Jucătorul de șah de Stefan Zweig


Jucătorul de șah de Stefan Zweig

Nota mea: 4 din 5 stele

Campionul la șah, Czentovic, se află printre pasagerii unui pachebot care se îndreaptă spre Buenos Aires. În momentul în care este recunoscut i se propune de către un bogătan să facă câteva partide de șah contracost, acesta fiind convins că-l poate învinge. Din publicul curios, un personaj se desprinde dezvăluind mișcările pe care Czentovic urmează să le facă ca să câștige. I se propune să joace el împotriva lui Czentovic și astfel se pornește un joc de șah aprig care va dezvălui secrete cutremurătoare despre jucătorul necunoscut.

Stefan Zweig mi-a demonstrat de-a lungul romanelor sale că are o capacitate de introspecție și analiză a sufletului omenesc cum rar mi-a fost dat să văd. În Jucătorul de șah pune în scenă o confruntare între ceea ce a însemnat politica nazistă pentru cei care au simțit-o pe propria piele trecând prin închisorile Gestapo-ului și lumea care brusc a dispărut o dată cu venirea acestora la putere. Czentovic poate să fie atât imaginea nazistului rece, crud, necioplit și fără pic de respect la adresa adversarului cât și bolșevicul care calcă totul în picioare întrucât este nevoit să-și declame superioritatea în fața națiunilor care l-au crezut pus la pământ datorită faptului că este subuman.

Doctorul B. crede în puritatea jocului pe care șahul teoretic o oferă, însă Czentovic are o misiune cât se poate de clară: trebuie să câștige, iar victoria trebuie să fie asigurată cu orice preț. Dincolo de lupta morală care se aflăla mijloc, ciocnirea dintre B. și Czentovic este imaginea confruntării decisive prin care a trecut continentul european în urma celui de-al doilea război mondial. Cu o deosebită finețe, Zweig construiește două personaje pe care le așează pe masa de război, organizând atacuri, mișcări defensive, contraatacuri și victorii astfel încât conflagrația care a pustiit Europa se reface ușor, ușor pe o tablă pe care se duce un joc de șah. 

Cu sensibilitatea specifică, Zweig creionează o poveste amplă cu multe substraturi pe care o organizează într-un mod cât se poate de simplu astfel încât să poate fi savurată de orice cititor, mesajele ascunse fiind însă disponibile doar celor care sunt dispuși să vadă ce este ascuns între rânduri. Genial și tranșant, Zweig oferă literaturii o adevărată bijuterie.

De ce 4 stele: deoarece Jucătorul de șah  este o extraordinară poveste despre salvare și puterea de a merge mai departe. 

Alte recenzii:

Lorellei

Postmodern

Bookhub

Prezentarea editurii:

„In descrierea partidei de sah, Zweig imagineaza o metafora extraordinara pentru teribila si sumbra confruntare cu tortionarii nazisti. Anamneza prezentata de el nu este una a indivizilor, ci a intregii Europe.” (The New York Review of Books)
 
In anii de inceput ai celui de-al Doilea Razboi Mondial, la bordul unui pachebot ce se indreapta spre Buenos Aires, calatorii descopera ca printre ei se afla un campion mondial la sah pe nume Czentovic. Talentul de sahist al jucatorului, fiu al unui luntras sarac dintr-un satuc slav, e dublat de o lipsa de educatie apropiata de grosolanie. Printr-un concurs de imprejurari, Czentovic ajunge sa se infrunte pe tabla de sah cu un grup de calatori de pe vas, pe care ii invinge cu usurinta. Atunci insa intra in scena, cu totul surprinzator, un personaj straniu, al carui trecut recent este legat de jocul de sah intr-un mod tulburator si sumbru, ce implica o confruntare cu anchetatorii gestapovisti ai Reichului nazist. Ideea de „joc al mintii” capata astfel o semnificatie mult mai ampla, iar infruntarea ce se prefigureaza pe pachebot e doar ecoul alteia, mult mai teribila.
 
