucurăm de cărţile lor.

De ce 5 stele (pentru fiecare volum): Pentru că la un loc avem o serie de nota 10, bineînţeles.

Pânza Charlottei de E.B. White


 

Pânza Charlottei de E.B. White
My rating: 5 of 5 stars

Coperta patru enumeră cu rigurozitate topurile care de care mai redutabil în care Pânza Charlottei se găseşte pe locul fruntaş: Topul celor mai bune 21 de cărţi pentru copii (BBC Culture), Top 100 cărţi de proză pentru copii (Children’s Book Guide), Top 100 cele mai bune cărţi pentru copii din toate timpurile (School Library Journal), Topul celor mai vândute cărţi pentru copii (Publishers Weekly), Topul profesorilor pentru cele mai bune 100 de cărţi pentru copii (National Education Association), Topul părinţilor pentru cele mai bune 100 de cărţi pentru copii (Parent&Child). Desigur, există nenumărate topuri. în fruntea unora se afla Pânza Charlottei, în fruntea altora Regele tuturor sălbăticiunilor, Pădurea fermecată, Watership Down sau Harry Potter, iar ele ţin cont de nenumăraţi factori. Nu mă pot gândi, totuşi, la un top în care Pânza Charlottei să nu se găsească în primele 5 cărţi. Poate doar unul pentru copii foarte mici – cartea nu are ilustraţii defel în ediţia românească  şi, în general, mi s-a părut destul de dificil să îi explic unui copil de doi ani felul în care apar pânzele de păianjen şi ce înseamnă, de fapt, viaţa unui păianjen cu etapele sale.

Departe de a fi eu însămi, din păcate, o iubitoare de animale şi departe de a fi iubitoare de porci oricât de fashionable ar fi această pasiune, am pus cartea undeva în primul rând ca să fiu absolut sigură că, de îndată ce Vlăduţ va învăţa să citească o va găsi la îndemnână. O frumoasă lecţie de viaţă care vine, pentru a câta oară?, de la animale şi încă de la unele pe care suntem obişnuiţi să le ignorăm chiar şi în poveşti, dacă nu punem la socoteală nemaipomenitele aventuri ale lui Spiderman. Pentru a-l salva pe porcul Wilbur peste măsură de sensibil şi naiv de la friptura de Crăciun o păienjeniţă, Charlotte pe numele ei mic, îşi pune în joc toată inteligenţa, calmul şi priceperea şi, cu ajutorul animalelor de prin curtea destul de amabile de altfel, deşi nu grozav de inteligente, dar şi a şobolanului Templeton, egoist şi viclean, reuşeşte să îl facă pe porcul domnului Zuckerman o adevărată vedetă.

S-au spus multe despre Pânza Charlottei şi pe bună dreptate. O lecţie despre prietenie şi iscusinţă venită nu doar de la Charlotte, dar şi de la cine te aştepţi mai puţin – urâciosul şobolan Templeton. Una despre încredere în oameni şi alta despre încredere în animale. O lecţie despre bucuriile copilăriei, alta despre loialitate. O lecţie despre trecerea timpului şi despre cum trebuie să valorifici această trecere, despre felul în care poţi să te foloseşti de propria soartă pentru a înfrumuseţa şi salva vieţile altora. Pânza Charlottei trebuie neapărat citită de părinţi. Poate de către părinţi copiilor, poate fiecare pe cont propriu cu propriul exemplar în mâini. Nu contează cum şi când o citiţi, important e să o faceti. Internetul e plin, pe de altă parte, de avertismente privind filmul care, se pare, nu se ridică la înălţimea cărţii. Poate o fi aşa, poate n-o fi. Ştiu însă, că, cel mai adesea, e bine să începeţi cu povestea scrisă, mai ales când e una de cince stele, uneori nici nu mai ajungi la film.

Prezentarea editurii:

O păienjeniţă şi o copilă îşi unesc forţele pentru a salva cel mai straşnic porc care s-a născut vreodată. 

