Sulița deșertului (Demon Cycle # 2) de Peter V. Brett

Sulița deșertului (Demon Cycle # 2) de Peter V. Brett

My rating:  4 of 5 stars 

E clar! Brett atentează categoric la poziția de bestseller fantasy de care se bucură seria Cântec de gheață și foc a lui RR Martin!

Opt sute de pagini are al doilea volum din seria Demon și am devorat cam o sută de pagini pe zi, cam atât de palpitantă este continuarea seriei.

După ce am făcut cunoștință la sfârșitul primului volum cu Arlen care a devenit Omul glifat, acum e momentul să aflăm mai multe despre Jardir, nu doar cel care a furat sulița glifată de la Arlen și l-a lăsat pe acesta să moară în deșert ci acel Jardir de dinainte de a deveni Shar′Dama Ka și despre ascensiunea sa către putere. Astfel ajungem să cunoaștem mai bine cultura krasianilor și să descoperim anumite elemente extrem de importante legate de magia care poate să fie atât împotriva demonilor cât și a oamenilor.

Mă tot gândeam cum să spun în câteva cuvinte ce se întâmplă în carte însă sunt mult prea multe personaje și se întâmplă mult prea multe evenimente care sunt toate importante în evoluția povestirii astfel încât aș risca să ajung să scriu un articol de până la 400 de pagini. Până la urmă cred că cel mai constructiv este să vă spun în mare ce mi-a plăcut și ce nu la cel de-al doilea volum din serie.

În primul rând Brett se axează de data aceasta mai mult pe conflicte politice și interumane decât pe lupte cu demoni – ceea ce face povestea muuuuult mai faină și mai interesantă! Krasianii, care sunt un fel musulmani din cap până-n picioare (Războiul la lumina zilei = Războiul Sfânt, îmbrăcăminte, anumite idei religioase, construcția societății etc.), nu sunt neapărat fascinanți sau surprinzători datorită faptului că sunt musulmani deghizați pentru a putea juca un rol într-o povestire fantasy, cât pentru intrigile politice care sunt țesute în interiorul societății lor. Nici aici nu rupe gura târgului Brett, până la urmă toată lumea știe că religia merge mână-n mână cu puterea politică, însă povestea pe care o țese e alertă și plină de adrenalină. Dacă nu ceri mai mult de atât, nu ai cum să fii dezamăgit și nu are cum să nu-ți placă.

Dincolo de krasiani, îi avem pe oamenii Nordului care sunt cât se poate de banali în existența lor. Diplomația nu există decât într-o formă banală și mercantilă, organizația acestora ca și stat este inexistentă, singurul punct comun care leagă civilizația într-o oarecare măsură este lupta contra demonilor, deși și acolo fiecare lord își păstrează cu sfințenie secretul glifelor pe care le deține nedorind să le împărtășească cu vecinii săi. De aici și provocarea pe care și-a oferit-o singur Brett: cum să-i facă pe sălbaticii ăștia individualiști să lupte împreună? Eu sunt tare curios de rezultat…

Lucrurile se complică în momentul în care la urechile lumii ajung vești cu privire la existența Izbăvitorului: un luptător legendar care va elibera lumea de tirania demonilor. Unul este Arlen și este pe tărâmul nordicilor, celălalt este Jardir, acel barbar krasian care a decis să-i invadeze. Care este adevăratul Izbăvitor? Arlen care susține sus și tare că nu este cine spunea lumea că este, sau Jardir care strigă sus și tare că el este adevăratul și unicul Izbăvitor? Foarte, foarte fain îi faptul că cei doi ajung să se lupte unul cu celălalt indirect, fără să dea încă din nou nasul unul cu celălalt, confruntările ducându-se de la distanță și mai degrabă politic, economic și la nivel de imagine, creându-se astfel o tensiune care crește cu fiecare pagină dată și care duce către deznodământul invariabil, respectiv confruntarea dintre cei doi glifați.

Pe lângă Arlen, Jardir și Renna îi regăsim și pe mai vechii cunoscuți Leesha și Roger, însă nu am să vă dau prea multe detalii cu privire la cei doi, pentru că rolul lor în cursul poveștii este cât se poate de surprinzător.

