Pirateria salvează România


Bag de seamă că în ciuda unor oaze de luciditate discuțiile despre piraterie se învârt în jurul a două clișee; promotorii venind cu interogații de genul: ”da ce-s prost să dau bani?”, iar acuzatorii făcând afirmații precum: ”puștanii ăștia după ce-și sparg banii pe manele și alcool îmi fură capodoperele. Marș de pe peluza mea. Nu mă interesează că v-a îngropat subit viscolul.”.

În primul rând trebuie să ridic o problemă. Mi se pare că trebuie făcută o distincție între pirateria intelectuală clasică și asta internautică (nu-i chiar fină linia ce încerc să o trasez, dar excepțiile sunt relativ puține). Amândouă încalcă diferite drepturi și legi, dacă nu chiar aceleași, dar asta digitală se oprește la un punct. Dacă prima comite furturi intelectuale (unde intră și piratatul de chiloți/wiskey/telefoane) iar apoi folosește profitul neimpozitat și nereglementat pentru a finanța activități ilegale mult mai urâte, chiar violente, cea de-a doua doar comite furturi intelectuale, iar în cel mai rău caz îl împiedică pe cutărel artist să facă cine știe ce excentricitate sau exces absurd. Și aici se opresc efectele negative, care pentru noi consumatorii nu contează; de fapt nici pentru creatori nu contează, ci doar pentru corporațiile mârșave, așa-i?

După cum am zis mai demult, distribuția digitală ar deschide niște avantaje (disponibilitate, diversitate și persistența produsului – lucruri care mie mi se par mult mai importante decât mirosul hârtiei, sau alți draci subiectivi și romantici) pe care până acum nu mult timp doar canalele ilegale le-au oferit. Dar încetul cu încetul lucrurile se schimbă spre mai bine. Industria jocurilor video mi se pare că e într-un loc aproape ideal la momentul de față prin Steam și GoG (poate și Onlive). Dar doar pentru că în unele cazuri pirații fac o treabă mai bună oferind mai multe produse, mai bine și mai repede clientului, asta nu îi face o alternativă chiar dezirabilă. Lăsând la o parte pierderile (care sunt discutabile și uneori poate un pic aproape îndreptăție, într-un fel), un dezavantaj pentru noi, consumatorii și pentru întreaga industrie construită în jurul unei forme de divertisment este tocmai gratuitatea produsului.

  • Lipsa tranzacțiilor înseamnă lipsa creșterii economice. Economia este o chestie complicată, în care intervin mulți factori, unii influențați de lucruri imprevizibile sau înafara controlului nostru, cu situații în care ecuațiile și teoriile clasice nu funcționează, dar într-o situație ideal-optimistă în principiu, după cum spune și celebra pildă biblică, banii strânși la ciorap nu cresc în valoare (se vede că Iisus era evreu). Ei trebuie să se miște, neavând intrinsec vreo importanță ci desemnând un potențial, care potențial odată împlinit duce societatea cu un mic pas mai aproape de progres și prosperitate. Deci dacă nu mișcăm moneda prin tranzacții, lucrurile stau pe loc, nimic nu se realizează și canci prosperitate. De asemenea, odată introdusă valoarea într-o industrie, ea nu prea mai pleacă de acolo. Deci poate am vrea mai puține șaormerii și mai multe librării sau teatre sau cinematografe.

  • (mai mult 1.5) Nu există motivație pentru obținerea de venit în plus, mai ales în persoane care au deja oarece venit asigurat. Problema asta apare la persoane cam de până la vârsta mea, dar are consecințe care se vor vedea mai târziu pentru că nu se dezvoltă ambiție, viziune, spirit antreprenorial, spirit de concurență și apare o lipsă de forță de muncă. Sau poate e doar cazul meu. Din moment ce am văzut puști de 13 ani care munceau (scriind cod, nu altfel), se prea poate să fiu doar eu un puștan privilegiat. Oricum, nu tu venit în plus care să fie cheltuit, înseamnă nici creștere economică.  Plus viitoare generație ratată.
  • Publicul nu este educat să plătească, să doneze, să investească, să miște banii în vreun fel, ceea ce afectează foarte urât micii artiști nesusținuți de vreo companie sau chiar micii întreprinzători de care depinde orice piață, cultură și societate sănătoasă.