LOCUL 1 ÎN:

Topul celor mai bune 21 de cărţi pentru copii 

BBC Culture

Topul celor mai vândute cărţi pentru copii 

Publishers Weekly 

Top 100 cărţi de proză pentru copii

Children’s Books Guide

Top 100 cele mai bune cărţi pentru copii din toate timpurile

School Library Journal

Topul profesorilor pentru cele mai bune 100 de cărţi pentru copii

National Education Association

Topul părinţilor pentru celor mai bune 100 de cărţi pentru copii

Parent & Child  (Scholastic)

Wilbur este un porcuşor sensibil, care iubeşte pe toată lumea. Pentru el o viaţă fericită înseamnă o porţie bună de mâncare şi prieteni dragi alături. Chiar şi stăpânii care îi puseseră gând rău ajung să înţeleagă ce minune au în ogradă. Iar Wilbur, porcul care leşină de emoţie ca nimeni altul, răspunde bunătăţii cu dragoste şi loialitate.

Domnul Sconcs de David Walliams


Domnul Sconcs de David Walliams

My rating:  3 of 5 stars 

Asemănarea cu Roald Dahl nu se datorează numai ilustratorului. Daca aş fi citit cartea fără să ştiu numele autorului, pe Roald Dahl l-aş fi bănuit. Poate tocmai asemănarea aceasta pe care am găsit-o izbitoare m-a făcut să nu îi acord Domnului Sconcs patru stele.

Povestea este cea a unei familii scoase parcă dintr-o caricatură de Quentin Blake: mama, doamna Fărâmă – candidată pentru Parlamentul Marii Britanii, mereu mai elegantă şi mai ridicolă decât este cazul, cu părul întotdeauna ţeapăn din pricina fixativului şi cu taiorul perfect călcat, sora Annabelle, pricepută nevoie mare la activităţi extraşcolare care se întind pe patru pagini printre care: dans, step, jazz contemporan, break-dance, hip-hop, krumping,  mers pe picioroange, pictură pe broaşte de porţelan, antrenament pentru Turul Franţei, stagiu pe lângă un neurochirurg, cântat la oboi, sărituri cu schiurile in Elveţia, olărit în avion,, înot pe Canalul Mânecii, kick-boing thailandez, întreţinerea motocicletelor, fabricarea lumânărilor, îngrijirea vidrelor etc., tatăl – un pasionat de muzică prins într-o fabrică şi Chloe, o fetiţă de 12 ani care într-o zi intră în vorbă cu Domnul Sconcs rămânându-i datoare cu niscavai cârnaţi şi, temporar, Domnul Sconcs însuşi, vagabondul de pe bancă, cel care face baie o singură dată pe an şi a cărui poveste se dovedeşte cutremurătoare, unicul aliat al lui Chloe într-o lume în care mama o desconsideră, sora îi face zile negre, tatăl nu o poate ajuta, iar colegele de şcoală o necăjesc mereu.

În cel mai scurt timp, din pricina programului doamnei Fărâmă care include, printre altele, alungarea tuturor vagabonzilor de pe străzi, Domnul Scons îşi va găsi adăpost în magazia familiei. Ce va descoperi Chloe în spatele manierelor impecabile şi a bunului gust autentic de care dă dovadă domnul Sconcs nu doar că va da peste cap întreaga familie, dar cumva ajunge de importanţă pentru conducerea ţării. De altfel, întâlnirea dintre Domnul Scons şi Primul-Ministru  mi-a amintit atât de mult de cea dintre Regină şi Marele Uriaş Prietenos încât spuneam că mi-aş fi pierdut banii într-un pariu privind identitatea autorului.

Nu am citit Bunicuţa Hoţomană şi nici Băiatul miliardar, deşi am pus de ceva vreme ochii pe ele. Cumva, mereu apărea ceva înainte. Noua colecţie de primăvară a editurii Arthur în care văd cu bucurie că se poată galbenul, după ce toată toamna a fost cafenie (nu atât la Art, cât în zona de noutăţi) m-a făcut să încep cu acest Domn Sconcs şi să îmi petrec o după-amiază cu o carte şi un film, în cel mai plăcut mod posibil.

De ce 3 stele? Pentru că este o carte distractivă, emotionantă şi surprinzătoare, plină de curaj, bunăvoinţă şi de lecţii de viaţă frumos împachetate.

Prezentarea editurii:

Duhoarea domnului Sconcs se simte de la două poşte. Asta nu e neapărat de mirare, pentru că trăiește pe străzi.

Dar bătrânul se dovedeşte a fi un prieten de nădejde şi micuţa Chloe îl găzduiește pe ascuns în magazie. Surprizele nu se opresc aici. Între timp casa ei devine scena unor situaţii inedite, iar domnul Sconcs scoate la iveală propriile mistere. Pentru că fiecare vagabond are povestea lui.

O carte de David Walliams, autorul bestsellerurilor Băiatul miliardar și Bunicuța hoțomană.

