„Ȋn fostul Pod Verde de odinioară, astăzi strada Carol, cât era ziulica de mare, forfotea lumea veselă şi paşnică. În luna florilor, în mai, câmpul de la Copou era călcat de sute de trăsuri. Sburau caii pe dealul Copoului de unde se vedeau privelişti răpitoare. Era un amestec de trăsuri elegante cu călăreţi militari şi civili, cu doamne şi domnişoare aşa-zise «amazoane» care lunecau misterios în amurg, poposind apoi pe tăpşanul din grădina aleelor.
S-a dus şi poesia acestor clipe. După treizeci-patruzeci de ani trecuţi de atunci, n-a mai rămas decât amintirea acelor vremuri. Cu ochii topiţi în negurile celor mai îndepărtate aduceri aminte, pare că îţi trec dinainte, prin văile frumoase ale Iaşului, ţăranii călăreţi venind spre oraş în zi de Duminică, însufleţiţi cu toţii de aceleaşi simţăminte de frăţie, de prietenie, cu suflet curat şi deschis […] Şi în afara şi înauntrul oraşului era o mână de oameni care se iubeau între ei, ieşeni buni şi blânzi.
Unde sunt astăzi toţi aceştia? Unde mai sunt, căci nu se mai aud buciumaşii din dealurile Iaşului şi nu se mai simte aerul sănătos şi românesc de prin casele boiereşti din inima oraşului nostru? […] S-au năruit clădirile măreţe de odinioară, au dispărut şi s-au stijns ieşenii aceia care au dat întreaga splendoare oraşului. [… ] O altă lume le-a luat loc astăzi.“
Fiecare cu nostalgiile lui, bag de seamă. Sau, cum s-ar zice, dezamăgirile unora sunt nostalgiile altora, iar ceea ce astăzi respingem ca superficial, nepotrivit, neobişnuit, „nou“ – într-un cuvânt, va fi adevărat, veritabil, de nestrămutat pentru cei care vor veni.
„Şlicul şi pălăria sau idei vechi şi idei noi“
Iaşul la 1900 avea, după câte se vede, amintirile lui, copilărise la mijlocul lui 1800 printre beizadele, cuconiţe şi boieri, cu poveştile şi amintirile vii de la început de secol ale părinţilor şi bunicilor, supravieţuise câtorva dueluri şi îşi avea profesorii săi spre care se uita cu respect pentru că, spunea el, profesori ca aceştia nu se mai găsesc. Iaşul pe la 1900 îşi avea un Rege şi o Regină, o seamă de antreprenori ale căror magazine încă stârnesc tristeţi celor care au auzit de parfumeria de pe strada Lăpuşneanu a lui Paul Petit, de librăria Şaraga din strada Golia, sau de înşelătoriile lui Andronicus care vindea apă de aur, îl adăpostea pe ultimul dintre călăi, Gavril Buzatu, călugărit (!) la Secu, pe zugravul Uşer Coligher, pe Negruzzi, Al. Philippide, P.P. Carp, Octav Băncilă, pe Eduard Caudella, uneori pe George Enescu şi pe toţi cei pe care îi ştim. Iaşii de la 1900 îşi aminteau de Eminescu, de Bolta Rece, de Barbu Lăutaru şi de Teatrul de la Copou. Îşi aveau puterea lor politică, opoziţia şi presa întocmai ca în zilele noastre şi, poate de mirare, întocmai ca în zilele de dinainte: „Marele circ venturian, Iaşi, în colţul străzilor Golia şi Ştefan cel Mare. Deschiderea va avea loc irevocabil joi 6 aprilie 1895. Din bogatul şi variatul program relevăm: 1) Dresarea în libertate a bandei electorale compuse din şaizeci-şaptezeci de măgăruşi de rasă proastă şi din agenţii poliţieneşti prezentaţi de d-l Leon Bogdan. 2) Omul-cameleon, producţie de elasticitate şi de parforce, aproape nemaivăzut până acum în Iaşi, executat de d-l A. D. Holban. 3) Intrarea comică a clovnilor Abgar şi Grigorovici. 4) Bădărău, harmăsar de rasă radicală, călărit în înalta şcoală de călărie de vestitul Iancu Ventura. 5) Catârul încăpăţânat sau Costache ofiţerul. Se va da premiu vizitatorului care va avea curajul şi tăria de stomah să-l sărute în bot. 6) Ghiţă Creţu, mascur de pură rasă engleză dresat şi adus direct din Vaslui. 7) Lascăr Mascarachi, vestitul urs al Carpaţilor prezentat în libertate şi fără botniţă de neuitatul paiaţ Carp. La fine, alegerile generale, mare pantomimă istorico-politică executată de toată trupa cu focuri bengale şi artificii. Director: D. Sturdza-Şcheianu“.
Pare-mi-se, nu e nici o diferenţă între Iaşii de atunci şi cei de acum şi asta pentru că aici istoria are proporţii spaţiale, pe lângă cele temporale, fiecare întâmplare ia loc, şade liniştit, iar fiecare loc adună vremurile care trec peste el. Timpul nici nu contează, iar a-l opri în loc pentru a fotografia oraşul e cum nu se poate mai nepotrivit. E o membrană difuză prin care oamenii cu amintirile lor trec de-a lungul şi de-a latul fără să ţină cont de contrângerile temporale. Te plimbi liniştit prin Iaşii anilor 2000 şi îţi aminteşti de toate poveştile pe care le-ai auzit de la părinţii tăi îndrăgostiţi, cu siguranţă, de Iaşii mai vechi cu vreo treizeci de ani, de poveştile citite, de cele ale prietenilor, de legende, de minunăţii, de basme, de scorneli.