  • Print gratuitatea produsului nu se încurajează gândirea critică. Nu apare niciun motiv pentru introspecție și analiză. Nu apare nevoia alege între a procura 100 de numere din Uncanny X-Men, pentru că ți-a plăcut cum arăta o copertă, și From Hell, capodopera lui Alan Moore și Eddie Campbell. Aici problema este o lamă dublă, fiindcă pirateria elimină raporturile dintre preț, cantiate și calitate, ceea ce în teorie ar face mai ușoară analiza operei pe baza meritelor sale, fără a considera alte probleme, dar tocmai această dilemă este rezolvată elegant de o parte foarte importantă a industriei: recenzorii și criticii.

  • Fără să aducă un avantaj imediat consumatorului, această categorie de oameni, oricum destul de urâți atât de public și creatori, s-ar putea diminua sau chiar dispărea. Însă ea are un rol vital despachetând intelectual produsele descoperind operele de artă sau rebuturile scârbavnice găsite în ele. Ceea ce crește valoarea operelor pentru că se crează un sistem cât de cât coerent în cadrul căruia să valoreze ceva. Iar pe lângă asta, nu cred că putem nega puterea transfigurativă a unei adnotări asupra unei opere  sau chiar o perspectivă nouă și interesantă adusă de o cronică făcută cum trebuie de o persoană inteligentă. De asemenea, această poziție înseamnă o serie de slujbe, iar pentru importanța slujbei vezi punctele 1 și 2/1,5.

  • Având atât de multă media la dispoziție face supraconsumul de media nu doar mult mai ușor, dar prin piratare cresc riscurile ca el să se realizeze cu produse de calitate îndoielnică. Efectele supraexpunerii sunt multe, diverse și variază de la individ la individ, dar în majoritatea cazurilor alterează sistemul său referențial, anomalizează interacțiunea cu alți indivizi și după cum mi s-a teoretizat de către o persoană care ar trebui să știe câte ceva despre domeniu, solicită mental fără sens și nu oferă spațiu pentru momente de introspecție.

Știu că multe dintre puncte se apropie periculos de mult de a fi strawmen, cel puțin îmi place să cred că nu sunt deja, problemele adresate existând în sisteme mult mai complicate, iar că lucrurile nu sunt în realitate chiar cum le-am pictat eu acolo (e sărăcie lucie și nu-ți permiți să dai banii pe filme, studenții muncesc să-și plătească chiria și să nu moară de foame-habar n-am de ce mi se pare mie că lucrurile nu sunt chiar așa-, opiniile criticilor influențează prea puțin pe cele ale cititorilor și asta se vede de exemplu la box office, suprasaturarea se poate obține și altfel-vezi Don Quijote- etc.), dar astea sunt totuși niște lucruri care mi se pare că sunt mult prea rar aduse în discuțiile despre subiect și ar trebui totuși cel puțin punctate. Pe termen lung cred că afectează societatea mult mai mult decât ar face-o un simplu furt.

PS: Chiar dacă pirateria mi se pare în principiu o chestie destul de nasoală, o practic și cred că ea face și niște lucruri bune, înafara prețului inexistent, care nu știu dacă e o chestie benefică. Este de datoria producătorilor, creatorilor și a celorlalți consumatori să creeze condițiile în care cumpăratul unui produs este de preferat descărcări sale ilegale. În niciun caz nu este treaba unui guvern să-și bage coada în Internet cu măsuri exagerate, potențial dăunătoare intimității individului și libertății de exprimare prin tratate făcute cu neștirea populație la cererea corporațiilor care se simt amenințate de new media.