Povestea Ellei de Gail Carson Levine


Povestea Ellei de Gail Carson Levine

My rating:  5 of 5 stars 

Dacă s-ar zice că fiecare an în cărţi este întocmai precum prima/primele cărţi pe care le citeşti pe 1 ianuarie, atunci aş fi incântată şi mi-aş spori considerabil aşteptările pentru 2016 mai ales că şi următoarele cărti citite au fost pe măsură. Începutul anului m-a prins dormind, dar dormind cu două cărţi în mână – Povestea Ellei în stânga şi What if? în dreapta. Până când îmi voi da seama ce şi cum aş putea scrie despre What if? pot încerca să explic de ce Povestea Ellei este o nemaipomenită surpriză pe care nu aş fi bănuit-o nicicând în spatele condurului de Cenuşăreasă de pe copertă şi al titlului care nu îmi spunea nimic, deşi înţeleg acum că volumul este câştigător al Newbery Honor şi că pe undeva există şi un film cu Anne Hathaway destul de popular.

Ella este extrem de inteligentă, jovială, frumoasă, plină de umor şi extrem de iubitoare, întocmai ca prinţesele din poveşti cărora, cu propriile arme, Ella le face concurenţă.  Doar că, spre deosebire de acestea, Ella este ”binecuvântată” cu darul supunerii de la naştere, astfel că în faţa oricăror surori sau mame vitrege, în faţa unui căpcăun sau a unui prinţ Ella nu ar putea nicicând să spună „nu”. Lucrul acesta o pune în mare încurcătură adesea, mai ales că s-a văzut nevoită să se supună unicei porunci date de mama sa, aceea de a nu pomeni nimănui despre darul primit de la zâna Lucinda la naştere. După moartea mamei, Ella rămâne în grija tatălui – un negustor avar şi nepriceput şi a bucătăresei Mandy, bună prietenă a mamei sale. Povestea este relativ simplă: Ella este blestemată şi trebuie să scape de blestem. Pentru asta va face o călătorie prin ţinuturi periculoase, va îmblânzi cele mai îndărătnice creaturi, ba chiar îl va întâlni şi pe prinţul din poveşti, desigur, doar că lucrurile vor lua o turnură neplăcută. De aici, bineînţeles, vin şi acele momente pe care le veţi întâlni adesea în filmele americane în care prinţesa/iubita/frumoasa face tot felul de acţiuni autodistructive pe care nu le poate explica nicicum. Mai vin şi acele poveşti reciclate, în special Cenuşăreasa şi Frumoasa din pădurea adormită, care te-ar putea face să crezi că Povestea Ellei nu dă dovadă de suficientă imaginaţie cât să-şi construiască firul propriu de întâmplări fantastice. Zâne, uriaşi, căpcăuni, elfi, cavaleri, all the usual suspects

Cu toate astea, Povestea Ellei este extrem de inteligentă. Un basm modern, plin de umor, cu un personaj principal atât de plăcut încât o face pe Alba ca Zăpada să pară mama vitregă, cu întâmplări cursive, exagerate, desigur, doar ne aflăm în plin tărâm fantasy, dar niciodată gratuite, legate logic, pline de emoţie pe alocuri, care te fac nu doar să trăieşti cu intesitatea povestioara, ci şi să îţi păstrezi întipărit pe buze, de la un capăt la celălalt, un zâmbet pe care doar basmele ţi-l pot aduce.

De ce 5 stele: câtă vreme cartea este în mod declarat o reluare a basmelor clasice şi câtă vreme imaginaţia şi noutatea la o poveste fantasy pentru copii trebuie să fie pe cele dintâi locuri în cazul în care cineva s-ar apuca să facă o ierarhie? Pentru că Gail Carson Levine mi-a arătat că şi umorul, lejeritatea şi buna dispoziţie pot fi câteodată în fruntea listei şi că, o dată ce accepţi asta, poţi să te laşi în voia poveştii, aşa că nu  mai ai nimic de pierdut.

Prezentarea editurii:

Neînfricata Ella este complet neputincioasă în faţa unei… porunci. La naşterea ei, Lucinda, o zână zăpăcită, i-a făcut un dar cât se poate de neobişnuit: darul supunerii. Biata de ea trebuie acum să îndeplinească orice ordin, oricât de caraghios sau de nedrept ar fi. Iar mama şi surorile ei vitrege îi cunosc secretul şi profită de el ca să-i facă viaţa un chin.
    