Deși nu vine cu absolut nimic nou în domeniul fantasy, zic eu, Brett este un povestitor înnăscut, asta-i clar. Te ține cu sufletul la gură și reușește să creeze personaje cu care poți empatiza foarte ușor și care ajung să facă deliciul aventurii. Pe măsură ce narațiunea se dezvoltă și se complică, încep să apară răsturnări de situație care surprind și care te țin cu sufletul la gură.

Categoric este o serie care merită citită și care cred că are șanse să atingă nebunia pe care a cauzat-o Martin, singura diferență fiind că Brett nu are un personaj pe care să-l detești din toată inima așa cum are R.R.

De ce 4 stele: pentru că este o povestire rapidă, alertă, dinamică, plină cu de toate: de la sex la lupte aprige, de la povestiri de dragoste neîmplinite la personaje fabuloase și eroi fascinanți, comploturi și intrigi politice care au parte de răsturnări de situație ce te înfioară de plăcere.

O recenzie: Liviu

Prezentarea editurii:

A doua parte din seria Demon

Odinioara, erau puternici. Pe timpul Izbavitorului, au invins demonii. Dar vremurile acelea, daca au existat vreodata, au apus demult.

Arlen Bales a crescut intr-o lume cand cosmarurile bantuiau oamenii, care se ascundeau ca sobolanii. A ales sa lupte si astfel a devenit salvatorul neamului sau.

Numai ca acela care apare din desert si-si spune Izbavitorul Insusi nu este Arlen.

Ahmann Jardir poarta coroana Izbavitorului si a fost candva prietenul lui Arlen, insa acum isi conduce marea oaste spre nord, intr-un razboi sfant impotriva ciumei demonilor… si impotriva oricui ii sta in cale. Aliantele vechi sunt puse la incercare, cele noi sunt masluite si o noua specie de demoni trece neobservata…

„Peter V. Brett e unul dintre scriitorii nou afirmati care se numara printre preferatii mei. “

Patrick Rothfuss

Mr. Mercedes de Stephen King

MR. Mercedes de Stephen King

My rating:  4 of 5 stars 

Good ol’ Stephen King!

Un dement la volanul unui Mercedes intră în șomerii care stau adunați în fața unui târg de  joburi și trece prin ei ca prin brânză.

Bill Hodges este un detectiv pensionar care se joacă cu Smith & Wesson-ul său urmărind reality show-uri de doi lei și gândindu-se la sinucidere când criminalul cu Mercedes îi trimite o scrisoare și îi povestește ce a făcut.

Brady Hartsfield e cel care s-a urcat la volanul mașinii și a ucis șomerii. După care și-a perfecționat modul de a ucide și a împins-o la sinucidere pe posesoarea Mercedes-ului, Olivia Trelawney. Și acum îl vânează pe Bill Hodges.

Însă Bill tocmai ce și-a descoperit un nou motiv ca să mai trăiască… Măcar puțin…

Am tot fost dezamăgit de ultimele romane ale lui Stephen King şi l-am acuzat de plafonare. Din fericire, King mai are vână încă şi mai poate surprinde chiar şi fani vechi de-ai săi.

Ce şi-a propus King în Mr. Mercedes este destul de riscant. Povestea se dezvoltă în două planuri, cu două personaje care evoluează către deznodământ aproape în paralel: de o parte criminalul, de cealaltă detectivul care încearcă să-l prindă. Însă reuşeşte să creeze o atmosferă atât de tesionată încât simți că te sufoci dacă nu dai următoarea pagină ca să vezi ce se întâmplă.

Mai degrabă un roman poliţist decât o poveste horror sau un thriller paranormal, Mr. Mercedes mi-a adus aminte de povestirea care a dat naştere filmului de neuitat Shawshank Redemption. Nu te trec fiori de groază, însă simți o presiune constantă care tot creşte pe măsură ce înaintezi în poveste.

Jocul de-a şoarecele şi pisica pe care-l joacă cele două personaje este asul din mâneca autorului american. Schimbul de roluri – vânat/vânător – constant dintre cei doi, deşi dezvăluie destul de multe cititorului, nu spune niciodată suficient cât să te facă să nu dai cu emoție următoarea pagină.