„Zweig este inzestrat cu o curiozitate psihologica nestavilita, o franchete brutala, o impartialitate de nezdruncinat.” (The New York Times Book Review)
 
„Criza a fost mereu subiectul favorit al lui Zweig. Dar, cind s-a pomenit el insusi in miezul unei crize autentice, textele sale au devenit mai fascinante decat orice a scris in perioada anterioara.” (The New Yorker)

Balada tristei cafenele de Carson McCullers


Balada tristei cafenele de Carson McCullers

My rating:  4 of 5 stars 

M-am săturat de scris recenzii lungi. Am profitat de perioada de acalmie și de concediul de sărbători alături de convalescența lui Vlăduț și m-am apucat să recuperez și să scriu articolele la cărțile pe care le-am citit, dar nu am mai apucat să povestesc despre ele. Prin urmare, după câteva ore bune petrecute în fața laptop-ului, am ajuns la concluzia că m-am săturat să desfac firul în patru și că e mai bine atât pentru mine cât și pentru cititorii mei să fiu cât mai scurt și la obiect.

Volumul de la Polirom adună 7 povestiri dintre care doar trei mi-au plăcut în mod deosebit: Balada tristei cafenele, O problemă domestică și Un copac, o stâncă, un nor.

Nu are rost să vă spun despre ce este vorba în fiecare povestire pentru că, până la urmă, v-aș fura tot ce este mai fain și interesant în volumașul de față, însă am să vă spun pe scurt că într-una este vorba despre felul în care dragostea te poate lovi în moalele capului când te aștepți mai puțin și că niciodată nu merită să te dedici orbește unei persoane, în alta despre puterea obișnuinței care se poate confunda ușor cu dragostea, putere care este suficient de strașnică încât să ignori răul pe care persoana iubită ți-l poate face, iar în cea de-a treia aflăm cât de ușor te poți îndrăgosti de persoana nepotrivită și cât de grea și aproape imposibilă este revenirea după o poveste intensă de amor.

Așadar, tema principală a poveștilor lui Carson McCullers este iubirea neîmpărtășită, dragostea care se pierde și se uită-n haos, modul ușor în care poți să fii rănit când iubești etc. Temele sunt destul de banale, nu prea surprinzătoare, iar execuția literară lasă destul de mult de dorit. Deși scriitura este ușurică și pe alocuri incompletă, firul narativ suferind la capitolul evoluție naturală și logică, McCullers reușește cumva să-și facă părtaș activ cititorul. Mie nu mi-a plăcut această găselniță pentru că nu vreau să trăiesc cu impresia că un autor nu are suficientă imaginație pentru a construi și finaliza o poveste și se vede nevoit să facă apel la cea a cititorului.

Cele 4 steluțe se datorează celor trei povestiri de mai sus care, așa cum am spus, au ceva special, un pic din Cortazar, nițel Atwood și puțin de tot Munro, totul înrămat într-un zdravăn cadru specific literaturii bucolice americane. O lectură ușurică care se poate recomanda oricui și care nu prea poate da greș, indiferent de gustul cititorului.

Prezentarea editurii:

Traducere din limba engleza de Mirella Acsente si Maria Valer
 
De la povestirea Wunderkind, cu care scriitoarea nascuta in Georgia (SUA) debuteaza la 19 ani, si pina la nuvela care da titlul volumului, in Balada tristei cafenele se aduna povesti despre infringere si durere inabusita: iubiri pierdute, pasiuni care s-au stins sau nici n-au apucat bine sa se nasca, razbunari care dau gres. Imbibate de marea melancolie a Sudului american (chiar daca nu se petrec toate acolo), povestirile se alcatuiesc polifonic, ca o muzica a tristetilor de oameni invinsi de viata ori de dragoste: o adolescenta nu stie daca mai vrea sau nu sa fie toata viata pianista; un barbat isi priveste sotia ratacindu-si amintirile in alcool, dar ramine, resemnat in furia lui muta, linga ea si linga copii; o femeie salbatica si singuratica se indragosteste fulgerator si biata ei dragoste e nefericita…
 
„Proza lui Carson McCullers e ca un fruct copt, gata de cules: de la departare pare desavirsit, iar din apropiere e seducator in formele lui imperfecte. Autoarea foloseste neincetat spiritul romantic si imaginatia cititorului, chemat sa umple toate golurile ramase in urma condeiului.” (The New York Times)
 
„Sclipitoare si emotionanta, plina de umor si de poezie, Balada tristei cafenele s-a nascut dintr-o minunata cunoastere a puterilor ascunse care, puse in slujba binelui sau a raului, fac oamenii sa fie oameni.” (Los Angeles Daily News)
 