În această rescriere a basmului Cenuşăresei, Ella nu stă cu mâinile în sân în aşteptarea unui salvator, ci porneşte chiar ea în căutarea Lucindei, ca să anuleze o dată pentru totdeauna blestemul care o înrobeşte.
     
Povestea Ellei e o carte fermecată cu zâne, căpcăuni, elfi şi cavaleri şi cu o eroină pe care n-ai cum să nu o îndrăgești.

Cum să ne creştem băieţii – Steve Biddulph


Citesc cărţi despre creşterea copilului constant pentru că ştiu bine că nu am nici o pregătire în domeniu… Nu am studiat pedagogia, nu ştiu diferenţele dintre metodele de educaţie, nici pe cele mai noi dintre ele, nu am citit studii despre rezultatele pe care le-au dat aceste metode. Nu sunt nutriţionist, ba chiar mănânc după nişte reguli pe care nici mie însămi nu mi le-aş aplica, dacă nu aş fi nevoită. Nu sunt doctor, nu ştiu ce e bun şi ce e rău pentru sănătatea copilului meu mai mult decât am învăţat din experienţă, iar în experienţă nu am dat suficientă atenţie cauzelor si tratamentelor. Nu sunt psiholog, nu ştiu care sunt stadiile de dezvoltare ale copilului şi nici când este pregătit de experienţe noi.

Pe toate astea nu vreau să le învăţ din înţelepciunea populară, aşa cum nu aş vrea să învăţ chimie de la supermarket sau istorie de la cei care aşteaptă în faţa chioşcului de ziare. Pentru că, slavă domnului, avem atâţia specialişti, vreau să le învăţ de la ei. Dar, pentru că ştiu şi eu ceva pe lumea asta, am mare grijă la ce învăţ. De ştiut ştiu un singur lucru după mii şi mii de pagini de logică şi filosofia ştiinţei studiate: să deosebesc argumentele valide de cele nevalide, cercetarea de pseudo-cercetare, raţiunea suficientă de cea iluzorie, sofismele de întemeiere, Cunoaşterea de Aparenţă, Conjecturile de Infirmări, Fiinţa de Timp, Raţiunea de Adevăr şi Istorie.

Obiceiul ăsta de a aplica rigorile logicii cărţilor de parenting sau nutriţie pe care le citesc m-a adus într-o situaţie cât se poate de neplăcută: aceea de a mă plasa adeseori împotriva opiniei generale adulatoare la adresa câte unui scriitor. Prima carte pe care m-am văzut nevoită să o descompun în sofisme şi erori de argumentare până când nu am mai rămas cu nimic a fost Conceptul Continuum. A venit apoi Alfie Kohn, un diletant, un pierde vară, în pseudo-cercetător, dar un adevărat guru al generaţiei Parenting necondiţionat cu lecturi subţiri în domeniu (altfel l-ar fi dibuit pe Alfie Kohn care preia masiv spre integral scrierile lui Thomas Gordon) şi cu rigori încă şi mai puţine. Mi-am propus să scriu despre cele două cărţi ale sale pe care le-am citit (Parenting necondiţionat şi Mitul copilului răsfăţat), însă este o muncă titanică aceea de a scoate toate aşa-zisele cercetări, toate argumentele autorului şi a le analiza din punctul de vedere al validităţii sau măcar al plauzibilităţii. Şi, să ne înţelegem, nu mă refer aici la conţinut, ci doar la formă. Atunci când un argument trece de analiza formală poate intra în malaxorul nesfârşit al contestărilor de conţinut (că de ce zice asta?, că la mine nu funcţionează, că am auzit că autorul e gay, că e tuns cu creastă etc.), dar atunci când rămâne la stadiul de nevalid, nici nu mai are rost să ne batem capul cu „ce a vrut să spună autorul“. Dar Alfie Kohn rămâne pe alte dăţi…

De data asta m-am întâlnit cu Steve Biddluph care a scris o carte relativ inofensivă despre cum să ne creştem băieţii. El creşte, cu bucurie, şi-o fată si a scris o carte şi despre asta, încă netradusă la noi. De unde nevoia de a ne educa băieţii altfel? Acum câteva zeci de ani pledoariile pentru egalitatea dintre sexe nu mai ştiau cum să ne înveţe că tot ce poate face o fată, poate face şi un băiat şi vice versa. Acum au devenit ceva mai vocale şi, chipurile, mai îndeptăţile, opiniile despre educaţia specifică, în acord cu nivelul de dezvoltare al fiecăruia. Ştiam şi noi, copiii, acum 20 de ani, că băieţii se dezvoltă mai greu, că nu au stare, că au „mişcorici“ şi că au chef de fotbal tot timpul. Atunci de ce le ceream să înveţe aceleaşi lucruri ca şi fetele? De ce le aplicăm aceleaşi standarde cu aceleaşi pretenţii?

