O cale îngustă spre nordul îndepărtat de Richard Flanagan
My rating: 3 of 5 stars
Man Booker Prize este un premiu care dă rareori greș atât în selecție cât și în premierea titlului. Însă se mai întâmplă să o mai dea și-n bară, ca orice premiu de prestigiu, întotdeauna vor fi voci care au ceva de comentat la adresa câștigătorului.
La Flanagan nu sunt foarte multe de spus. Este acolo, în zonă, chiar a scris o carte care poate împușca un premiu de genul Man Booker Prize atât datorită temei cât și datorită personajului principal care nu are cum să nu prindă la publicul larg.
Dar toate la rândul lor. Mai întâi să vă spun vreo două vorbe despre povestea lui Dorrigo Evans:
La cei 77 de ani ai săi, Dorrigo este un respectabil veteran care se lansează în aventuri amoroase superficale și este sătul de onorurile publice care i se aduc. Dorrigo începe să rememoreze perioada în care se afla în război și în care a fost închis în lagărul japonez de unde se selectau deținuții care trebuiau să lucreze la calea ferată care leagă Birmania de Thailanda.
Sunt două probleme mari și late cu volumul lui Flanagan: eroul principal care parcă arată cât e de bun și altruist doar pentru a primi laude ulterior și modul în care autorul a ales să-și construiască romanul.
Dorrigo aduce mai mult cu un mitoman, sincer să fiu. Cu un limbaj pretențios, înflorit, ademenitor și metaforic, Dorrigo parcă-și pregătește terenul pentru a impresiona, acesta fiind scopul său final. Nu contează ce urmează să spună, preambulul pe care l-a pregătit atât de migălos îi dă dreptul să dezvolte oricum următoarea poveste deoarece acesta oricum este un om extraordinar care nu merită decât să doarmă pe lauri. Un ilustru necunoscut care face tot posibilul să fie în lumina celor mai puternice reflectoare. Dincolo de comportamentul dubios al personajului, acesta nu pare absolut deloc real. Adică am cunoscut la viața mea personaje cu pregătire academică care nu puteau să comunice sub nicio formă colocvial în situațiile care cereau acest tip de comunicare, însă Dorrigo pare mai degrabă un actor care vrea cu orice preț să impresioneze. Facil și superficial, spoit și boit, Dorrigo lasă impresia de personaj forțat propășit.
Scriitura este greoaie și pe alocuri deranjantă. Flanagan face abuz de metafore și adeseori dai peste comparații ușor ilare. Trecerea dintr-un plan în altul, din prezent în amintirile lui Dorrigo, se face abrupt și de multe ori se produce în urma unor observații pe care personajul le face la adresa unor trăsături fizice și care te bulversează deoarece nu înțelegi cum și de ce l-au făcut urechile iubitei, de exemplu, să se întoarcă în lumea îngrozitoare a lagărului. Flanagan încearcă efectul rememomării cu care Proust a impresionat și revoluționat literatura, doar că autorului australian nu-i iese deloc.
Într-un final cartea nu este groaznică însă nu cred că merită statutul de capodoperă. Flanagan a încercat, i-a reușit un bestseller, însă nu-l văd să intre în cartea de aur a literaturii și nici să devină un clasic. Până la urmă este o scriitură facilă care poate ajunge la sufletul maselor, însă nu impresionează nici prin construcție, nici literar, nici prin personaje.
De ce 3 stele: pentru că dincolo de metehnele pe care le-am descris mai sus, cartea are publicul ei care se poate bucura fără nici o problemă de scriitura lui Flanagan.
Alte recenzii:
Prezentarea editurii:
În mijlocul lagărului de prizonieri de război condamnați să construiască o cale ferată între Birmania și Thailanda, cunoscută sub numele de Calea ferată a morții, chirurgul Dorrigo Evans, comandantul lagărului, este torturat de povestea de dragoste pe care a trăit-o cu tânăra soție a unchiului său cu doi ani în urmă. În strădania lui de a-și salva oamenii de înfometare, de holeră, de persecuții, Dorrigo primește o scrisoare care îi schimbă pentru totdeauna cursul vieții.
O poveste despre dragoste și moarte cu multiplele lor fațete, despre război și despre adevăr, în care eroul își trăiește experiența de viață numai pentru a descoperi tot ceea ce a pierdut.
„Romanul lui Flanagan reprezintă un moment de cotitură în literatura australiană.” (Peter Carey)
„O adevărată capodoperă.” (The Guardian)
razvanvanfirescu.wordpress.com 