„Inainte de orice, literatura lui Carson McCullers este remarcabila prin curajul fortei sale de inventie: fara sa-si piarda calmul, demnitatea sau puterea de a iubi, ea e indeajuns de indrazneata ca sa priveasca in fata raul ce pindeste dintotdeauna umanitatea.” (V.S. Pritchett)
 

Beautiful You de Chuck Palahniuk


Beautiful you de Chuck Palahniuk

Notă: 2 din 5 stele

Prezentarea editorului:

Traducere din limba engleza si note de Mihaela Negrila
 
Un roman provocator, o satira a sexului și a consumerismului, „cam tot ce a trebuit sa fie 50 Shades of Grey, dar n-a fost…” (USA Today)
 
Penny Harrigan este provinciala venita in marele oras impinsa de visurile sale inca si mai mari: e stagiara si, in general, fata buna la toate intr-o firma de avocatura din New York. Intre drumurile dupa cafelele sefilor, viseaza sa treaca examenul de intrare in barou. Viata ei se schimba insa cind il intilneste pe miliardarul Linus Maxwell, fost iubit al unora dintre cele mai frumoase femei din lume, care acum e fericit sa-si petreaca tot timpul ducind-o pe ea pe cele mai inalte culmi ale placerii. Ceva nu e insa in regula: Max ia tot timpul notite in pat, caci, dupa cum urmeaza sa afle Penny, ea este cobaiul pentru construirea unei linii de jucarii sexuale pentru femei. Acestea sint atit de puternice si de eficiente, incit milioane de femei se calca in picioare la cozile din magazine, apoi se inchid in camera cu noii lor prieteni cu baterie si refuza sa mai iasa. Totul e parte dintr-un plan sinistru al lui Maxwell, pe care numai Penny il mai poate opri. Dar cum anume o va face?
 
„Tot ce se petrece in Beautiful You, ultimul roman al lui Chuck Palahniuk, are legatura cu sexul, ale carui reprezentari depasesc orice limita, cam tot ce ar fi trebuit sa fie 50 Shades of Grey, dar n-a fost… Totul e desacralizat, ars pe rug, de la cultura pop la celebritatile contemporane.” (USA Today)
 
„Chuck Palahniuk ne propune prin romanul sau un discurs satiric, o Lysistrata reinterpretata, o poveste despre care cititorii vor vorbi mult timp.” (San Francisco Chronicle)  
 
Beautiful You este o satira a sexului si a consumerismului… Fantezia lui Palahniuk se afla in momentul ei de aur in acest roman burlesc.” (Publishers Weekly)
 
Foarte dezamăgit de ultimul volum tradus de Chuck Palahniuk la Editura Polirom.
 
Sunt fan Palahniuk. Am citit multe dintre cărțile acestuia, mai puțin Snuff, Invisible Monster, Tell-All, Make Something Up și Fight Club 2. Îmi place stilul lui violent și critica deschisă și agresivă pe care o aduce societății contemporane. Fără nicio reținere în exprimare, Chuck Palahniuk face parte dintre acei autori care nu au probleme când vine vorba de a testa limitele imaginației și ale scabrosului. Nimic din ce scrie Palahniuk nu este în afara firii umane. Întunericul și macabrul din narațiunile autorului american se pot găsi la știri. Tot ce le lipsește este nota de fantastic pe care acesta o acordă fiecărei povești doar ca să o facă puțin mai ușor de digerat de către publicul larg.
 
În Beautiful you, Palahniuk se avântă ca niciodată până acum, după cunoștința mea, în lumea intensă a senzațiilor și poftelor sexuale. Nu știu ce a vrut să fie Fifty Shades of Grey și dacă Palahniuk reușește să facă în Beautiful You ceea ce E.L. James nu a putut în bestseller-ul aclamat gospodine și tinere emotive. Cert este că avem o satiră a sexului și consumerismului. Din păcate nu am reușit să înțeleg de ce Palahniuk nu și-a dat mai mult interes în construcția personajelor principale din roman. Aici suferă crunt Beautiful You. Aici și la construcția narațiunii care, la un moment dat, parcă este scrisă pentru a jigni inteligența cititorului.
 