În general, ideile sunt relativ cunoscute, se mai vorbeşte en passant despre asta, dar şi dedicat în cărţile lui Thompson pe care am de gând să le citesc în curând. Testosteron, alcool, sexualitate, violenţă, sensibilitate, rolul mamei, rolul tatălui, cam toate sunt discutate în carte, trecute, i-adevărat, cam fuşărit în revistă, cam la nivel de părere, fără studii care să le susţină şi cu ceva pretenţii de sentinţă. Atenţie, de pildă: „Dacă lucraţi 55 sau 60 de ore incluzând drumul către lucru, nu vă calificaţi drept tată, iar fiii voştri vor avea probleme grave de care sunteţi integral responsabil“.

Cartea este condimentată ici-colo cu sfaturi practice absolut intuitive sau prea abstracte de tipul „chiar dacă copilul dumneavoastră are doar un an, vă puteti bucura de cărţi împreună – mai ales de cele care au rime şi repetiţii“, „feriţi-l de lucruri urâte, învăţându-l să respecte oamenii“, dar şi cu „Poveşti de suflet“ picate direct din Formula As, cu particularităţi ale educaţiei 100% americane pe care probabil că traducătorul nu le-a putut elimina şi cu cele mai atemporale obsevaţii de tipul: în timpul războiului, taţii, în loc să stea cât mai mult cu băieţii lor, luptau ca să îi apere, sau munceau pe rupte ca să facă rost de mâncare atunci când sărăcia era insuportabilă, fără să se gândească nici o clipă la nevoile lor psihologice… Ce să mai zic? Mai are şi cele mai inaplicabile sfaturi: să le oferim copiilor în aceeaşi clasă, cursuri diferite băieţilor şi fetelor… Bine, bine, dar cuumm?… şi câteva accente dumnezeeşti care m-au făcut să cred că iarăşi am intrat pe mâinile vreunui pastor din nu ştiu ce sectă religioasă.

Nu mi-a plăcut cartea şi nu mi s-a părut că aduce alt folos decât o evidenţiere a stadiilor de dezvoltare. Ba mai mult, abia pe la pagina 80 notează autorul că el şi sotia sa şi-au dorit o naştere acasă care s-a sfârşit cu o cezariană de urgenţă în mijlocul nopţii. Nu pricep de ce nu a spus asta de la început, ca să nu mai pun mâna pe carte. Nu, orice pregătire ar avea cineva, nu vreau să iau sfaturi de oameni suficient de inconştienţi încât să pună cu bună ştiinţă în pericol viaţa unui nou născut, deghizând gestul absurd, dement şi arogant în grijă pentru copil şi mirându-se, cum nu o dată am văzut, că doctorii le privesc pe femeile în pragul morţii ajunse în ultima clipă la spital ca pe nişte nebune, în loc să ştie, ei, doctorii, cât de nocivă este pentru bebeluş naşterea cu medicaţie. Bad news: Moartea este şi mai nocivă pentru bebeluş. Acum 1000, 2000 etc de ani femeile năşteau acasă, dar şi atunci, ca şi acum nu mai departe de 100 de ani se murea pe rupte, atât copiii cât şi mamele. Se murea pe rupte la naştere, se murea din pricina lipsei de medicamente, se murea din cauza nevaccinării, ba chiar am citit într-o cărţulie nesuferită (de istorie, e adevărat, nu de istoria medicinei, psihologiei sau de parenting) că părinţii nu se ataşau de copii până la vârsta de 3 ani pentru că şansele de supravieţuire până la această vârstă nu erau prea bune.

Şi, pentru că autorul şi-a pierdut astfel orice urmă de autoritate, nu pot să dau cărţii decât o stea şi aceea lipsită de orice strălucire.

O vrăjitoare îngrozitoare VS Clementina


Click pe poza ca sa cumperi cartea!

