Marvelman/Miracleman – Alan Moore(or how to ruin a blog)

Yay, more filler from me 😀

Văzâd reacțiile stârnite de ultima intrate a lui Răzvan, am ajuns la o concluzie de-a dreptul șocantă: oamenii sunt mai interesați de natura universului decât de bărbați în colanți trăgându-și pumni. WTF people? Oricum, nu prea știu cum să urmez un asemenea articol. Mă gândeam să vorbesc despre The Book of Genesis illustrated by Roger Crumb, care este exact ce zice titlul, plus câteva comentarii mai mult sau mai puțin dezvoltate despre fiecare capitol și eveniment înfățișat pe acolo. Singura problemă e că nu am chiar citit-o. Așa că mă regăsesc la punctul zero. Și totuși aș vrea ceva cu niște conotații biblice pe acolo…

Foarte subtil, nu? Miracleman 09 - Rick Veitch

 

Alan Moore a scris foarte multe benzi, însă cel mai mulți îl cunoașteți fie din Watchmen, ori V for Vendetta, ambele ecranizate, deci șansele sunt destul de mari să fi auzit de dânsul chiar dacă nu vă interesează benzile anglofone. Eh, înainte să înnebunească complet și să se apuce să venereze nu-știu-ce șarpe mistic egiptean, omul scria niște benzi foarte faine. Iar Marvelman/Miracleman este una dintre ele.  Sunt câteva controverse legate de cartea asta, dar în mod ciudat, niciuna care să se lege de faptul că un întreg număr este dedicat reprezentării cât mai realist posibil a unei nașteri. Una dintre ele vizează titlul și o anume companie americană producătoarea de eroi sclipicioși. Voi folosi Marvelman de acum, chiar dacă eu am versiunea republicată sub numele de Miracleman, pentru că așa a fost concepută original.

Miracleman 03 - Alan Davis

 

Miracleman 15 - John Totlebent

Este o bandă scrisă de un Moore fraged și autoindulgent, lipsit de supliciile oricărei forme de cenzură(mă rog, cu excepția numelui personajului…), fie ea exterioară sau interioară, dar în același timp nelipsit de talent. Putem spune că Marvelman a făcut pentru benzile cu supereroi, ce au făcut benzile lui Stan Lee: a adus un grad mai mare de realism și de seriozitate. Și da, formal, asta este Marvelman. Moore găsește explicații satisfăcătoare pentru puterile personajului și pare să vrea să introducă elemente de fizică, chiar dacă banda desenată de acest fel este cunoscută pentru violurile frecvente pe care le atribuie științelor. Mai mult de atât, adâncește psihologia personajelor, oferindu-le conflicte interioare nu foarte evidente și mai reprezentative pentru un adult. Aduce în discuție sexualitatea, rasismul și cam toate problemele sociale (deși, cele mai multe apar foarte succint în ultimul număr). Dar la nivel de ideologie diferențele sunt enorme. Teluricul lui Marvelman nu apare pentru a ne apropia de erou, așa cum se întâmplă în Amazing Spider-Man, ci de a ne depărta de el. Noi ne zbatem în mințile noastre mocirloase prinse în conflincte dintre cele mai triviale, în timp ce el simte cu cea mai mare claritate, se scaldă în cele mai sublime sentimente.

 

Miracleman 02 - Garry Leach

Banda este grupată în trei cărți: A Dream of Flying, The Red King Syndrome și Olympus și diferă destul de mult atât în stilul ilustrațiilor, cât și în scriitură. Aderă aproape dogmatic la monomitul lui Campbell, fiecare carte reprezentând atât o parte a călătoriei eroului, cât și fiind ea însăși o călătorie, pornind de la status-quoul stabilit de cea precedentă, antrenând eroul într-un mic conflict, din care acesta iese victorios, după care stabilește o nouă ordine, fie ea precară sau nu. Acesta fiind motivul pentru care voi schița un pic o narațiune. Să stabilim totuși o serie de lucruri: la început banda a fost serializată în câte zece pagini, deci lucrurile trebuiau să se întâmple repede, iar apoi, Moore este totuși aproape de începutul carierei, așa că unele lucruri vor părea un pic forțate. Pentru că sunt.

And it goes on, and on, and on... Miracleman 13 - John Totlebent

 

Miracleman 02 - Garry Leach

A Dream of Flying începe cu, foarte potrivit, un vis. Mike Moran visează despre supereroi și adversari din viitor care nu contenesc să reapară, neputând fi opriți prin forță fizică. Aventura este jovială și are tonul erei de aur. De fapt mint. Banda începe cu adevărat odată cu un citat din Nietzche. Acum este mult prea folosit și a devenit un adevărat clișeu, dar pe atunci, printr-o singură propoziție a luat eroii din benzile puerile și simpliste(pe care le-a emulat în primele pagini) și i-a transpus în lumea noastră reală, violentă și complexă. În același timp Miracleman este construit după idealul arian de frumusțe. Sunt sigur că nu are nicio legătură cu lumea care sfârșește sub dominața totalitară a unor ființe care și-au pierdut complet umanitatea, tocmai pentru că au căpătat perfecțiunea.