Superhero á la mode d’Alain – part 2


Rezultate…să le zicem postmoderne

Dacă se aruncă în momentul de față o privire peste banda cu supereroi se va observa divorțul brusc de realitate. Orice încercări de a trata cotidianul apar ca povești despre o lume străină, ca istorisiri purtate din generație în generație, nereușind să reprezinte, sau măcar să oglindească mundanul ori socialul. Ceea ce ținând cont de punctul de plecare este ciudat și logic în același timp acele benzi reușind să dea naștere realității dorite, una care pentru narațiunile oferite este mult mai imediată, mai reală, decât cea materială.

Dar lucrurile nu au pornit de la Superman, ci într-un mod foarte potrivit, de la o pastișă a sa. Captain Marvel* este personajul în care s-a regăsit pentru prima oară supereroul modern. Parte din cauza caracterului său derivativ, parte din cauza naturii poveștilor în care era plasat. Escapismul și dorința de putere încă se regăsesc, dar rafinate, precum și dualismul identității. Familia, mai ales forme netradiționale ale ei, capătă un rol deosebit de important, iar aceasta este tema care stă acum la baza oricărei astfel de povești. Multiplicarea cu variațiuni a protagonistului iarăși găsește aici un precedent în benzile cu supereroi, luând naștere versiuni malefice, mai tinere, mai bătrâne sau chiar feminine ale acestuia. La fel și existența lumilor paralele sau transformările aproape kafkiene suferite de personaje. Toate aceste lucruri și încă pe deasupra au fost exploatate chiar cu un mai mare grad de succes după război la DC, unde nu numai identitatea personajelor, dar realitatea însăși devenea de multe ori fluidă, canonul stabilitat în prealabil era permanent prezentat din alte unghiuri, chiar demontat, iar natura fictivă a poveștilor oferite complet asumată.

Când DC a început să readucă supereroilor popularitatea pierdută după Cel de-al Doilea Război prin cele de mai sus, prin plusarea importanței universului împărțit și printr-o timidă malaxare a genurilor și esteticilor, Marvel s-a alăturat curentului. Doar că fiind în pragul falimentului artiștii, destul de puțini, și scenariștii, practic doar Stan Lee, și-au permis mult mai multe, iar experimentele lor au fost în primă fază deosebit de spectaculoase. Lăsând la o parte introducerea anxietății prin care practic s-a realizat, după cum a descris Alan Moore fenomenul, transformarea unor personaje unidimensionale în unele bidimensionale, introducerea colajului și a elementelor voit psihedelice, modurile prin care Marvel a revoluționat benzile cu supereroi țin puternic de metatextualitate, anticipând povești ce vor veni abia peste 20-30 de ani de la niște Moore sau Morrison. Practic, în primii ani, până să ajungă extrem de populare și oseificate, aproape toate titlurile cu supereroi de la această companie se aflau într-o competiție pentru a demonstra, în substrat sau chiar în text, că sunt mai reale decât celelalte publicații de pe raft, mai ales decât cele ale competitorilor. Iar apoi, când asemenea demonstrații nu-și mai aveau rostul, Marvel, în special sub Roy Thomas, a început să cimenteze mai puternic ca oricând conceptul de univers împărțit, nu numai prin facilitarea a numeroase întâlniri ale personajelor până când acestea au ajuns la ordinea zilei oferind o dimensiune în plus lumii fictive, dar și mergând până la a trasa cronologii autiste delimitând riguros acțiunile supereroilor din diferitele titluri în care apăreau, constant sau ca invitați. Iar această din urmă tendință este poate unul dintre cele mai mari defecte ale benzilor cu supereroi.