O vrăjitoare îngrozitoare este o carte pentru cei mai mici dintre cei mai mici. De fapt, nu chiar pentru ei, ci pentru frăţiorii lor un pic mai mari, dar care le pot citi câte puţin fără să se plictisească şi cu şanse de a urmări fără probleme povestea. O vrăjitoare îngrozitoare este deci, o carte pentru copiii care încep să citească pe capitole: are povestioare scurte, de câteva pagini, ilustraţii din belşug, iar firul întâmplărilor nu e tocmai încâlcit. Pentru mine acesta a fost un mare neajuns. Da, înţeleg, poveştile pentru copii mici nu ar trebui să ajungă la nivel de thriller ca acţiune, nici la nivelul lui Habermas după utilizarea limbajului, iar unele nici măcar nu trebuie să exceleze la capitolul fantastic aşa cum fac Gaiman sau Pullman, dar fiecare trebuie să aducă ceva admirabil. Am mai citit cărţi din serie, de fapt, cred că abia dacă am ratat câteva şi am în program remedierea acestei situaţii şi, într-adevăr, fiecare carte aduce câte ceva elegant şi delicios (Dominic), aventuros (Dragonul tatălui meu), plin de umor şi bunătate (Clementina) sau pur şi simplu inteligent (Cometă în Momilandia) şi lista poate continua, dar Vrăjitoarea îngrozitoare nu excelează la nici un capitol.

Bineînţeles, marea sa neşansă este de a se plasa, deşi cronologic înainte, în umbra lui Harry Potter. Scrisă în anii ʼ70, cartea ar trebui să fie tocmai un bun început pe calea fantasy-ului care va culmina cu seria pomenită şi poate şi mai apoi cu alte bijuterii ale genului, dar, privită cu ochii de astăzi, va rămâne o carte uşurică şi simpluţă, cu o naraţiune improvizată parcă pe parcurs, fără personaje impresionante de calibrul celor construite de J.K. Rowling şi fără replici sau întâmplări memorabile.

Mildred Hubble ajunge mereu în biroul directoarei, doamna Cackle (ca şi Clementina) nu din pricina relelor intenţii, ci din cauza nepriceperii într-ale vrăjitoriei şi neîndemânării. Când o supără colega sa, Ethel, cea mai bună din clasă, nici măcar să o transforme într-o broască nu reuşeşte, ci o va transforma într-un purcel. Nu are talente (ca şi Clementina), nu e prea sportivă şi, colac peste pupăză, mai e şi sabotată de Ethel revenită printre vrăjitoare. Ce va păţi în cadrul reprezentaţei din noaptea de Halloween va fi pe măsura reputaţiei proaste de care deja beneficiază  (ca şi Clementina). Dar asta o va duce la o nouă serie de aventuri, de data aceasta de-a dreptul înfricoşătoare. Cartea publicată de curând conţine, de fapt, două părţi, cea de-a doua, O vrăjitoare îngrozitoare loveşte din nou, este povestea lui Mildred şi a lui Enid noua colegă pusă pe şotii, în încercarea de a nu se mai abate de la regulile şcolii pentru că, din păcate, chiar şi după triumful din prima parte, deasupra capului lui Mildred şade necruţătoare ameninţarea cu exmatricularea.

Cartea lui Jill Murphy beneficiază de toate avantajele faţă de cealaltă carte despre care mi-am propus să scriu câteva cuvinte: se situează într-un mai vechi Hogwarts, într-o şcoală pentru vrăjitoare, are acces la personaje secundare care ar putea fi grozave, poate profita de tovărăşia unor animale care pot deveni legendare: lilieci, bufniţe, pisici negre. Şi totuşi nu îşi fructifică deloc atuurile…

Clementina, pe de altă parte, e o fetiţă ca cele pe care le ştim cu toţii, o încurcă-lume mereu bine intenţionată, săritoare şi prietenoasă care ştie întotdeauna să dea atenţie lucrurilor cu adevărate importante pe care adulţii le scapă din vedere, deşi tocmai ei sunt cei care o acuză mereu de neatenţie. Clemetina ştie să identifice problemele şi să găsească soluţiile cele mai bune. Când Margaret, prietena ei, îşi taie o şuviţă de păr Clementina hotăraşte să o ajute tăindu-i tot părul. Bineînţeles că supărarea profesorilor şi a mamei lui Margaret se vor dovedi pe măsură, dar şi pentru asta Clementina are soluţia: se hotărăşte să îşi taie şi ea părul şi să îl vopsească folosind cariocile permanente ale mamei. De aici încolo întâmplările şi buclucurile nu au decât să se ţină lanţ. Cartea scrisă de Sara Pennypecker, ca şi Vrăjitoarea îngrozitoare, este alcătuită, de fapt, din primele două din serie: Eroina Clementina şi Talentata Clementina, iar pentru gustul meu ambele sunt la fel de efervescente, distractive şi pline de copilărie până la refuz, ba uneori mai dau şi pe afară.

