Interviu Firesc cu Florin Bican

Florin Bican

1 – Eu știu despre Florin Bican că: a câștigat Trofeul Arthur pentru Reciclopedia de povești, că a scris inedita Și v-am spus povestea așa, că are un profil de facebook pe care pune constant desene care mai de care mai amuzante și că l-a pomenit Radu Paraschivescu într-un articol din Esquire citându-i câteva versuri care mi-au bântuit tinerețea. Ce știe Florin Bican despre Florin Bican?

Florin Bican știe despre Florin Bican că îl ia mereu prin surprindere – atât cu trecutul, cât și cu prezentul său. Nu știu dacă lucrurile care mi se întâmplă chiar sunt surprinzătoare sau doar am eu o capacitate ieșită din comun de a fi surprins. Mă surprinde, de pildă, că, după absolvirea facultății, am fost trei ani profesor de rusă în satul Tufa de lângă București. Că, după 2000, am fost cinci ani profesor de engleză la Munchen. Că am scris ce am scris și am tradus ce am tradus. Până la urmă și că am citit ce am citit, listele mele de lecturi constituindu-se în mod cu totul aleatoriu, mai mult prin derapaj. Până la urmă, asta știe Florin Bican despre Florin Bican – că-i place să citească, să scrie și să traducă. OK, și să pună desene amuzante pe Facebook…

2 – Eu v-am comparat cu Bill Willingham care a scos de la naftalină personajele basmelor clasice și le-a înțolit cu vorbe, probleme și aventuri conforme spiritului timpului actual. Thriller, acțiune, dramă, erotism. Toate scoase de sub bagheta vechilor povestitori pentru a fi repuse în lumina reflectoarelor moderne. Având în vedere că aproape același lucru îl faceți și dumneavoastră în Reciclopedia, aș vrea să știu dacă se simte nevoia resuscitării personajelor clasice pentru a ne întoarce mințile de adulți spre inocența copilăriei sau pentru că personajul basmului clasic este pur și simplu o sursă excelentă de inspirație și umor?

Nu cred că personajele clasice au nevoie să fie resuscitate, ci mințile noastre, supuse îndelung și fără milă unei perspective clasice sau clasicizante. Personajele clasice și poveștile lor au început prin a fi contemporane cu publicul care se bucura de ele. Însă trecerea timpului a introdus între text și cititori o distanță care a ajuns pricina unei venerații străine de spiritul textului. Dacă, inițial, publicul asculta povestea relaxat și se lăsa, catarctic, în voia trăirilor pe care i le provoca, cu timpul a ajuns să o asculte în poziția de drepți, care nu e prea prielnică trăirilor. De aceea, infuzia de contemporaneitate într-un text consacrat ne clătește percepția și ne ajută să luăm poziția „pe loc repaus”, din care vom putea gusta și varianta clasică a textului în cauză. Pentru că personajul basmului clasic este, indiscutabil, „o sursă excelentă de inspirație și umor”. Și, pe deasupra, e scutit de copyright – ca să-l citez pe Bill Willingham. À propos, mulțumesc de comparație.

3 – Vertigo vă contactează pentru că vrea să vă propună o serie de benzi desenate al cărui scenariu să fie scris de dumneavoastră. Care ar fi subiectul propus și cum l-ați prezenta în câteva propoziții?

Într-un București pleoștit de încălzirea globală își fac apariția pâlcuri de pinguini umanoizi. Aceștia produc și livrează localnicilor un nou tip de înghețată, care-i face aparent imuni la temperaturile aberante. Pinguinii sunt acceptați fără rezerve și li se permite să se stabilească în București, urmându-și nestingheriți propriul mod de viață. Li se alătură tot mai mulți pinguinii și toți continuă să producă masiv înghețată. O comercializează foarte avantajos pentru ei, ajungând rapid deținătorii principalelor mijloace de producție.

În București se construiesc primele lăcașe de cult dedicate lui Pingu I’ngu, zeitatea supremă a pinguinilor. Acestea au forma unor imense cornete de înghețată. Numărul și înălțimea lor continuă să crească, ajungând să domine complet arhitectura locală. Din vârful turnurilor răsună aproape constant chemarea la rugăciunea pinguinească: „Pinguinguinguinguuuuu”. Simultan, se raționalizează înghețata distribuită bucureștenilor.

