Bookfest 2015: Zgomotul lucrurilor în cădere – Juan Gabriel Vásquez


Zgomotul lucrurilor în cădere de Juan Gabriel Vásquez

Notă: 3 din 5 stele

Eu când văd undeva Dublin, mă gândesc direct la Joyce. Când văd nume de scriitori sud-americani, greu mă pot abține să nu-i vreau în bibliotecă și să nu-i trec pe lista de „de citit”.

Prezentările deosebite de pe coperta patru a volumului lui Vasquez, precum și menționarea premiului pe prima copertă, m-au făcut să vreau să-l citesc cu proxima ocazie.

Am avut așteptări foarte mari, recunosc, așteptări pe care Vasquez mi le-a înșelat, din păcate. Din fericire nu suficient de mult cât să-mi displacă romanul său.

Prezentarea editurii:

„In anii ’90, cand Bogota abia se trezea din cosmarul celei mai violente perioade din istoria sa, tanarul universitar Antonio Yammara se imprieteneste intr-o sala de biliard cu Ricardo Laverde, un fost puscarias care se recomanda drept pilot. Laverde va fi insa curand impuscat mortal, iar Yammara face o adevarata obsesie pentru trecutul misterios al prietenului sau. Cercetarile pe care le intreprinde il ajuta sa inteleaga mecanismele ascunse prin care razboiul impotriva drogurilor a modelat viata familiei lui Laverde, dar si pe a sa. Zgomotul lucrurilor in cadere are in fundal o societate columbiana ce resimte din plin rupturile lasate de epoca celui mai mare traficant de narcotice pe care l-a avut. Este un roman despre iubiri si prietenii frinte de capriciul istoriei, despre neputinta de a-ti trai viata firesc si simplu, dar si un thriller ce se hraneste din trecutul unui om si al unei tari.”

Romanul se dezvoltă în jurul personajului Ricardo Laverde și al familiei sale. Antonio Yammara se întâlnește cu fiica lui Ricardo și încep să depene povestiri, rezultatul final fiind un fel de investigație jurnalistică cu inflexiuni literare.

Nu m-a impresionat absolut deloc modul ales de Vasquez pentru a recreea evenimentele din viața familiei Laverde pentru simplul motiv că nu sună absolut deloc plauzibil. Fragmentele în care cei doi tineri reconstruiesc simțămintele bătrânilor Laverde sunt de-a dreptul bizare, ca să nu spun ilare. Se pierde orice urmă de credibilitate a poveștii în momentul în care toate sentimentele se expun de undeva din exterior, la o distanță de câțiva zeci de ani de către persoane care nu numai că nu au fost prezente, dar nici nu-și pot compara experiența de viață datorită vârstei fragede pe care o aveau la momentul respectiv. Cu alte cuvinte, cei doi povestitori contemporani își imaginează cu vârf și îndesat o poveste care nu le aparține, dar pe care și-o interiorizează cu forța datorită unor trăiri personale, trăiri ușor confuze care par să denote personalități dezechilibrate, și ajung astfel să creeze o odisee care e făcută după chipul și asemănarea lor, după timpul și viața pe care o trăiesc în prezent.

Deși Vasquez plasează strategic câteva scrisori și articole din ziare, câteva elemente cheie menite să acționeze proustian (sau modian dacă vreți) asupra personajelor din prezent, până la urmă evoluția narațiunii este exagerată, de nevoie, deoarece nu putea să lase o poveste neclară și neterminată, iar problemele sociale, filosofice, politice ridicate de roman să cadă în ridicol, datorită faptului că personajele din trecut ajung umbre pe un ecran care redă punctual evenimente din Columbia anilor 1970.

Naratorul, Antonio Yammara, e acel gen de personaj pe care nu prea ai cum să-l suporți. Abulic, prematur decrepit, cu o moralitate îndoielnică, Antonio încearcă să găsească, în mod eronat, explicații pentru faptul că a fost foarte aproape să-și piardă viața într-un schimb de focuri care l-au ucis pe Ricardo Laverde. Gândurile lui Antonio sunt filosofice, însă de o filosofie care-l fac să se distanțeze de realitatea imediată, căutând vinovați în trecut și ignorând total prezentul. De aici și obsesia pe care, până la urmă, o dezvoltă față de trecutul familiei Laverde. Spre deosebire de alte personaje care s-au născut și trăit într-o epocă violentă și totalitară, Antonio nu doar că nu reușește să se rupă de trecut, ba chiar pare că dorește să-l readucă în prezent pentru că este singura viață pe care o poate înțelege și accepta. De ce? Pentru că a fost împușcat în stradă. Ceea ce înseamnă că viața nu este altceva decât o continuă repetiție a evenimentelor trecute. Banală, simplistă explicație și concluzie, nu? Asta este credința lui Antonio, credință expusă și repetată în fraze cheie care-ți rămân întipărite în minte. După ce Antonio dă frâu liber obsesiei sale, deloc constructive sau inițiatice (nici măcar epifanică), ajunge la concluzia că, dacă nu-și ignoră total responsabilitățile de tată și soț, nu va putea înțelege rostul vieții sale, adevărul despre Columbia cea din anii 1970 și cea prezentă. Probabil că în mințile ușor schizoide, astfel de excese și abcese mentale sunt normale. Pentru o minte rațională, așa cum părea să fie, de exemplu, mintea lui Ricardo Laverde sau a Elenei Fritts, un astfel de derapaj nu avea cum să se petreacă. Ocupat să gândească poezie, Antonio se pierde într-o contemplare dionisiacă cu o plăcere ușor voyeuristică a unei familii pe care o identifică într-un mod ușor exagerat și eronat cu o țară întreagă.