Click pe poza ca sa cumperi cartea!

 Întrucât le-am citit anacronic, Clementina a fost o nouă surpriză plăcută după Operaţiunea Iepuraşul care a venit cu încântătoarea Emily Vole descurcăreaţă, curajoasă şi înconjurată de magie. Clementina nu poate face vrăji, nu călătoreşte în timp şi nici nu pune la punct monştri sau uriaşi de pomină. De fapt, nici nu cred că ar vrea una ca asta câtă vreme nici la şcoală nu prea reuşeşte să facă faţă provocărilor, văzându-se mereu trimisă în biroul directoarei pentru tot felul de întâmplări care nu-i par a fi deloc boacăne, din contră. Clementina vă va arată prietenia adevărată, va rezolva cele mai grele probleme cărora nici cei mari nu le mai dau de cap şi va face cea mai grozavă demonstraţie de talent pe care a făcut-o vreodată o fetiţă care pur şi simplu nu are nici un talent.

 

Asemănările dintre cele două cărţi sunt multe şi mărute, de la intrigă şi construcţie (pentru fiecare dintre cele două cărţile ale lor), până la personaje şi învăţăminte de transmis, dar rezultatele diferă cu totul. Dacă Vrăjitoarea vă va ţine companie o după amiază, urmând a fi mai apoi dată uitării sau surclasată de alte poveşti fantasy, Clementina vă va fermeca şi vă va lăsa aşteptând ca un copil continuările din serie.

De ce i-am dat două stele Vrăjitoarei deşi aş fi vrut să îi dau doar una? Pentru că nu reşeşte să facă nimic remarcabil, dar rămâne o poveste dintr-o şcoală de vrăjitorie şi astfel, o idee care poate fi fructificată în nenumărate moduri. De ce i-am dat patru stele Clementinei, deşi aş fi vrut să îi dau cinci? Pentru că în spatele poveştii spumoase se ascund pe ici, pe colo câteva situaţii tipic americane de care eu unul m-aş fi putut lipsi.

E van F despre: Naşterea. Istorii trăite, Poveşti cu scriitoare şi copii şi Mâini cuminţi. Copilul meu autist


Am citit de curând, la foc automat, trei cărţi pentru doamne şi domnişoare şi pentru domni dispuşi să tragă cu urechea şi am rămas cu impresii cât se poate de amestecate despre copii, despre naşterea şi creşterea lor.

Prima este Naşterea. Istorii trăite, o carte care, în seria pe care am început-o, avea şanse mari să fie cea mai horror, dar nu a fost nici pe departe aşa. Structurată temporal, cartea cuprinde articole scrise de femei care au născut în „perioada bună a comunismului“, femei care au născut în „vremea decretului“ – cele mai multe şi cu poveştile cele mai intense şi femei care au născut după ʼ90 în România sau în străinătate. Cumva îmi tot pică în mână cărţi despre naştere şi sarcină în perioada comunistă şi, dacă până acum credeam că naşterea naturală este firească, am ajuns acum să cred, din pricina nenorocirilor istorisite de doctori şi paciente, că accesul liber şi discreţionar la cezariană este un pas în faţă făcut de umanitate pentru a perpetua specia şi pentru a evolua. Nu cred că asta a fost intenţia, de pildă a Mihaelei Miroiu, dar, după ce şi-a spus greaua poveste, consecinţă a numărului limitat de cezariene/lună care făcea, de exemplu, ca o femeie cu un copil de 4-5 kg cu picioarele în faţă să fie obligată să nască natural (nu şi în exemplul de faţă), am ajuns la concluzia că sunt doar mofturi, fonfleuri pe care femeile de azi şi le permit din prea mult bine, acelea de a susţine că orice femeie poate naşte natural, că natura nu ne dă mai mult decât putem duce. Dacă ne-am întoarce cu câteva secole în urmă, în vremea în care doctorii nu salvau mamele şi copiii la naştere şi se murea pe capete cu moaşa la datorie, sunt sigură că multe femei ar fi dat orice să poată face o cezariană care să nu pună în pericol nici viaţa pruncului, nici pe cea a mamei. Dar nici nu e nevoie să ne întoarcem cu câteva secole în urmă, mărturiile sunt la abia câţiva ani distanţă (cred că o să îmi iau ceva dislike-uri şi câţiva pamperşi peste ochi pe faza asta).