Intrați în sevraj, bucureștenii se conformează automat condițiilor impuse de pinguini pentru a le furniza cantități minime de înghețată. Cu ajutorul liderilor politici, convertiți in corpore la pinguinism în schimbul avantajelor materiale, ocupanții construiesc gigantice instalații frigorifice, care generează temperaturi polare în tot orașul.

Treptat, pinguinii îi forțează pe localnici să adopte credința, obiceiurile și comportamentul lor, obligându-i să-și țină brațele legate pe lângă corp de la umeri până la coate și picioarele legate între ele de la șolduri până la genunchi, pentru ca mișcările lor să fie similare cu cele ale pinguinilor.

Populația semi-paralizată de frig și convertită cu forța la pinguinism este concentrată în pingulaguri – patinoare împrejmuite cu sârmă ghimpată – unde, sub supravegherea unui pinguinstitutor – un fel de profesor de pinguinologie – studiază cartea sfântă a pinguinilor, Pingua Franca.

Rebegiți de frig, leșinați de foame și cretinizați de Pingua Franca, bucureștenii se transformă încet, dar sigur, în pinguini. Extincția lor pare iminentă…

DAR în canalele care brăzdează subsolul orașului s-a refugiat un grup de rezistență condus de Mitică Popescu. Împreună cu asociații săi și cu Mița, dinamica sa parteneră, Mitică face incursiuni la suprafață pentru a recupera și reabilita victimele pinguinilor, pe care le adaugă trupelor sale de guerilă. În curând strânge o adevărată armată și o dotează cu arme cu aurolac, inventate și asamblate de el în subteran. Efectul acestora asupra pinguinilor este devastator, dar lupta lui Mitică și a Miței nu este nici ușoară nici de scurtă durată. Fiecare episod al ei va ilustra o confruntare spectaculoasă, în care ingeniozitatea, curajul și umorul autohton îi vor ajuta pe partizani să triumfe în fața fanatismului perdant al pinguinilor.

 

4 – Care este scopul și originea cărții Și v-am spus povestea așa?

Dacă prin „origine” înțelegem sursa (de inspirație), ar trebui s-o iau mai pe ocolite…

Gonzalo de Berceo, un scriitor spaniol din secolul XIII, declara, vorbind despre sursele sale de inspiraţie: „Al non escribimos sin non lo que leemos” – adică, noi nu scriem decât ceea ce citim. Cu asta voia să spună că, pentru el, singura sursă de inspiraţie valabilă era literatura. Câteva sute de ani mai târziu, mă regăsesc în aceeaşi situaţie: mă inspir în primul rând din ceea ce am citit, deşi, faţă de Berceo, am o poziţie privilegiată – am acces la încă şapte secole de literatură din care să mă inspir…

Unii vor spune, poate, că adevărata sursă de inspiraţie este Viaţa. Le voi răspunde că Viaţa însăşi copiază literatura, după cum demonstra, cu exemple convingătoare, Oscar Wilde, contrazicându-l pe Aristotel, care declarase, la rândul său, că arta imită, sau copiază, natura. Pentru mine însă literatura este viaţă, deci se poate spune că mă inspir şi din viaţă. Iar când viaţa din care te inspiri este condensată sub formă de basme, nu cred că există sursă de inspiraţie mai nutritivă…

Dar dacă inspiraţia este rezultatul unei acumulări de poveşti citite, auzite şi trăite, totul în jurul nostru e poveste: sunete, imagini, senzaţii, întâmplări. Când combinaţia de poveşti din experienţa fiecărui om ajunge la o concentraţie optimă, fiecare om devine, la rândul său, un potenţial scriitor. Asta s-a întâmplat şi cu mine. Iar de ajutat, m-au ajutat foarte mulţi oameni, în foarte multe feluri.