Ceea ce ar trebui să înțeleagă Antonio, zic eu, este că actuala Columbie nu este o fantomă a unei țări mistuite de demonul cu chip de om pe nume Pablo Escobar, ci rezultatul inacțiunii unor oameni ca el care nu se pot rupe de o istorie întunecată care s-a întins vreme de un secol pe tot mapamondul. Astfel, în prezent, fiecare nație are obligația morală de a se ridica curajos din cripte pentru a reconstrui ceea ce a fost distrus. Antonio se lamentează și se complace căutând vinovați și retrâind trecutul nu pentru a șterge urmele de mizerie lăsate-n urmă, ci pentru a-și justifica inactivitatea.

Din punct de vedere al scriiturii, Vasquez oferă o experiență interesantă. Deși nu mi-au plăcut toate exprimările sale lirice, iar unele fraze sună a filosofie coelhiană, ideea principală din spatele romanului său este frumos înrămată în cuvinte care lovesc și zguduie cititorul. Se putea lucra mai bine și mai atent la modul de organizare a povestirii deoarece s-a ajuns la momente ambigue sau exagerate precum cele pe care le-am semnalat mai sus. Are condei? Categoric. Dacă va și reuși să-și organizeze mai bine în cap structura viitoarelor romane, are șanse să devină un scriitor cu adevărat emblematic. Ah, da, și să renunțe la melanjul acesta confuz de investigație jurnalistică, editorial și scriitură literară.

Am lăsat un comentariu pe blogul Emei la recenzia ei la volum, comentariu pe care încă îl consider valabil cu privire la problemele scriiturii lui Velasquez. Îl redau integral mai jos:

– Mai am vreo 50 de pagini si termin si eu de citit cartea lui Vasquez insa trebuie sa recunosc ca mie nu mi se pare ca Bogota din 2009, nici macar cea din 1996 nu este relevanta pentru povestea lui Antonio. Mai degraba Columbia si lumea anilor 70 se regaseste in roman.
Datele istorice, asasinatele si breaking news-urile apropiate de anii doua mii nu sunt altceva decat un preambul a ceea ce Vasquez are si vrea sa comunice.
Ce nu am inteles eu este cum se poate ca un profesor de la Drept sa construiasca o adevarata epopee plecand de la o frantura de informatie si se apuce sa dezvolte ditamai povestea a doi oameni pe care nu doar ca nu i-a cunoscut dar care se fac vinovati de traume iremediabile pe care Antonio le resimte cat se poate de intens datorita invaliditatii care a urmat asasinatului lui Laverde.
Cred ca este un roman scris bine dar prost executat. Lumea lui Vasquez este seducatoare, chiar daca trista si usor schizofrenica, insa foarte fracturata cand vine vorba de a lega temporal evenimentele din existenta personajelor.
Insist pe copilaria/adolescenta lui Antonio ca nefiind altceva decat un rezultat al Columbiei si mapamondului din anii 70, un fel de val al unui tsunami imens care inca se mai simte si in zilele noastre. Enumerarile lui Antonio nu sunt altceva decat alti morti care nu sunt ai nostri dar care ale caror cadavre in putrefactie inca mai sufoca prezentul desi nu ar trebui. –

Anii 1970 au fost grei pentru întreaga planetă. Războiul Rece s-a făcut simțit prin conflicte sângeroase pe fronturi din diferite țări (Vietnam, Afganistan, Angola etc.), două crize economice majore (criza petrolului din 1973 și criza energetică din 1979), atacuri teroriste violente (Olimpiada de la Munchen din 1972) precum și multe alte crize politice și sociale. Enumerarea de mai sus nu este gratuită. Am dorit doar să subliniez faptul că o țară precum Columbia a avut o evoluție și declin oarecum normal și previzibil având în vedere haosul în care mapamondul se afla. Faptul că Pablo Escobar a devenit un lord al drogurilor care a condus și s-a jucat cu o țară după bunul său plac este un rezultat al unei lumi aflate în degringoladă ale cărei probleme erau împrăștiate în toate colțurile planetei cu repercusiuni neprevăzute asupra oricărei țări, până la urmă. Concluzia este că oricine din România prezentă ar putea, de exemplu, să-și deplângă situația actuală doar pentru că Ceaușescu din anii 1980 a adoptat o politică care a dus la haosul de la începutul anilor 90 și, astfel, i-a creat prezentul nivel de trai. Ei bine, ceea ce trebuie înțeles și acceptat este faptul că acum, spre deosebire de România anilor 80-90 sau Columbia anilor 70-80, acum există șansa de a avea oportunități. Or, aceste oportunități nu sunt puțin lucru, fapt care pe mine mă face să cred că lamentările de genul celor expuse de Antonio nu au ce să caute în prezent.

De ce 3 stele: deși scriitura este faină pe alocuri, povestea este structurată aiurea și mi-a lăsat un ușor gust amar și neplăcut. Este o carte care merită răsfoită și poate să fie savurată dacă nu este citită cu un bisturiu în mână și cu „încrâncearea” de care, de exemplu, dau eu uneori dovadă.

Alte recenzii:

Lecturile Emei

Fructitza

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s