Una peste alta, nu vă fie frică de o carte prea intimă, sumbră, cu sânge şi ţipete ca în filmele de groază. E cazul să vă aşteptaţi la nişte istorisiri lejere, plăcute, pline de umor (de exemplu critica soţilor Căpraru este absolut delicioasă, picată parcă din cărţile lui Voltaire sau ale lui Seinfeld…), care nu aruncă nicăieri cu resentimente şi gânduri negre. Adevărul e că toată povestea asta cu naşterea se termină acasă, după ieşirea din spital, deci cu acele momente de linişte şi fericire pe care nu le poţi întuneca in nici un fel.

Treaba asta cu gândurile sumbre o tot subliniez pentru că a doua cărţulie din serie, Poveşti cu scriitoare şi copii, mi-a părut aproape macabră, decorul unui film psihologic cu accente thriller şi horror pe alocuri, un film dintre cele de care vrei să te scuturi cât mai degrabă, pe care vrei să le uiţi şi care ţi-au stricat zilele şi ţi-au încurcat ploile – Fata dispărută pentru mine a fost o astfel de horipileală.

Mi-au plăcut mult articolele Anei Dragu (deşi o poveste prea scurtă, mai ales că noi ştim ce har de povestitoare are dumneaei), Simonei Popescu (articol pe care, din păcate, l-am mai citit undeva înainte, probabil pe net, lucru care mie nu îmi place) şi cel al Mihaelei Ursa (care, înţeleg de la roşuvertical că e, de asemenea, pe undeva pe net). M-au speriat câteva poveşti despre drame crude şi altele cu femei la capătul puterilor, iar un interviu mi-a ridicat părul de pe ceafă. Ce să mai zic… Probleme personale. Adevărul e că să nu mă descurc să alerg după un copil şi să nu reuşesc să îmi termin treburile mă pricep şi eu destul de bine. M-ar fi bucurat să văd mai des că se poate, cum spune Sonia pe cartepedia. Impresia care mi-a rămas e că nu se poate, sau că nu se poate aşa lesne cum am vrea noi să credem, aceste mame super-eroine. Nu cred că feministele ar fi prea mândre de această carte.

La Cluj:

pov

se poate am aflat dintr-o altă carte: Mâini cuminţi. Copilul meu autist. Nu aş vrea să prezint cartea, nici nu e mare lucru de prezentat, titlu o face de la cap la coadă, aş vrea doar să cred că poate fi citită de oricine, oricând, indiferent dacă e interesat sau nu de autism, fie că e părinte sau nu, psiholog sau doar pasionat de „memorialistică“. Nu vă ia mai mult de o după amiază şi vă va purta de la spaimă, la emoţie şi nu în ultimul rând la veselie fară să simţiţi, pentru că autoarea ştie cum să le împletească pe toate astfel încât să nu pice povestea nici prea greu, nici prea uşor: o mamă superhero pe care o admir şi un copil talentat care a reuşit să dea o notă pozitivă bolii prin muzică alături de un alt copil, mai mare, care a reuşit să aibă grijă de frăţiorul ei într-un mod care cu siguranţă vă va impresiona. Şi pentru că viaţa bate şi filmul şi cartea, mi-am amintit de Minunea o carte pentru copii care nu m-a impresionat prea tare la lectură, dar pe care o văd acum, câtă vreme asemănarea este izbitoare, cu alţi ochi.

Faţă de Mâini cuminţi am simţit pentru prima dată ceea ce am văzut că spun alţii fără ca eu să fi înţeles până acum, că nu poţi nota o carte despre viaţă pentru că e ca şi cum ai nota viaţa unui om. Dar primului volum, cel despre Naştere, i-aş da 4 stele cât se poate de strălucitoare, iar celui despre scris în vremea copilăriei i-aş da doar o stea la fel de întunecată ca tristetea care m-a cuprins citind-o. Mi-a rămas în minte, totuşi, din această carte, o idee care apare de două ori: că literatura pentru copii e cea mai greu de scris literatură. Oare aşa să fie? Oare de asta nu mai scriu românii literatură pentru copii? Asta rămâne de cercetat.

Norocoşii din Bistriţa au parte de lansare: