Interviuri Fireşti: despre omari, omici, Tim Burton şi paradis cu Laura Grünberg


Sursă: pagina de facebook a Laurei Grünberg

Articol publicat iniţial pe http://culturaltesc.ro

  1. Pentru cei care nu vă cunosc şi pentru cei care ştiu că aveţi o activitate extrem de diversă şi greu de cuprins, vă rugăm să ne spuneţi cine este Laura Grünberg şi de ce?

 

Sper că sunt o… pufoasă. Sau, oricum, un om mare care simte însă că trebuie să facă tot posibilul să nu fie exagerat de mare. Mămică, sociolog, din greşeală absolventă de Matematică, feministă, ONG-istă, fostă gimnastă (m-am lăsat când au apărut Nadia şi echipa de la Oneşti), tenismenă de performanţă o perioadă, profesoară, scriitoare de cărţi pentru copii, amatoare de schi şi amandine, vărsătoare, agitată, cam aiurită, destul de naivă, nu foarte optimistă. De ce toate astea la un loc? Nu m-am dumirit încă. Laura pentru că tatăl meu, filosof fiind, iubea poeziile lui Petrarca dedicate iubitei lui, Laura, dar cred că şi pentru că pe una dintre fetele lui Marx o chema tot Laura.

 

 

  1. De ce se spune că pentru un scriitor cel mai greu gen de abordat este literatura pentru copii? Eu unul, uitându-mă la scriitori precum Roald Dahl, Astrid Lindgren sau Kate DiCamillo, sunt convins că e, într-adevăr, greu de scris o carte bună pentru copii. Care este leacul pe care îl folosiţi pentru combaterea acestui impediment şi cum vedeţi literatura pentru copii în România? Cum se poate revitaliza?

 

Nu e uşor de scris în general. Dar să scrii pentru cei mici, ca om mare, este şi mai complicat. Şi mai complicat este să încerci să scrii cărţi care să nu fie de adormit copiii, ci, cum îmi place mie să spun, cărţi de trezit copiii. Cărţi care să îi pună pe gânduri, să îi facă să se raporteze critic la lumea din jurul lor. Nici nu ştiu dacă sunt până la capăt de acord că există literatură şi, separat, literatură pentru copii ca atare. Există literatură şi atât. Dacă am găsit leacul de care vorbeşti, adică dacă multor copii le plac cărţile mele, înseamnă că reuşesc cumva să vorbesc pe limba lor, să le trezesc interesul, să îi fac să zâmbească, dar să şi cadă pe gânduri, să meargă la un dicţionar să caute cuvinte necunoscute, să se confrunte prin poveşti cu propriile temeri şi cu dilemele lumii în care trăiesc. Poveştile clasice ale literaturii pentru copii sunt inegalabile… Noi, autorii de azi, ar trebui să venim cu altceva: cu poveşti ale secolului XXI – un secol al vitezei, al internetului, globalizării, multiculturalismului, al familiilor în profundă redefinire, al problemelor legate de mediu etc.

 

Ingrediente de revitalizare a literaturii pentru copii de la noi există. Există un nucleu de autori interesaţi de acest gen de literatură (sau şi de acest gen): Ioana Nicolae, Victoria Pătraşcu, Florin Bican, Adina Popescu, Eliza Yokina, Mircea Cărtărescu, Simona Sora, Grete Tartler, Doina Ruşti, Adina Rosetti, Sânziana Popescu – şi am numit doar câţiva. În jurul editurii Arthur se conturează colecţii tematice şi a luat naştere un „Ordin al povestitorilor” care promovează literatură autohtonă. Librăria Merlin adună în jurul ei autori şi ilustratori autohtoni. Există o reţea naţională de cluburi de lectură, cu profesoare minunate care citesc cărţile noastre, le folosesc ca material didactic, ne cheamă la întâlniri, ba chiar îndrăznesc să propună fragmente din texte contemporane prin manuale.

 

Cu toate astea, deocamdată literatura pentru copii e destul de marginală şi marginalizată. Chiar şi la Uniunea Scriitorilor din România, deşi este o filială de sine stătătoare şi destul de activă – impresia mea este că e tratată ca o Cenuşăreasă. Pe de altă parte, editurile nu prea mizează pe cartea pentru copii. Dacă au colecţii tematice, preferă traducerile, autorii deja lansaţi, nu investesc în apariţii grafice spectaculoase – ceea ce contează foarte mult la o carte de copii. Am avut ocazia să merg la câteva târguri de carte unde zona de literatură pentru copii era foarte extinsă, interesul foarte mare, lansările se făceau ca pe bandă. Eu cred că editurile ar putea realmente câştiga investind cu încredere în acest domeniu. Deci soluţia ar fi: noi să continuăm să scriem cărţi bune, editurile să aibă curajul să investească în zona asta, iar publicul (în special părinţii, profesorii) să ceară acest gen de literatură şi să mizeze mai mult pe literatura autohtonă în opţiunile lor de cumpărare.

 

 sacrestem_final___2015

  1. Ştim bine că oamenii se împart în Avuţi, Comuni, Ofuscaţi, Oameni-codiţă, Plutitori, Pufoşi, Omari şi Omici, bineînţeles şi în categorii mixte de Avuţi omari, de pildă. La prima vedere lista nu epuizează (şi cum ar putea să o facă?) toate categoriile demne de luat în seamă. După publicarea cărţii Să creştem mici, ce sugestii aţi mai primit sau ce v-aţi mai gândit să includeţi în listă?

 

Ai dreptate. Lista e mult mai variată, pentru că există oameni şi oameni, combinaţii de avuţi cu oameni-codiţă sau de plutitori cu pufoşi care sunt şi un pic ofuscaţi. Pe urmă există diferenţe importante între comunii femei sau bărbaţi, între oamenii-codiţă de la sate şi de la oraşe. Iar despre omici ce să mai spun – nu seamănă unul cu altul. Dar sunt bune şi clasificările astea într-un prim stadiu. Îţi faci o idee generală despre oamenii din jurul tău şi despre tine. După lansare eu am dat sfară în ţară, încurajând completarea tipologiei şi îmbogăţirea paletei de oferte pentru combaterea omaritei. Copiii mi-au sugerat să fie cursuri de viaţă fericită, pastile masticabile contra omaritei, găsirea copilului interior (am fost invidioasă pe această soluţie la care nu m-am gândit eu prima!). Eu aştept şi propuneri pentru exerciţii de crescut mic – câteva sunt în carte, am făcut şi câteva promo-uri cu ele. De la citit mai multe poveşti la desfăcut un nasture în plus la cămaşă, sau mers cu spatele pe stradă – sunt lucruri simple pe care orice om prea mare poate să le încerce.

 

 

  1. Lupta cu omarita poate avea forme dintre cele mai diverse, ca să nu mai vorbesc de intensitate şi putere de persuasiune. Lupta cu bigudiurile, reciclarea gândurilor negre, cursuri de amintiri din copilărie, toate s-au încercat, în timp, în dorinţa de combatere a omaritei. Dumneavoastră personal cu ce îi trataţi pe cei apropiaţi aflaţi în pericol?

 

 

Ei, aici m-ai prins… Cu teoria stau mai bine decât cu practica. Nu sunt mereu un exemplu de urmat. Ba nervi, ba câte o criză de bilă, ba invidii păguboase, ba stres, ba bigudiuri pe cap… Sincer vorbind, eu scriu cărţi pentru copii şi din motive medicale – ca tratament preventiv contra omaritei. Sper să ajute, căci mie îmi e îngrozitor de frică de crescutul excesiv la oamenii mari. Şi încerc să mă înconjor de oameni care cel puţin par să fie pufoşi sau cu capul în nori. De ceilalţi, pe cât pot, mă feresc. În măsura în care pot, încerc să îi fac pe cei mari din jurul meu să se mai joace: trag de soţul meu să mai danseze sau să alerge cu câinele prin parc, îmi place să organizez pentru mine sau pentru alţii petreceri trăsnite, îi păcălesc pe cei dragi de 1 aprilie, fac cadouri aiurite de sărbători, îi scot pe studenţii mei din zona de confort şi le pun tot felul de întrebări neaşteptate ca să le întreţin… copilăria!