De data aceasta King evită timpii morți, timpi pe care eu i-am tot acuzat în ultimele sale romane, Mr. Mercedes creşte cu repeziciune şi constant exact ca turometrul unei maşini conduse de un şofer ce nu are timp de pierdut.

Din punctul meu de vedere personajele create de King de data aceasta nu sunt memorabile aşa cum au reuşit să fie în alte romane sau povestiri – oricum şi asta este o problemă pe care King o acuză de ceva timp. Faptul că este un fin observator al firii umane este recunoscut. Dacă nu avea acest talent nu ar fi reuşit niciodată să înspăimânte cititorii aşa cum o face. Ei bine, de data aceasta King marşează exact pe acest talent şi feliează cu o deosebită dexteritate atât mintea polițistului pensionar cât şi pe cea a criminalului. Pe măsură ce narațiunea se dezvoltă, nicio trăire a personajelor nu rămâne ascunsă oferind cititorului o stranie senzație de voyeurism.

Am devorat volumul în doar câteva zile şi trebuie să vă atenționez că vă puteți trezi că nu ati mai lăsat cartea din mână nici ca să mergeti la baie sau să faceti de mâncare. Da, cam atât de tensionată este povestirea lui King.

De ce 4 stele: pentru că e acel King care ştie cum se țese o poveste deşteaptă, cu o scriitură de calitate, tenebroasă şi palpitantă, totul asezonat cu o fină analiză psihologică care este sarea şi piperul romanului.

Prezentare editurii:

Prima parte din seria Bill Hodges.

Castigator al premiului Edgar Award 2015

In orele friguroase ale diminetii, sute de someri disperati se aseaza la coada unui targ de joburi intr-un oras din Midwest. Din senin, soferul unui Mercedes furat sparge multimea si ii calca cu masina pe oamenii nevinovati care asteptau la portile targului, apoi da cu spatele si ii ataca din nou pe cei ramasi in picioare. Opt oameni sunt ucisi si alti cinsprezece sunt raniti. Ucigasul fuge de la locul faptei.

Dupa cateva luni de la incident, intr-o alta parte a orasului, Bill Hodges, un politist pensionat, este inca bantuit de aceasta crima neelucidata. Intr-o zi, o seriescrisoare anonima primita de la cel care revendica atacul il scoate pe Hodges din depresie si apatie in momentul in care ameninta cu o noua agresiune si mai violenta. Bill Hodges nu mai are timp de pierdut si trebuie sa porneasca pe urmele ucigasului pentru a preveni moartea a mii de oameni nevinovati.

In noul sau roman, maestrul thrillerului, Stephen King, ne arata mecanismele infricosatoare din mintea rece a unui criminal lipsit de emotie, o lectura pe care nu o veti uita prea curand.

 

Cavalerul celor șapte regate de George R.R. Martin

Cavalerul celor șapte regate de George R.R. Martin

My rating:  3 of 5 stars 

Înapoi în Westeros! asta mi-a fost prima reacție când am văzut volumul apărut la Nemira.

În primul trebuie să vă spun că povestirea Cavalerul Misterios a mai fost tradusă în volumul 2 din Războinicii, adică să nu fiţi luaţi prin surprindere dacă nuvela vă sună cunoscut. Oricum, volumul merită pentru că aventurile celor doi eroi sunt strânse într-un singur volum, deci avem o situaţie win-win, nu?

Cât mai e de așteptat până la următorul volum din serie Cântec de gheață și foc, nimeni nu știe, așa că, între timp te mai poți distra cu ceva gen Cavalerul celor șapte regate, sau cu serialul, sau benzile desenate etc. Ei bine, cele trei scurte nuvele care-i au ca protagoniști pe Ser Duncan Vlăjganul și pe Aegon Targaryen a.k.a. Egg sunt o întoarcere cât se poate de plăcută în „haosul” care este Westeros-ul lui Martin.

Foarte multe nu ar fi de spus despre carte. Scriitura specifică lui Martin, personaje noi, dar tipologia acestora este ușor de recunoscut, același univers violent și plin de eroism cu care ne-au obișnuit personajele pozitive din seria mare, însă mult mai puțin sex și desfătare gurmandă, asta-i cert. Umorul sarcastic nu lipsește și este la fel de savuros. Avem parte de turniruri care se întind pe zeci de pagini și care fac deliciul a două povestiri. Este și un complot politic demascat de Aegon și Ser Dunk, conform dulcelui stil consacrat deja al scriitorului american.

Faptul că Martin se întoarce cu mulți ani înainte de marea urzeală a tronurilor este foarte fain pentru, zic eu, orice fan. Adică pe unele dintre personajele despre care ai auzit doar din amintirile unuia și altuia din Westeros-ul Cântecului de gheață și foc, de data aceasta le întâlnești „față în față” și parcă ai da ochii cu vechi prieteni. Bineînțeles că dacă ești suficient de dement și ai la îndemână și un mare Atlas al Westeros-ului ai să stai cu un ochi acolo și cu unul în Cavalerul celor șapte regate verificând ocazional sensul nuvelelor. Sau poți pur și simplu să stai comod în fotoliu, cu o cafea, ceai sau bere în mână și să te aventurezi eroic în escapadele vitejilor Egg și Dunk.

De ce 3 stele: pentru că te întoarce înapoi în Westeros!

 

Prezentarea editurii:

Cu o suta de ani inainte de Urzeala Tronurilor, doi eroi neobisnuiti bantuiau prin Westeros…

Inainte de Tyrion Lannister si Podrick Payne, au fost Dunk si Egg. Sir Duncan cel Inalt, un calaver novice, dar curajos isi intrece rivalii cel putin prin statura, daca nu prin experienta. Alaturi de el se afla varianta lui in miniatura, Egg, un baiat al carui nume adevarat (ascuns de toti cei pe care-i intalnesc) este Aegon Targaryen. Desi eroi mai neverosimili nu se gasesc in tot Westerosul, cei doi au in fata lor aventuri extraordinare, in mijlocul intrigilor regale, al raufacatorilor si al celor inebuniti dupa putere.

Actiunea din cele trei nuvele care alcatuiesc Cavalerul celor Sapte Regate, adunate pentru prima oara intr-un singur volum, are loc cu un secol inainte de evenimentele din Urzeala tronurilor, in epoca in care dinastia Targaryenilor controleaza Tronul de Fier. Inca mai traiesc oameni care au vazut dragonii zburand deasupra oraselor distruse. Iar Westerosul e plin de comploturi regale, rivalitati, dar si de eroi.

 

Curgeti, lacrimile mele, zise politistul de Philip K. Dick

Curgeti, lacrimile mele, zise politistul de Philip K. Dick

My rating:  3 of 5 stars 

 

K. Dick este unul dintre scriitorii mei favoriți dintotdeauna. L-am descoperit cu Visează androizii oi electrice (nu am să uit niciodată coperta:din păcate nu mai am acest volum și nu mai am deloc, de fapt, nicio carte de-a lui K. Dick de când sunt în Timișoara deși adoram vechile ediții… dar asta este o altă poveste) și m-a vrăjit. Am citit tot ce era tradus de el la momentul respectiv și nu ratam nici o ecranizare sau interviu care mai apărea prin Anticipația sau cine știe ce alte reviste de gen îmi cădeau prin mână. Fiind fascinat de romanele distopice și puternic influențat de Orwell și Huxley momentul în care l-am descoperit pe K. Dick a fost aproape o epifanie. Nu aveam decat vreo 14-16 ani pe atunci și parcă am descoperit viața după moarte când am văzut că mai sunt și alți scriitori care scriu romane distopice. Şi nu oricum, ci într-un stil aţâţător şi captivant! M-a fascinat de atunci K. Dick cu inventivitatea și talentul său fenomenal de a construi povești și personaje de neuitat.

Curgeti, lacrimile mele… este un roman „standard” K. Dick. Jason Taverner se trezește „șters” din memoria colectivă chiar dacă este un star pe care-l urmăresc 13 milioane de telespectatori. Nu are acte, doar cinci mii de dolari în buzunar, nimeni nu-l recunoaște, nici măcar prietenii apropiați, și trebuie urgent să facă rost de acte pentru a nu ajunge într-un lagăr de muncă. În Los Angeles-ul polițienesc din 1988 orice cetățean care nu-și poate demonstra identitatea ajunge într-un lagăr de muncă unde sălășluiesc, se pare, studenții. Taverner începe o cursă nebună în recuperarea identității pierdute, cursă care-l va duce prin cartiere rău famate și care-i vor pune în pericol integritatea corporală și psihică de persoană de Rang Șase care credea că este.