Acum, dacă o să apuci a citi şi cartea lui Rudolf Şuţu o să îţi aminteşti de zeci de personaje care au alcătuit memoria Iaşilor de azi căci nu adună laolaltă doar oameni şi vieţi din preajma lui 1900, ci are în alcătuire un al doilea volum ce stă sub adăpostirea lui A fost cândva şi în care sunt înşirate istorisiri din vremuri mai de demult cărora autorul le poartă cu tristete nostalgia, deşi pe multe le ştie doar din poveştile celor în vârstă. Şi mai face referiri la Iaşii din cărţi de acum 100 sau 78 de ani, pe când „hainele lungi şi largi au dat rând straielor mai strâmte ale Europei. Şlicul s-a închinat înaintea pălăriei, ciubotele roşii şi galbene au dat pasul încălţămintelor de vax, divanurile late s-au cioplit în forme de canapele elegante, casele au trebuit negreşit să primească o formă străină şi potrivită cu natura ideilor de atunci. Aceste zidiri noi formează partea europeană a oraşului. Cât despre cea orientală ea este reprezentată printr-o mulţime de hardughii vechi, înalte, strâmbe, mucede cu păreţii afumaţi şi crăpaţi, cu ferestre mici şi chioare, cu streşinile putrede şi ascuţite, cu scările întunecoase, cu odăile ofticoase, cu ogrăzile mari şi pustii, cu grădinile pline de buruieni sălbatece şi cu ziduri groase primprejur, cuiburi de buhne, locuinţe de stafii ce te înfioară şi unde ţi se pare că vezi zăcând câte un matuf gârbov cu ghigilic pe frunte, cu mătănii în mână şi care hârcăieşte ocărând necontenit câteva ţigance zdrenţăroase ce stau dinaintea lui. Apoi cât erau cişmelele cu înscrieri greceşti şi turceşti, într-un cuvânt: Iaşii sunt un teatru curios, decorat cu palate şi bordeie lipite împreună. Actorii lui sunt luxul şi sărăcia, iar comedia ce se joacă în toată ziua pe scena lui purta deosebite titluri, precum cine-i mai mare e şi tare, cine-i mic tot de nimic“.
Mi-e greu să localizez exact fiecare dintre personajele lui Şuţu pentru că şi pe el, ca şi pe mine, gândul îl poartă când în prezent, când în trecut fără a ţine cont de rigorile literaurii memorialistice, ca să nu mai pomenesc de cele ale unei cărţi de istorie. Atenţie! Iaşii de odinioară nu e nici istorie, nici memorialistică, e o carte de dragoste în cel mai pur sens al expresiei. Nu va fi, din păcate, citită decât de nostalgici, deşi încercând o privire obiectivă (care nu cred că îmi reuşeşte) cartea are acelaşi „suflu“ şi ritm ca şi Trecute vieţi de doamne şi domniţe, aşa că ar putea avea un interes şi dincolo de hotarele trasate de titlu. Şi, pentru că ştiu că puţini vor citi cartea, nu doar din pricina interesului ci şi din pricina preţului care îmi depăşeşte imaginaţia (deşi bănuiesc nişte raţiuni de tiraj), ca niciodată, o redau pasaje destul de ample din carte (pentru care s-ar putea să fiu trasă de urechi de către păzitorii drepturilor de autor) pentru bucuria pe care mi-au daruit-o. Iată, de pildă, ce se intâmpla în Iaşi la Paşte:
„Cetăţeni în starie noi, cu sudori cât bobul pe frunte, băteau aleile pline de colb de sus în jos. Erau figuri ce nu păreau din Iaşi. Pe o căldură aproape de nesuferit, cucoane cu etole cuconi în straie albe cu botfori şi pălării de paie, artilerişti în mare ţinută făcând pe cavalerii pe lângă patru-cinci cameriste, îmbrăcate, probabil cu rochii de-ale stăpânelor lor, şi tratându-le cu limonadă galbenă, purtată într-o cofă cu ţinte strălucitoare de un oltean în straie naţionale. Apoi, dame fenomenal de grase şi înalte, şcolari în uniforme noi făcând pe cavalerii curtezani pe lângă fetele din grădină. Încolo, un cetăţean turmentat, la o măsuţă mică, stând melancolic şi gânditor, un tip de-al lui Caragiale, într-o formă însă mai complectă şi mai aproape de adevăr, având ceva misterios în melancolia lui. Rezemat cu cotul mâinii de speteaza băncii pe care sta, privea cu un ochi inchis şi cu altul deschis la lumea care trecea pe dinaintea sa, şi parcă priveliştea asta părea că-i aminteşte despre un eveniment important din viaţa lui: -Ia, aşa era! şoptea el încet, uitându-se împrejur spre chioşcuri, spre tabloul reprezentând pe «Somnambula americană», spre toată lumea… Petrecerea astfel continua încă vreme îndelungată, până lumea începea a se rări, îndreptându-se repede spre staţia cea mai apropiată a tramvaiului, întorcându-se în oraş.“
O colecţie nouă a editurii Corint, Istorie cu blazon, ce şi-a ales cu inspiraţie logo-ul: un joben şi-o mustață. Şi pentru că alte dăţi mă arătam nemulţumită de isprăvile lui Filip-Lucian Iorga, coordonatorul acestei colecţii, pentru corectitudine, de data asta o sa îmi scot jobenul. Chapeau!
razvanvanfirescu.wordpress.com 
Pusa pe lista. Multumim frumos dumneavoastra 🙂