 

 

  1. Cine ar trebui să ecranizeze cartea şi cine ar primi rolul principal? Vedeţi un fantasy gen Lord of the Rings, cu lupte serioase între Omari şi Omici, un thriller poliţist cu cele mai intense scene de spionaj şi diplomaţie, sau un family din care fiecare să aibă ceva de învăţat?

 

Sincer, mi-ar plăcea să ecranizeze Să creştem mici Tim Burton, cel care regizat Charlie şi fabrica de ciocolată sau Omul-foarfecă, dar şi cel care a scris o carte excelentă, Melancolica moarte a Băiatului-stridie… Uauu… încerc să îmi imaginez că m-ar suna Tim… Pe cine aş propune pentru rolurile principale? Dacă se poate, aş vrea să fie băiatul meu Matei – cu condiţia să se facă din nou mic pentru filmări şi cu ocazia asta să mă mai bucur şi eu un pic de perioada respectivă, care a trecut aşa de repede. De fapt, m-aş bucura dacă Matei, care acum e regizor, sau un alt tânăr regizor de teatru sau de filme de animaţie de la noi ar dori să facă un scenariu din cartea asta sau din Poveste cu un gând strănutat, sau din cea cu Istorie cu copii şi pârş, mâţă, frunză de gutuie.

 

  1. Ce cărţi pentru copii v-au marcat şi ce cărţi pentru copii recomandaţi (nu doar în carte) pentru combaterea omaritei şi menţinerea omicimii. Recomandaţi-ne câteva cărţi pentru copii pe care trebuie să le citească adulţii şi câteva cărţi pentru adulţi pe care să le citească cei mici.

De departe Micul prinţ – sunt profund legată de ea. Dar şi Alice în Ţara din Oglindă, Cartea Junglei, O mie şi una de nopţi, Legendele Olimpului, Aventurile lui Habarnam, Cuore, mai târziu Cireşarii şi orice de Jules Verne… Pe astea mi le amintesc cel mai clar ca fiind de suflet. Mai este o carte pe care nu am mai găsit-o şi i-am uitat autorul şi titlul exact. Titlul cred că era (sau începea cu) Între… – este despre starea de bine de a fi alături de mama şi tata, alături cei dragi – parcă a unui ceh sau polonez… Poate îmi spune cineva, pentru că tare mi-aş dori să o recitesc. După 1990 – deci nu se pune, fiindcă, teoretic, nu mai eram mică – am primit Something Else, scrisă de Kathryn Cave şi ilustrată de Chris Riddell (ar trebui tradusă!), sau am citit Pippi Şoseţica în timp ce începusem să fac şi activism feminist – combinaţia ideală, nu?

La recomandări aş spune că toate cele de mai sus trebuie musai citite de mici şi mari deopotrivă. Poate asta e de fapt reţeta unei cărţi bune de copii… că nu e doar pentru copii. Copiii nu au voie să treacă prin copilărie sărind peste cărţi precum Povestea unchiului Shelby despre Lafcadio, leul care nu s-a lăsat păgubaş, de Shel Silverstein, Momo, de Michael Ende. Adulţilor le-aş sugera orice carte de copii – este oricum mai bună decât orice emisiune de ştiri de la noi sau decât multe dintre filmele de duzină. Totuşi, dacă vor şi o selecţie, aş spune să încerce Cele douăsprezece luni ale visului, de Iordan Chimet, Basmele lui Hermann Hesse, Trei povestiri, de Eugen Carmi şi Umberto Eco, 1,2,3, de Eugen Ionesco, dar mai ales Edward. Jurnalul unui Hamster. 1990 –1990, de Miriam Elia şi Ezra Elia – în topul preferinţelor mele.

  1. Răspunsul este copilărie. Vă rugăm să puneţi întrebarea!

Cum se cheamă, Laura, paradisul?

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s