În momentul de față acest gen de bandă desenată este destul de opac, din cauza esteticii parțial discutate anterior, din cauza tendinței de a pune totul în ordine, dar și din cauză că rareori substanța unei asemenea povești rezidă efectiv în textul benzii, ci de fapt ea se găsește în relația pe care o are cu altele, în referințele făcute și tributurile aduse, în ritmurile impuse traseelor personajelor și a modurilor prin care acestea se propagă spre cele față de care sunt legate și nu în ultimul rând, în modul cum își valorifică istoria, atât publicistică, cât și narativă. Într-un fel, banda contemporană cu supereroi este asemănătoarea remixului** electronic prin fragmentarea operelor inițiale, democratizarea autorității asupra acestora și libertatea de a integra elemente disparate în întregi complet diferiți. Îi lipsește sentimentul organicului, poate chiar al autenticului, deseori vocea auctorială este bruiată, însă în schimb se oferă un caleidoscop de impresii și povești.

*Ca o curiozitate, când Alan Moore a început era contemporană a benzilor cu supereroi prin Marvel/Miracle Man, baza de la care a pornit a fost o pastișă a lui Captain Marvel.

**Ca să vă faceți o idee cu privire la amploarea pe care o are ”remixul”, aruncați un ochi pe siteul ăsta.

Superhero á la mode d’Alain – part I


Introducere

 Supereroul este în principiu un nene cu superputeri care umblă în izmene și pocnește oameni care-și văd de treaba lor. Norocul face ca acea treabă să fie, de obicei, destul de infamă. Zic în principiu pentru că nu asta vreau să tratez. Subiectul intrării de față este protagonistul benzii cu supereroi, care este un gen distinct al benzii desenate, iar respectivul personaj nu trebuie obligatoriu să umble în izmene și să pocnească oameni care își cam văd de treaba lor. La fel cum sunt chiar destule benzi cu personaje care umblă învăluite în uniforma mulată dând dovadă de puteri supraomenești, dar care se sustrag multor dintre preceptele benzii cu supereroi. Câteva exemple din fiecare categorie pentru a încheia introducerea :

  • Death Ray a lui Daniel Clowes nu este o bandă cu supereroi.
  • Câteva episoade din Sin City al lui Frank Miller se apropie puternic de a fi benzi cu supereroi, în timp ce Dark Knight Strikes Again al aceluiași Miller nu se alătură mult prea des enunțatului gen.
  • Conan așa cum a fost publicat în primii ani de către Marvel este o bandă cu supereroi. După aceea a devenit o bandă de aventuri.
  • Watchmen nu este o bandă cu supereroi.
  • Prima serie de povești cu Grendel și colecția God and the Devil sunt benzi cu supereroi.

Personaje

 Înainte de a începe listarea unor trăsături generice, trebuie să avem o discuție despre ce e acela un personaj. Anume, o componentă a textului. Ba mai mult, personajul este rezultatul textului, izvorând din narațiunea oferită, în trăsăturile și acțiunile sale reflectându-se temele pe care naratorul le valorifică, iar percepția asupra sa este strâns legată de stilul în care sunt prezentate întâmplările la care ia parte. El nu este decât o construcție perisabilă și personală, afectată de cursul narațiunii, dar care plutește deasupra lui. De aceea nu putem să considerăm personajele din benzile cu supereroi ca fiind personaje. Sau mai exact ca fiind constant aceleași personaje, sau să așteptăm de la ele această consistență, dintr-un număr chiar mare de factori. Poveștile în care sunt implicate au o lungime destul de scurtă, acestea sunt realizate de persoane diferite, în perioade diferite, sub climate culturale diferite, fiecare dintre cele menționatei contribuind la crearea a ceea ce numim personaj.

Iar ce rămâne în urmă după eliminarea cerințelor contextuale, după ignorarea manierismelor proprii autorilor variabili, nu este decât un prototip sau un arhetip. Un set de informații, de caracteristici pe care cultura populară contemporană operei să le interpreteze spre a crea un personaj nou. Ce e și mai interesant e că aceste arhetipuri nu sunt foarte multe, iar deseori se confundă. Astfel putând fi create numeroase personaje, la diferite companii, pe același tipar, dar cu mici variații. Astfel, Static Shock este Spider-Man doar că fără tragedie și african-american sau Jamie Reyes este Spider-Man doar că fără tragedie și latino, Jack-in-the-Box e Spider-Man dar adult și african-american (permutările rasiale par a fi populare) sau Supreme e Superman dar…nu, e doar Superman.