Penny vrea multe, dar nu știe exact ce. Nu reușește să-și ia examenul de barou și, prin urmare, lucrează ca asistentă la biroul de avocatură BB&B. La 25 de ani se simte o ratată pentru că asta și este. O întâmplare fericită o aruncă în brațele lui Linus Maxwell care o duce pe culmile plăcerii în timp ce-i explică că dezvoltă o serie de jucării sexuale, jucării pe care le testează pe corpul lui Penny și pe care le va lansa pe piață sub numele de Beautiful You. Maxwell se desparte de Penny, lansează colecția, femeile înnebunesc și încep să dispară din viața socială întrucât nu mai visează la nimic altceva decât orgasme nebunești. Penny, se pare, e singura care rămâne cu capul pe umeri și datorită aventurii cu Maxwell, unei poziții sociale și unei slujbe la BB&B obținute parvenit, se decide să-l acționeze în judecată pe magant pentru a primi și ea o cotă parte din afacerea Beautiful You întrucât a participat activ la dezvoltarea jucăriilor provocatoare de orgasme dumnezeiști. Și aici se rupe totul…
 
(spoiler) Penny este clona nevestei lui Maxwell. Ce nu am reușit să înțeleg, și aici m-a pierdut rău de tot Palahniuk, este cum se face că Penny a fost tot timpul sub aripa  lui Maxwell, însă acesta nu o caută deloc, dar când o găsește și după ce petrece ceva timp cu ea, o părăsește. Mai apoi, după ce Penny încearcă să-l dea în judecată, o cere în căsătorie și, într-un final, mai că o omoară… Care-i faza? Și de ce Penny nu este obedientă așa cum ar trebui să fie o clonă? De ce o lasă Maxwell să bântuie și o cheamă înapoi abia după ce Penny începe să-l atace? Maxwell pare să fie amnezic sau un idiot sadea, altminteri nu-mi explic comportamentul său.
 
O altă problemă este faptul că Penny pare să fie singura femeie care umblă pe străzile New York-ului, toate celelalte femei sunt ascunse prin te miri ce cotloane bucurându-se de orgasme, și nimănui nu-i pare nimic ciudat. Cu două excepții, Penny se plimbă nestingherită, or, într-un oraș care suferă de pe urma disparițiilor femeilor, reacționează dubios de apatic.
 
Personajul Maica Barbă-Sură cade ca din lună în toată povestea și nu are niciun sens. Îl antrenează pe Maxwell și-l inițiează în misterele sexului tantric și primordial (parcă asta era exprimarea din carte) , își ia o țeapă cât toate zilele, după care o antrenează pe Penny, dar îi ascunde tocmai anumite secrete care ar fi făcut-o pe Penny să fie acea ucenică ce va putea să-i ducă mai departe moștenirea „culturală”. Culmea, Penny sfârșește prin a fi un alt Maxwell, singura diferență fiind că este retrasă într-un vârf de munte… (spoiler)
 
După cum am spus, povestirea este trasă rău de păr. Dacă nu-l cunoșteam pe Palahniuk, poate că aș fi râs cu lacrimi citind o astfel de aberație, însă venind de la el tâmpenia asta de construcție, m-am întristat și m-am simțit puțin înșelat. Ce naiba a fost în capul lui??? Chiar nu a văzut că nu a reușit să lege cum trebuie firele povestirii? Chiar nu și-a dat seama că nu a dezvoltat suficient personajele? Că a greșit decisiv în punctele cheie ale narațiunii?
 
Sincer, cred că a căzut și el în plasa unui editor care l-a forțat să scrie un roman care să rivalizeze cu Fifty Shades of Grey. Sau poate că Palahniuk a vrut să facă ceva bani și el pe marginea unui subiect în vogă anul trecut. Păcat. Nu am notat niciun roman de-al său atât de slab și-mi pare rău că i-am stricat nota generală însă nu mi-a dat de ales.
 
Deși scriitura și stilul inconfundabil m-a mulțumit și mi-a plăcut foarte mult (acesta fiind și motivul pentru care i-am dat 2 stele), m-a dezamăgit profund superficialitatea cu care a tratat personajele și povestirea. Nu îndrăznesc nici să o recomand, dar nici să spun că nu se merită să o citești întrucât știu că un fan Palahniuk nu va putea să stea departe de carte.
 
De ce 2 stele: construcția logică a poveștii suferă în unele puncte cheie, atât de mult încât nici măcar statutul de parodie nu salvează romanul de la a fi penibil.
 

