Bookfest 2015: Despre ce vorbim când vorbim despre iubire – Raymond Carver

Despre ce vorbim când vorbim despre iubire de Raymond Carver

Notă: 5 din 5 stele

Povestea lui Raymond Carver Despre ce vorbim când vorbim despre iubire l-a inspirat pe Alejandro G. Iñárritu în crearea filmului Birdman: Or (The Unexpected Virtue of Ignorance). Filmul a luat 4 Oscar-uri, le-a meritat cu prisosință, motiv pentru care imediat s-a reeditat si volumul de povestiri în care apare și proza scurtă care nășit pelicula.

Carver este monstruos. Povestiri minimaliste, scrise dintr-o suflare, surprind simplitatea și banalul vieții. Alături de alte nume importante precum Cormac McCarthy, Pedro Juan Gutierrez sau Carson McCullers, realismul murdar (dirty realism) din proza lui Carver adaugă câteva bucăți de sticlă colorată scânteietoare în vitraliul prozei moderne, vitraliu dedicat existenței și experiențelor de viață umană banale, simple, de colț de stradă, ale unei societăți care, la sfârșit de secol XX, parcă se luptă să-și adapteze sentimentele la evoluția tehnologică și să învețe să înțeleagă și să accepte alienarea pe care noua ordine mondială a adus-o cu sine.

Personajele lui Carver sunt însingurate, pierdute undeva între instinctele primare care le dau sens vieții și o societate care pare că-și asumă un rol de păpușar ce setează un decor proprice unor drame după care urmărește pasiv ceea ce se petrece.

Un cuplu are o ceartă aprigă și decide să se despartă. Însă fiecare vrea copilul. Și decid să-l împartă aplicând principiile mecanicii.

Un cardiolog încearcă să dea definiția iubirii pentru că este în măsură să o facă. Doar se ocupă de organul principal care se face vinovat de iubire în conștiința populară. Nevasta sa se extaziază în fața amintirilor în care un fost iubit o bătea și o înjura. Definiția iubirii este greu de dat de către cei care se cred îndreptățiți din varii motive.

Doi tineri soți pleacă la o plimbare după ce au făcut un grătar în familie și au băut câteva beri. Dau peste două bicicliste pe care le urmăresc. Ceea ce urmează demonstrează, sau nu, că viața de familie nu este cea prielnică bărbaților cărora viața nu le oferă altceva decât evenimente previzibile.

Un cuplu vrea să-și mobileze apartamentul. Găsesc o curte cu mobilă scoasă la vânzare. Beau și dansează cu bătrânul vânzător. Tânăra simte viitorul cu fruntea odihnită pe umărul bătrânului, dar nu poate să spună ce simte.

Un grup de bărbați merg la pescuit. Descoperă cadavrul unei tinere înecate. Stau două zile. La plecare decid să anunțe autoritățile. Nevestele sunt pe cale să-i părăsească, însă criminalul este găsit și soțiile se îi acceptă înapoi. Natura schimbătoare a femeilor față în față cu dorința bărbaților de a-și petrece timp departe de ele, retrăind momentele în care specia umană trimitea sexul masculin la vânătoare în grup. Evoluție înseamnă și acceptarea deciziilor justiției și aplicare acestora în viața de cuplu.

Toate povestirile lui Carver sunt simple. Minimaliste. Nu se folosesc cuvinte în plus. Nu există lamentări. Doar scurte mișcări abile de bisturiu care tranșează categoric situația. Personajele sale sunt victime ale propriului modus vivendi și ale decorului care le îndeamnă la a fi tragice. Consumul excesiv de alcool face parte din filosofia lor de viață. Realitatea este undeva la mijloc, suficient de neclară cât să justifice orice reacție imediată și impulsivă. Personajele lui Carver trăiesc clipa hedonist, vulgar, primitiv, fără justificări morale.

Nu sunt în măsură să mă exprim despre proza lui Carver. Mă depășește. Din punct de vedere stilistic Carver este un preparator de absint. M-am lăsat vrăjit de zâna verde pe care Carver mi-a adus-o în brațe cu povestirile sale. Probabil că povestirile sale s-ar putea consuma într-un stabiliment precum cele în care opiomanii își făceau veacul cu câțiva zeci de ani în urmă.

Alchimist al cotidianului, al banalului, chimist nebun care stoarce mundanul și-l desface în elemente separate pentru a-l servi mai apoi pentru a năuci și transporta cititorul în universul înfiorător de apropiat, dar atât de greu de observat și acceptat? Nu știu. Cert este că Raymond Carver place și vrăjește absolut orice cititor.

De ce 5 stele: pentru că sfârșitul abrupt al povestirilor sale te lasă cu ochii pironiți în tavan. Începi să cauți răspunsurile la ceea ce tocmai ai citit. După care mai citești încă o dată povestirea. După care regăsești punctul din tavan asupra căruia ai stăruit cu privirea. Mai apoi te întrebi dacă nu cumva o parte din personajul pe care tocmai ce l-ai descoperit nu este cumva și în tine.

Alte recenzii:

Valeriu Gherghel

Wilkins Micawber