Ce au în plus aceste tipuri de personaje față de altele cu un proteism similar, cum ar fi Doctor Who, James Bond oriConan e că supereroii dețin în setul primar de trăsături și o estetică mult mai pronunțată, distinctivă, ceea ce le face mult mai ușor de procesat și ca urmare de acceptat sau disprețuit. Acesta este unul dintre motivele pentru care fanii reacționează destul de puternic la schimbările de costum. Însă după cum am spus, ”uniforma” nu este singurul lucru care face sau desface un supererou.

Purism

 Și pentru că tot am menționat costumele, nu trebuie să ne eschivăm de la un aspect important care le aduce deseori comentarii derogatorii: sunt mulate. Motivul pentru care sunt așa este destul de simplu și deloc pervers. Pe lângă faptul că se ajunge la iconografia despre care vorbeam mai devreme, astfel se poate reprezenta forma nudă, ceea ce inspiră virilitate, dar care e de asemenea ceva mai ușor de reprezentat în secvențe de acțiune.  Lâsând deoparte chestii absurde cum ar fi motivații reale, trebuie să sondăm consecințe mai adânci, altfel nu-i amuzant deloc ce facem aici.

Chiar dacă sunt mulate, ele nu relevă niciun caracter sexual, ba chiar își fac foarte bine treaba ca haine acoperind întregul corp. Explicitează implicitul și implică explicitul, transformând totul într-un coșmar freudian. Chiar și mult blamata formă a supereroinelor nu face altceva decât să le transforme în obiecte ale fanteziilor juvenile, create pentru a promite ceva incabile să ofere, în mod cert neputând să primească sau chiar să dorească, această latură a sexualității fiind complet ignorată. Deci în ciuda aparențelor, benzile cu supereroi sunt extrem de caste, curate, ”spandexul” nefiind altceva decât o peliculă care apără personajele de atingerea altor trupuri.

Iar chestia asta rămâne valabilă și în cazul luptelor. Pentru un gen în care bătaia reprezintă pâinea sa de toate zilele, când am început să citesc astfel de benzi am fost puțin surprins poate nu de raritatea cu care au loc, dar în mod cert de lipsa visceralității lor. Loviturile nu au impact, sunt uscate și lipsite de satisfacție. Ceea ce este poate foarte potrivit ținând cont de faptul că de multe ori atacurile servesc drept ”argumente” în diferite conflicte; fie ele emoționale, de clasă, politice sau ținând de alt fel de ideologie. De asemenea acest aspect sporește impresia de ireal, care paradoxal crește cu cât se caută veridicitatea. Însă fantasticul lor nu apare natural și organic ca în mitologii sau basme, ci artificial, pe întreaga construcție simțindu-se patina antropicului.

Încă nu destul de apreciați – G. Willow Wilson


Image
Majoritatea creatorilor din banda americană sunt bărbați albi care au crescut citind benzi scrise de americani albi care au crescut citind benzi scrise de evrei emigrați în SUA. Ceea ce înseamnă nu numai că influențele sunt al naibii de consangvinizate, dar și perspectivele asupra anumitor probleme sociale și tipuri de personaje derivă mai mult din stereotip decât din experiență. De aceea e interesant de văzut cum acționează un autor provenit din alt mediu, de altă etnie sau alt sex. Nu de dragul corectitudinii politice, cât de dragul împrospătării genomului artistic.
Image
Iar atunci când în general o persoană ce aparține unei minorități (și mi se pare deosebit de trist că femeile sunt astfel considerate în mediul acesta) ajunge la cârma unei benzi mai mult sau mai puțin importante, aceasta se transformă aproape fără excepție într-o portavoce pentru expunerea într-o manieră mai mult sau mai puțin evidentă ale diferitelor probleme sociale care interesează autorul. Doamna G. Willow Wilson este unul dintre cele mai evidente exemple pentru această atitudine, dar și unul dintre cele fericite pentru că deși are o agendă reușeșete să o strecoare cu finețe în narațiune astfel încât să nu pară momente ale ”vocii mari”, frângând povestea. Ceea ce e un efect deosebit de plăcut, cu atât mai mult cu cât marea majoritate a benzilor din mainstreamul american sunt mase amorfe apolitice care continuă să trateze din ce în ce mai mult un sistem moral intrinsec lor și din ce în ce mai puțin relevant lumii reale.
Image
Din această capacitate a scenaristei ar trebui să rezulte evident că femeia știe să spună o poveste. Ba chiar aș plusa, zicând că știe de minune să zică o poveste. Air al său și al lui Peker a fost ultima bandă cu adevărat Vertigo de la Vertigo. Spre deosebire de adiții mai recente(sau chiar de evoluțiile celor mai vechi) în librăria editurii, față de Air nu ai cum să ai vreun dubiu că vine din același loc de unde a venit Enigma și Transmetropolitan sau Preacher. Lucrând cu un concept care doar în benzile japoneze despre profesii ar mai putea fi discutat, dar având o formulă narativă mult mai inventivă, punctată de referințe la literatura și filosofia postmodernă, în special Simulacres et Simulation, merită pe deplin descrierea făcută de Neil Gaiman și n-aș fi fost deloc mirat dacă ar fi scris pe copertă că cel ce a compus scenariul e Rushdie sau Pynchon. Aș fi pus cele câteva stângăcii pe semana trecerii într-un mediu artistic nou, sau pe tensiuni editoriale.
Image
În afară de prea repede oprita Air a scris și Cairo, un roman grafic, alături de același Peker, unde reușește să spună o poveste de aventuri extrem de energică pe fondul tensiunilor din orientul apropiat,fără a avea cine știe ce pretenții moralizatoare, și scrie Mystic pentru Marvel. Despre această din urmă trebuie să zic că este singura bandă serializată față de care Lucia nu numai că a arătat interes, dar despre care mă întreabă săptămână de săptămână. De fapt, e singura bandă despre care mă întreabă… A mai scris niște chestii la DC, dar dintre care nu recomand decât Vixen: Return of the Lion, iar asta mai mult pentru arta lui CAFU.

S-a simțit de parcă am dat afară o piatră de rinichi. E evident ce înseamnă asta, nu?

Încă nu destul de apreciați – Frazer Irving


Data trecută am zis chestia asta:

Cred că de la Jim Steranko nu a fost niciun artist lucrând relativ constant în benzile de gen care să se ocupe de toatalitatea procesului grafic (mai face și elemente de lettering).
Când am trimis textul, mi-am adus aminte de domnul Frazer Irving:
Image
Culoarea în general e un instrument artistic destul de ignorat de banda americană. Până la revoluția digitală procesul aplicării ei era laborios, având foarte mulți pași, ajungându-se la etapa separării realizată printr-un un atelier plin cu domnișoare sechestrate într-o atmosferă toxică. Adaugi paleta limitată de culori, hârtia proastă, timpul limitat de execuție plus alte câteva limitări și se înțelege de ce rareori au fost ambiții la capitolul ăsta. Iar fără instrumentele digitale puține dintre lucrurile realizate pe pagină de acest artist ar fi posibile.
Image
Unii aleg să se folosească de Photoshop pentru a fura fețele celebrităților, pentru a-și copia panourile și a munci mai puțin, pentru a valora excesiv într-un contur până la ceva de greață, ori pentru a adăuga efecte și reflexii încărcând imaginea doar pentru că pot. Irving alege să utilizeze calculatorul pentru a da naștere unora dintre cele mai de coșmar scene pe care le-am putea găsi vreodată într-o bandă cu supereroi care nu-și transcende flagrant genul. Iar coloritul e doar unul dintre mijloacele prin care ajunge să bânuie nopțile cititorilor.
Image
Mă concentrez asupra cromaticii pentru că e cel mai evident aspect care-l diferențiază de colegii săi și este primul lucru cu care-și începe desenele. Însă nici în privința figurilor nu e mai puțin original, fiind lipsite de nobilitatea aproape platonică ce se încearcă atât de des să fie întipărită, având mai mici sau mari exagerări caricaturale, uneori chiar farse de design. Iar în ceea ce privește efectiv narațiunea are un sac plin de trucuri făcute atât mai subtile căci sunt îngropate sub spectacolul imediat.
Image
Nu se sfiește de grile, de perspective normale, însă atunci când acțiunea o cere pornește cu toți cilindrii, rupând cu o coerență de speriat convențiile. De la simbolistică subtilă, către mici trucuri eisneriene, la pagini care ar face concurență celor ale lui J. H. Williams III, la scene parcă smulse din filmele expresionismului german, Irving le poate pe toate și în ciuda esteticii atât de evidente, niciodată nu mi s-a părut monoton, fiecare bandă ilustrată de el simțindu-se diferit, ceea ce nu pot spune despre mulți artiști care au un stil atât de puternic.
Image
Sper totuși ca Xombi să fie apogeul jocului cu posibilitățile digitale de redare și texturare pentru că acolo începe nu numai să piardă din vedere și celelalte elemente ale narațiunii grafice pe care le stăpânește de minune, dar și tinde uneori să creeze imagini mai mult artificiale decât intense. Mereu i-a lipsit o anumită grație, însă acest lucru făcea parte din semnătura sa fără să deranjeze. Vedem la anul în Shade.

Încă nu destul de apreciați – Francesco Franvilla


Că tot veni vorba

Înainte...

Francesco Franvilla e un domn(sper că-i domn) care s-a înfiltrat ușurel ușurel în lumea benzilor desenate. A început în 2006 trimițându-și schițele către diverse reviste, apoi construind paginile unor benzi destul de obscure de la Image. Până în 2008 și-a ocupat timpul lucrând la diverse benzi nu mult mai populare sau ilustrând diverse publicații, când a avut norocul să lucreze opt numere pentru Dynamite cu Matt Wagner la Zorro, ceea ce i-a ridicat un pic profilul. După o absență de câteva numere, anul următor se întoarce la revistă, însă de data aceasta ocupându-se de întreg procesul artistic, cu excepția letteringului. Deși chiar de la început s-a făcut remarcat prin modul cum stăpânea figurile, reușind să impună personajelor un ”joc” subtil însă expresiv, prin eleganța desenului și prin paginile inventive fără a fi confuze, odată ce i s-a oferit culoarea în stăpânire paginile i-au devenit mult mai curate și armonizate acum nu numai compozițional, cât și cromatic, fiind un adevărat salt în față. 2010 și l-a petrecut desenând mai mult coperte, însă în anul curent este deosebit de ocupat ajungând să lucreze atât pentru DC, în Detective Comics, cât și pentru Marvel, în Black Panther – Man Without Fear/Most Dangerous Man Alive (nu întrebați…), venind cu una dintre cele mai interesante și originale estetici văzute la cele două companii de ani buni, iar ofertele de muncă încă îl asaltează.Cred că de la Jim Steranko nu a fost niciun artist lucrând relativ constant în benzile de gen care să se ocupe de toatalitatea procesului grafic (mai face și elemente de lettering). Poate Bill Sienkiewicz, dar nu știu în ce măsură putem să-i numim benzile ca aparținând mainstreamului, chiar dacă au personje ca Daredevil sau Elektra.

...și după.

Cred că de la Jim Steranko nu a fost niciun artist lucrând relativ constant în benzile de gen care să se ocupe de toatalitatea procesului grafic (mai face și elemente de lettering). Poate Bill Sienkiewicz, dar nu știu în ce măsură putem să-i numim benzile ca aparținând mainstreamului, chiar dacă au personje ca Daredevil sau Elektra.