După ce visul se încheie  este îngropată repede sub griji și datorii, rămânând la suprafață doar un cuvânt cu încărcături profetice, pe care nu și-l poate aduce aminte. Moran este un ziarist, o slujbă aproape arhetipală pentru cei din breasla cărora va face parte din nou și în ciuda durerilor de cap se strecoară printre mulțimea ieșită să prostesteze în fața unei centrale nucleare.  Este prins de o grupare teroristă și fiind la un pas de moarte, rostește cuvântul care îl transformă în Marvelman și îi dezintegrează pe toți cei din jurul său. Ciclul pare a fi o temă importantă a primei cărți. Își aduce aminte cum a fost zdrobit de o explozie nucleară împreună cu ceilalți doi camarazi ai săi pe urmele cărora pornește. Dacă el a supraviețuit, ceilalți de ce nu ar fi făcut-o. Și întradevăr, cel mai tânăr dintre ei este acum un milionar. În același timp este malefic. Între cei doi are o luptă care se oprește anticlimatic, lăsând ciclul neînchis. Prima parte se încheie cu o serie de revelații față de originea eroului, cu un aliat nou și cu inamici neutralizați. Asta este cea mai densă în narațiune dintre cele trei cărți și cea mai bună per total. Textul bogat în imagini artistice al lui Moore scoate în evidență lucruri pe care arta nu ar putea și în același timp lungește într-un mod plăcut scenele care altfel s-ar fi terminat mult prea repede.

Miracleman 03 - Alan Davis

 

The Red King Syndrome este cea mai slabă, servind mai mult ca punct de tranziție. Dacă arta lui Leach(1-2) aducea un foarte puternic sentiment de realism, iar personajele lui Davis erau incredibil de expresive, ambii folosindu-se frumos de panouri, Chuck Austen este pur și simplu…simplist, chiar urât în ilustrațiile sale, iar Rick Veitch, chiar dacă mult superior, nu se ridică la nivelul lui Totlbent, care îl va urma. În cea de-a doua carte se termină o poveste lăsată un pic deschisă, aflăm originea definitivă a lui Marvelman, soția acestuia naște un copil și ne întâlnim cu extratereștri care vor deveni în final aliații eroului. Cred că tema cea mai importantă a acestui fragment este dualitatea și dedublarea. Titlul face referire la Regele Roșu din Thorugh the Looking-glass, regele din bandă fiind desigur Marvelman, care dacă s-ar trezi la întregul său potențial, ar putea șterge din existență lumea. Lucru care se și întâmplă în ulima carte.

Miracleman 15 - John Totlebent

 

Miracleman 14 - John Totlebent

Olympus a văzut iarăși schimbarea unui artist, John Totlebent, care pe lângă construcții arhitecturale complexe, irealiste și totuși atât de veridice, aduce cu sine senzația de sublim, de grație. Primul număr este îngreunat de un text mult prea gros din partea lui Moore, mult prea încărcat  și se luptă încontinuu cu arta imaginativă și foarte capabilă de a reda stări și emoții. Însă până la penultimul număr se crează o sinergie între cei doi oameni care muncesc la crearea benzii, textul căpătând un lirism care completează perfect arta și rezultă una dintre cele mai faine lupte din întreaga cultură populară. Este cu adevărat apocaliptică și chiar cathartică, distrugerea Londrei se simte, se trăiește, iar sacrificiile făcute nu sunt gratuite. Tot în numerele astea cred că i s-a deschis lui Moore gustul pentru grila de nouă panouri pe care a ajuns să o folosească de parcă ar fi o marcă a sa.

La fel ca Ronin, este opera crudă și vizionară a unei persoane care va modifica relieful unui mediu întreg. Ideile postulate aici de către Moore sunt explorate și astăzi, cu rezultate mult mai slabe aș putea spune, în diferite benzi de la Supreme Squadron, Ultimates, The Authority și foarte fainul Astro City. În același timp se găsesc concentrate multe dintre caracteristicile și stereotipiile folosite de Alan Moore, de la grila de nouă panouri, la castrarea emoțională a personajului principal masculin de către un personaj feminin. Nu este o lucrare perfectă, dar este un punct de turnură necesar înțelegerii benzii cu supereroi și e o bandă foarte bună.