K. Dick are ceva anume în romanele sale, un je ne sais quoi care nu lipsește nici din Curgeti, lacrimile mele, însă nu-i la fel de wow! de surprinzător ca-n celelalte volume. Este distopie, este personaj carismatic, este abuz de droguri și subtanțe chimice fabuloase care pot schimba definitiv și irevocabil percepția realității dar nu e acel sentiment de prăbușire totală în lumea pe care autorul o pune la dispoziția cititorului. Cumva nu am reușit să vizualizez deloc LA-ul din 1988. Nu am reușit să mă transport în lumea lui Taverner pentru că nici K. Dick nu a vrut să o facă. Parcă nu a crezut suficient în ea.

În fine, situația stă în felul următor: K. Dick are o idee genială pe care o pune în practică foarte bine. Dacă ai citit Substanța M atunci poți să-ți dai seama cât de mult poate să-l ducă mintea pe K. Dick să peroreze pe marginea unor droguri inventate. Așa stă treaba și aici. Tot șpilul stă într-un drog nemaivăzut și nemaîntâlnit. Totul e fain frumos până la sfârșit când impresia de intervenție divină, deux ex machina după cum observa un prieten pe goodreads, este atât de intensă încât rămâi cu buza umflată. Mult prea ușor și mult prea din neant se rezolvă ditamai problema lui Taverner! Și nu e deloc în stilul lui K. Dick! Adică e ca și cum ai citi un roman de Agatha Christie care brusc îți trântește în mufă rezolvarea crimei însă tu nu ai primit niciun indiciu cu privire la crimă, darămite la criminal!

Am cam exagerat nițel aici, recunosc, însă debusolarea mi-a fost mare când am închis cartea.

Însă romanul nu e slab. E foarte, foarte fain, poate de aici și dezamăgirea destul de intensă legată de sfârșit, te ține în priză, îți dă fiori, te surprinde, ajungi să-l placi chiar pe Taverner deși nu e genul de personaj ușor de plăcut, vrei să afli mai multe despre lumea din 1988 deși K. Dick este destul de avar cu informațiile extra de data asta, și nu mai vrei ca romanul să se termine.

Nu este o capodoperă dar este un roman bine scris care-ți lasă o senzație extrem de plăcută de-a lungul lecturii: acela de timp de calitate petrecut în preajma unui prieten bun.

În concluzie: personaj atractiv – este; distopie – este și cât se poate de fain redată; abuz de droguri – bifat; o poveste cu o răsturnare spectaculoasă de situație – bineînțeles = un roman perfect pentru orice weekend în care vrei să te delectezi cu o lectură de calitate.

De ce 3 stele: deoarece K. Dick și-a ridicat singur ștacheta atât de sus încât e greu chiar și pentru el să ajungă oricând și oricum la 4 sau 5 stele.

Prezentarea editurii:

Jason Taverner, realizator al unei foarte populare emisiuni de televiziune, se trezeste intr-o buna zi ca nimeni, nici macar baza de date a guvernului totalitar, nu stie cine e. Intr-o societate in care lipsa identificarii este o infractiune, nu are de ales. Trebuie sa porneasca intr-o cursa nebuna, in care intalneste politisti necurati si dealeri de droguri experimentale. Oare ei stiu mai mult decat arata? Oare cum poate disparea identitatea unui om peste noapte?

„Curgeti, lacrimile mele, zise politistul este, in cele din urma, un roman profund uman, care analizeaza rolurile pe care viata ne cere sa le jucam si felul in care ele mai mult ne impiedica decat ne impulsioneaza dezvoltarea si capacitatea de a comunica substantial unul cu celalalt.”
SF Reviews

„Philip K. Dick exploreaza abil urmarile psihologice ale unui cosmar.”
The New York Times Review of Books