Dacă ai întreba, de exemplu, un pom, „Cum ţi-a venit ideea să faci mere”, cum credeți că ar răspunde? Dacă ar fi un pom onest, nu ar putea răspunde decât într-un singur fel, şi anume că, răsărind el însuşi dintr-o sămânţă de măr, n-ar fi avut cum să-i vină ideea să facă… banane. Aşa mi s-a întâmplat şi mie: formându-mă pe baza unor asemenea lecturi, nu puteam decât să scriu o asemenea carte.

Dacă aș încerca să asociez originea cărții cu un anume moment, pot spune că ideea mi-a venit, în sensul că mi-a fost oferită, la Târgul de Carte Bookfest, ediţia 2013, în timpul unei discuţii. Însă un moment de inspiraţie nu ajunge pentru o carte întreagă. El trebuie reeditat înaintea fiecărei propoziţii pe care o scrii ca să aduni acea carte. Iar de multe ori, momentul iniţial de inspiraţie este atât de ascuns într-un noian de „întâmplări”, încât nici nu-l observi.

„Scopul” cărții este încă și mai obscur – dacă va fi având vreun scop… În primul rând, scopul meu a fost să mă achit de o obligație – cea de a preda cartea la Editura Arthur. Dar acest scop s-a „ramificat” pe parcurs într-o mulțime de sub-scopuri și ultra-scopuri, ținând de fiecare frază, de fiecare capitol. Oricum, în mare, scopul meu a fost s-o termin de scris.

 

5 – Toată lumea care a îndrăznit vreodată să pășească pe tărâmuri fantastice știe că bidivii pot vorbi. Având în vedere experiența pe care ați avut-o cu aventuroșii cai care au spus povestea altfel, credeți că aceștia vorbesc doar când au ceva de spus sau au tot timpul ceva de spus și noi nu-i ascultăm cum se cuvine?

Așa cum a descoperit Gulliver în episodul final al călătoriilor sale,ajungând în țara Houyhnhnm-ilor, caii sunt înzestrați nu doar cu rațiune ci și cu darul vorbirii. Și nu numai că vorbesc tot timpul, dar tot timpul au ceva foarte interesant de spus. Deci merită ascultați cum se cuvine. După ce mi-am făcut ucenicia în grajdul lui Gulliver, am deprins limba cailor și asta m-a ajutat să pricep discursul eroilor cabalini și să-l pot reproduce, sper, convingător.

6 – Pe cine ați prefera ca studio de animație să vă ecranizeze și de ce: Pixar, Disney sau Studio Ghibli?

Indiscutabil, Studio Ghibli… Dacă va continua să producă filme și după 2015. Pentru că mi-a plăcut cum au reușit să creeze atmosfera în ecranizarea cărții lui Joan G. Robinson When Marnie Was There. Fără să fiu neapărat un fan al cărții respective.

7 – Vă rog să-mi spuneți câteva cărți pentru copii pe care ar fi indicat să le citească adulții și alte câteva pentru adulți pe care ar fi indicat să le citească copii.