Bookfest 2015 – Polirom: Profeții din Fiordul Veșniciei de Kim Leine


Profeții din Fiordul Veșniciei de Kim Leine

Notă: 5 din 5 stele

Prezentarea editorului:

Traducere din limba daneza de Carmen Vioreanu
 
O saga a celor mai primitive impulsuri si dorinte ale omului
 
Tinarul preot danez Morten Falck paraseste Copenhaga in anul 1787 si pleaca in vestul Groenlandei, incercind sa-si dedice viata crestinarii localnicilor nebotezati.
In Sukkertoppen, o asezare batuta de vinturile aspre ale iernii groenlandeze, mocneste rascoala: locuitorii din satele invecinate s-au aliat, incercind sa se opuna regimului de colonizare danez si sa traiasca dupa propriile obiceiuri. Pe masura ce intelege viata localnicilor si incearca sa-i ajute – printre ei se numara si sotia chinuita de singuratate a unui negustor, cu care tinarul preot pacatuieste –, Morten se confrunta cu propria sa latura intunecata: cade in patima betiei, profita de femeile localnice, fura din proviziile bisericii. Treptat, trecind peste degradarea ce i-a cuprins trupul si sufletul, incercind sa-si inteleaga adevarata menire, isi da seama ca trebuie sa aleaga: sa slujeasca fidel Coroana daneza sau sa se lase purtat de dorinta arzatoare a bastinasilor pentru independenta?
 
„Profetii din Fiordul Vesniciei e o saga in care istoria se impleteste cu metafizica si o poveste despre singuratatea de neindurat a fiintei, in infrigurata cautare a umanitatii sale.” (Les Echos)
 
„Talentul lui Kim Leine are darul sa impresioneze. Cind cititorul isi depaseste uimirea, cind se apropie mai mult de poveste, de scenele de fundal, cind fiecare fragment al cartii isi dezvaluie detaliile ascunse, atunci el descopera alcatuirea poetica, nascuta din ecou, din polifonie, dintr-o intelegere jucausa a temporalitatii, a geografiei. Asa reuseste Leine sa-si construiasca romanul de la prima pina la ultima pagina, fara sa cedeze tentatiei de a-l incarca cu povesti, personaje sau cine stie ce teorie. Rezultatul este o adevarata simfonie: politica, istorie, sexualitate, totul intra intr-un melanj fara cusur.” (Steve Himmer)
 
Ai  în față un volum care „cântărește” 470 de pagini. E prea puțin…
 
Leine este un scriitor-prădător. Te vânează din jungla cărților care stau înghesuite pe rafturile librăriilor, pândindu-te cu ochi de fiară așteptând clipa în care te vei opri în dreptul lui. Dacă-l iei în mână și-l deschizi, nu ai cum să nu pleci cu el acasă. Ulterior ai să rămâi vrăjit, hipnotizat de frigul nordic, de oamenii nordului, de scriitura nordică apăsătoare, bogată și mușcătoare.
 
Profeții din Fiordul Veșniciei este un bildungsroman. Îl descoperim pe Morten Falck în momentul în care împinge de pe o stâncă către moarte o femeie care se roagă, după care-l întâlnim în Copenhaga tânăr student la teologie. Morten își astâmpără poftele trupești apelând la prostituate și obține bani făcând rost de cadavre pentru doctori și disecându-le. Morten se consideră un raționalist, deși dorește să se facă preot (aceste lucruri mergeau destul de bine împreună în secolul XVIII), și citește din Rousseau care-l bântuie cu o frază: Omul s-a născut liber și pretutindeni e în lanțuri. O seduce pe Abelone, fiica tipografului Schultz, cel care îi acordă o cameră cu chirie și care-i raționalizează banii pentru studii, se logodesc, după care Morten o abandonează și pleacă în Sukkertoppen, Groenlanda, pentru a-i creștina pe localnici. Frigul și sălbăticia băștinașilor vor testa voința, credința, sănătatea și spiritul tânărului învățător care va descoperi că lanțurile nu părăsesc niciodată încheieturile omului.
 
