Povestea frindelului – Andrew Clemens


Click pe poza si cumpara cartea!

Click pe poza si cumpara cartea!

My rating: 3 of 5 stars 

Îmi plac nespus cărţile pentru copii care nu doar inserează mesaje educative şi inteligente, ci, în mod declarat, au rolul de a trezi cele mai aprige curiozităţi, uimiri şi nevoi de cercetare. Evident, nu mă refer la manualele şi auxiliarele de şcoală, ci la poveşti frumos dezvoltate la capătul cărora te trezeşti cu jumătate de mantie de înţelepciune acoperindu­-ţi fruntea şi cu cealaltă jumătate prinsă pe undeva pe sub teancul de cărţi pe care tocmai ţi-ai făcut curaj să îl abordezi.

Astfel de cărţi sunt Alice în Ţara Minunilor şi mai noua mea descoperire de care sunt tare mândru, Vama fantomă, care te pun în modul cel mai ludic cu putinţă să chestionezi cam tot ce îţi stă în cale – până la principiile limbajului şi regulile de circulaţie, sau la altele încă mai subînţelese, dacă or fi existând. De pildă, un bun prieten dintre cei pe care doar în cărţi îi poţi întâlni, se întreba, în chip elementar, într-o cărţulie pe care cei mai mulţi s-ar sfii să o recomande unui copil de şcoală, ce s-ar întâmpla dacă un străin ar veni, iar noi, arătându-i un iepure, i-am spune „Iepure!“. Ar înţelege străinul care nu ştie nici o boabă de română, că acest cuvânt desemnează un iepure, sau ar fi rezonabil să ne gândim că ar putea înţelege: animal, urechi, iepure mic, picior de iepure, vietate, pufos, blană şi câte şi mai câte. În lipsă de altceva, este la îndemână să indici către un iepure când vrei să îi arăţi cuiva ce înseamnă cuvântul „alb“. Să zicem, deci, că străinul nostru va înţelege, pe drept cuvânt, că „iepure“ înseamnă alb. Atunci când îi vom spune că „mergem să ne jucăm cu un iepure“ el ar putea înţelege că vrem să ne jucăm, de fapt, cu culoarea alb, ceea ce nu ar putea avea sens în capul lui, drept care va presupune că nu a tradus corect cuvântul „jucăm“ şi îl va traduce, după acţiunile pe care o să le facem, prin „colorăm“, să zicem. Ei, închipuiţi-vă că tot aşa, din cuvânt în cuvânt şi din propoziţie în propoziţie, traducând greşit un prim cuvânt şi adaptând restul cât să pară coerent, străinul nostru se va trezi cu un dicţionar în care cam toate cuvintele ar fi traduse altfel decât ar trebui. „Mărul“ nostru va desemna pruna din copac, „Maşină“ va desemna, de fapt o albină, „a juca“ va desemna acţiunea de a colora, iar „iepure“ va însemna, pentru el, culoarea alb. Şi asta ca să vezi la câte necazuri te poate duce învăţarea cea mai simplă şi lesnicioasă a cuvintelor: prin indicare (ostentativ şi ostensiv, cu ar spune vechiul meu prieten a cărui întreagă poveste am supra-simplificat-o adineaori)!

Gândiţi-vă acum că cineva se hotărăşte să inventeze un nou cuvânt. Cam cât de greu îi va fi lui Nick Allen, căci despre el este vorba, să îi facă pe ceilalţi să înţeleagă şi să utilizeze un cuvânt precum… să zicem…„frindel“ şi asta fără a pomeni sinonimul pe care acesta vrea să îl înlocuiască! Gândiţi-vă cât de dezorientaţi vor fi colegii săi sau vânzătorii de la prăvălie când el va indica spre un pix, cerând un frindel! Această derută va fi, cu siguranţă, neîntemeiată, pentru că orice istorie a limbajului ne va învăţa că cineva, nu eu, nu tu, dar cu siguranţă cineva, a decis la un moment dat să numească fiecare lucru cu numele pe care îl poartă astăzi. Iar dacă cineva din vechime a putut face asta, de ce nu ar putea oricine să o facă, mai ales dacă are la îndemână un cuvânt atât de bun precum „frindel“. Ei bine, asta nu vrea să înţeleagă doamna profesoară care se încăpăţânează să interzică acest cuvânt şi să îi pedepsească pe toţi cei care îl folosesc: că Nick are dreptul de a inventa un cuvânt aşa cum are şi Academia, folclorul cizelat şi adunat în timp, sau vreo lege din Monitorul Oficial şi că, mai curând decât cea din urmă, Nick Allen are toate calităţile pentru a o face.

Povestea frindelului este povestea unui băiat care a mers dincolo de convenţiile subînţelese şi a decis că şi el poate să îşi aducă aportul la propăşirea limbii și a dicţionarului curent, astfel că e întâi de toate o lecţie de curaj care merge întotdeauna mână în mână cu inteligenţa bine folosită. Cuvintele nu ne sunt date de către un Numitor iniţial (cum ar încerca să ne convingă un bun prieten încă şi mai vechi, de pe coperta altei cărţi) şi nici nu sunt cumpărate de pe tarabele din Dicţionopolis (cum avea mai târziu să mă convingă pentru scurt timp un prieten de dată mai recentă), ele sunt create de oameni şi stă la îndemână noastră să manipulăm limbajul cu aceeaşi uşurinţă cu care îl utilizăm.

De ce 3 stele: pentru că printr-o istorioară scurtă şi plăcută este pusă sub lupă şi sub semnul întrebării una dintre cele originare dintre convenţiile noastre, care mereu trece ca subînţeleasă – cea cu privire la utilizarea cuvintelor. Ce le mai rămâne copiilor acum de făcut este să le descopere pe celelalte şi să le ia cu asalt. Next stop: Numeropolis.

logo arthur

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s