În general, nu sunt pentru separarea celor două tabere în ceea ce privește lectura. Cred că e bine ca oricine să citească orice, indiferent de vârstă, pentru că fiecare vârstă permite o perspectivă unică și irepetabilă asupra unei cărți. O carte citită la vârste diferite devine cărți diferite. Dar de dragul jocului, voi încerca să întocmesc o listă de propuneri. Este, inevitabil, o listă aleatorie, subiectivă și limitată. Deci – cărți pentru copii recomandate adulților: Eleanor Estes, The Hundred Dresses (1944, SUA), Margaret Wise Brown, Goodnight Moon (1947, SUA), Fodor Sándor, Cipi, acest pitic uriaș (Csipike, a gonosz törpe, 1966, România), Tetsuko Kuroyanagi, Totto-chan, the Little Girl at the Window (窓ぎわのトットちゃん, 1981, Japonia), Stian Hole, Garmann’s Summer (Garmanns sommer, 1981, Norvegia), Werner Holzwarth (text) și Wolf Erlbruch (ilustrații), The Story of the Little Mole Who Went in Search of Whodunit (Vom kleinen Maulwurf, der wissen wollte, wer ihm auf den Kopf gemacht hat, 1989, Germania), Janne Teller, Nothing (Intet, 2000, Danemarca), Maria Parr Waffle Hearts (Vaffelhjarte, 2005, Norvegia), Shaun Tan, Tales from Outer Suburbia (2008, Australia), Wojciech Bonowicz, Tales by Nutty Teddy (Bajki Misia Fisia, 2012, Polonia). Și acum cărți pentru adulți recomandate copiilor: Giovanni Boccaccio, Decameronul (Il Decamerone, 1351, Italia), Boris Vian, Spuma zilelor (L’Écume des jours, 1947 Franța), J.D. Salinger, De veghe în lanul de secară (The Catcher in the Rye, 1951, SUA), R. K. Narayan, Ghidul (The Guide, 1958, India), Mihail Bulgakov, Maestrul și Margareta (Мастер и Маргарuта, 1967, URSS), Richard Brautigan, Pescuitul de păstrăvi în America (Trout Fishing in America, 1967, SUA), Kurt Vonnegut, Abatorul numărul cinci (Slaughterhouse-Five, 1969, Statele Unite), Haruki Murakami, Kafka pe malul mării (海辺のカフカ, 2002, Japonia), T. O. Bobe, Cum mi-am petrecut vacanța de vară (2004, România), Petre Barbu, Blazare (2005, România).

8 – Ce visează Florin Bican când: doarme, scrie, e cu ochii deschiși, inventează versuri.

Cai verzi pe pereți – fără excepție…

9 – Care credeți că este drumul pe care autorii români care scriu literatură pentru copii și tineret ar trebui să-l urmeze astfel încât să ajungă cel mai repede la sufletul cititorilor?

În primul rând să citească „literatură pentru copii și tineret” (și nu numai). Și apoi să comunice cu copiii și tineretul respectiv ori de câte ori au ocazia, punându-se la mintea lor.

10 – Cum ar vrea Florin Bican să încheie un interviu? Adică: ce întrebare ar vrea Florin Bican să primească și rar, sau niciodată, nu primește și care este răspunsul la această întrebare?

Oferta unui răspuns „în alb” îmi amintește de răspunsul la întrebarea absolută din The Hitchiker’s Guide to the Galaxy, pe care cel mai avansat computer al omenirii îl pritocise ani de zile. Când a venit cu răspunsul – „patruzeci și doi” – programatorii și-au dat seama că fără întrebare, răspunsul e inutil. Și s-au apucat degrabă să construiască un computer și mai pricopsit, care să le calculeze întrebarea pentru acel răspuns…

În cazul de față mi-aș dori o întrebare finală la care să pot răspunde citând unul dintre pasajele dragi mie din Biblie… Deoarece nu mă simt în stare s-o formulez, presupun că mi-ați pus-o deja și, mulțumindu-vă pentru generozitatea de mă fi lăsat să-mi aleg întrebarea, vin cu citatul: „Și Pavel, stând în mijlocul Areopagului, a zis: Bărbați atenieni, în toate vă văd că sunteți foarte evlavioși. Căci străbătând cetatea voastră și privind locurile voastre de închinare, am aflat și un altar pe care era scris: „Dumnezeului necunoscut”. Deci pe Cel pe Care voi, necunoscându-L, Îl cinstiți, pe Acesta Îl vestesc eu vouă. Dumnezeu, Care a făcut lumea și toate cele ce sunt în ea, Acesta fiind Domnul cerului și al pământului, nu locuiește în temple făcute de mâini, nici nu este slujit de mâini omenești, ca și cum ar avea nevoie de ceva, El dând tuturor viața și suflare și toate. Și a făcut dintr-un sânge tot neamul omenesc, ca să locuiască peste toată fața pământului, așezând vremile cele de mai înainte rânduite și hotarele locuirii lor, ca ei să caute pe Dumnezeu, doar L-ar pipăi și L-ar găsi, deși nu e departe de fiecare dintre noi. Căci în El trăim și ne mișcam și suntem, precum au zis și unii dintre poeții voștri: căci ai Lui neam și suntem”. (Faptele apostolilor, cap. 17: 22-28) Sublinierea îmi aparține…