Povestea este foarte interesant și inteligent construită. Mai întâi aflăm de o crimă, după care-l urmărim pe Morten prin Copenhaga, mai apoi mergem cu el la bordul vaporului Der Früling și sfârșim alături de un Morten bătrân, obosit care se întoarce înapoi de unde a plecat. Narațiunea nu se ocupă numai de personajul lui Morten. Povestea este fracturată și se ocupă de diferite personaje din colonia Sukkertoppen pentru a oferi cititorului o imagine cât mai clară atât asupra personalității lui Morten cât și asupra vieții din mica așezare groenlandeză. Evoluția evenimentelor din Sukkertoppen este împărțită pe capitole care încep cu câte o poruncă din decalog, bineînțeles, absolut deloc întâmplător. Romanul te împresoară pe măsură ce pătrunzi în poveste și parcă simți cum nebunia și instinctele primare ale personajelor pun stăpânire pe tine și fiori reci de frig și frică îți biciuiesc pielea. Nimic nu este lăsat la voia întâmplării de Leine. Absolut orice descriere și dialog, gând sau acțiune a vreunui personaj are efect direct asupra comunității și vine ca să întregească imaginea despre colonie. Fiecare pagină dată creează în fața ochilor cititorului un adevărat arbore genealogic care se răsfiră din ce în ce mai complicat până când va sfârși într-un punct culminant care închide întreaga poveste abrupt dar revelator.
 
Scriitura este de o calitate extraordinară! Nu am cum să citesc romanul în original dar tind să cred că poate să fie mult, mult mai bun decât traducerea, deși Carmen Vioreanu pare că a făcut o treabă extraordinară cu romanul acesta. Nu știu cum a reușit, dar parcă s-a transpus în pielea scriitorului, parcă a simțit sau chiar retrăit cu intensitate actul de creație a romanului astfel încât a oferit, cel puțin așa mi s-a părut, o experiență de primă mână fericitului cititor român.
 
Cartea lui Leine mi-a adus aminte de Războiul sfârșitului lumii. Personajele, narațiunea, scriitura profundă, absolut totul mi-a adus aminte de senzațiile pe care le-am trăit când am citit romanul scriitorului peruan. Lein are o forță de exprimare pe care greu o găsești. Descrierile sunt mai mult decât tablouri vivante, sunt adevărate trăiri adunate în cuvinte care se revarsă peste sufletul cititorului. Steve Himmer spunea că Lein reușește să creeze o simfonie. Eu cred că Lein reușește mult mai mult de atât: reușește să creeze și muzica, și corpul de balet, și coregrafia și orchestra perfecte care să intepreteze totul astfel încât să rămâi fascinat și cu ochii în lacrimi. Leine nu este un scriitor care să se tupileze în ascunzișuri pentru a face mai plăcute sau mai ușor de digerat acțiunile și felul de a fi al personajelor sale. Ba dimpotrivă. Leine redă frust, fără nicio reținere și cu maximum de amănunte, cât să nu cadă în ridicol, actele sexuale și de violență la care persoanjele sale se dedau. Nu este nimic plăcut în aceste evenimente, nimic ușor de citit sau acceptat, dar tocmai aceste scurte interludii violente fac și mai fascinant romanul și scriitura lui Leine. Lirismul descrierilor peisajelor nordice se împletesc spectaculos cu agresivitatea și carnalitatea. Un efect final de o fenomenală stranietate cum rar întâlnești.
 
Inițial am dat 4 stele pe goodreads întrucât mi s-a părut că personajul Morten Falck nu este bine construit. Ulterior, după ce am revăzut notele luate, mi-am dat seama că este o impresie greșită pentru că Falck reprezintă exact lucrul pe care-l consideram eu drept nefiind la locul său: un individ scindat între credință și rațiune, între puritate sufletească și carnalitate, între legile statului și cele ale firii. Falck visează la libertate, deși știe foarte bine că nu va avea vreodată parte de ea. Morten Falck pare o persoană nefinisată, neterminată pentru așa și este, așa se simte. Morten Falck este o fractură deschisă prin care carnea supurează și sufletul se scurge cangrenos. Un personaj care-și găsește fără nicio reținere locul pe panoplia dedicată personajelor importante din mare literatură universală, îndrăznesc fără emoții să o spun.
 
Care este miza romanului lui Leine? Omul s-a născut liber și pretutindeni e în lanțuri.
 
Implicațiile politice, filosofice și religioase ale romanului sunt multe și diverse. Cititorul este liber să aleagă ce-i șoptește saga nordică a preotului Morten Falck, însă fără a uita de remarca lui Rousseau…
 
De ce 5 stele: pentru că este o capodoperă!