O problemă cu care se confruntă banda desenată cu supereroi, mai ales de la inovarea adusă de tehnologia digitală și de noi tehnici tipografice, e tendința către naturalism. Deja ilustrațiile ar dori să devină imagini realiste prin detaliul lor, chiar dacă nimic din ce e desenat nu poate fi considerat verosimil, însă atunci când li se adaugă și un colorit mult prea zelos, rezultatul este în cel mai bun caz mundan iar în cel mai rău, de asemenea cel mai des, repugnant. Iar tocmai de aceea artistul de față este atât de interesant.

Ilustrațiile, pe care nu le-aș numi simple, ale lui Francavilla nu numai că nu se lasă pradă excesului contemporanilor său, fiind mai mult evocative dar paradoxal oferind personaje ori spații mult mai autentice, nu sunt decât completate și împuternicite de alegerile sale în ceea ce privește culoarea folosită poate nu minimalist, însă cu o concentrare care sporește tonul scenei, având aproape o mentalitate fauvistă, capturând nu lumea exterioară, nu aspectele superficiale ale subiectelor, ci oferind o viziune a încărcăturii emoționale.

Încă nu destul de apreciați – David Liss


Aproape că mi-e frică să mai urc ceva pentru că în mod ciudat crește rata de vizualizări. Poate crede wordpressul că plec.

Cultura populară așa cum îi sugerează și numele, produce, sau mai corect spus în cadrul ei se produc, opere care au un mai puternic caracter comunal decât cele create în spiritul artei pure/înalte/serioase/ziicumvreioricumeoteoriedestuldeanacronică. Oferind mai mult spectacol decât analiză, mai mult pentru a fi împărtășite decât interiorizate, lucrările acestea sunt consumate, rapid decontexualizate, scoase de pe soclul original, apoi integrate în viața de zi cu zi în moduri unice de către fiecare cetățean. Apoi, din cauza producției și consumului ”en masse”(îmi place cum sună), dar și a timpului relativ scurt care se scurge între două produse artistice de la același creator sau echipă creativă cultura populară este cel mai ușor de digerat în prezent, cât timp încă este caldă, chiar și cele mai bune exemple, unele care aproape că-și depășesc statutul, pierzându-și din savoare cu trecerea anilor. Banda desenată nu e o excepție, ba chiar după muzică o consider cea mai ilustrativă formă de artă pentru aceste trăsături.
Ca atare, în ciuda listelor lungi de recomandări pe care le putem găsi, aș vrea să enumăr, și vă invit să mă ajutați, artiști care acum crează cea mai bună muncă a carierei lor, benzi care sunt proaspete acum. Nu fură nimeni Watchmen sau Dark Knight Returns sau Sandman de pe rafturi.

(de asemenea din ce am observat, înafara unor clasici pereni, mai vechi sau mai noi, listele de recomandări depind deseori de ceea ce a fost citit în perioada formativă a celor care au întocmit-o. Dacă rareori va apărea ceva la fel de bun precum All Star Superman sau Ronin sau Enigma; Planetary, Ex Machina etc. chiar dacă bune, nu sunt de neînlocuit în bibliotecă, ba chiar e posibil să-și fi pierdut din luciul inițial)

Zic să începem cu un exemplu mai ușurel și poate nu chiar incitant. David Liss.

Omul ăsta și-a început cariera la Marvel cu stângul, scriind în Black Panther o poveste destul de plictisitoare, poate pentru că și-a băgat și editorialul puternic coada, care nu părea să facă nimic cu arta oferită de unul dintre cei mai buni artiști care lucrează în domeniu. Însă a redresat-o destul de repede, noua poveste fiind mult mai puternică pe ambele părți a procesului creativ, iar interludiul dintre ele a demonstrat că banda se merită urmărită nu numai pentru spectacolul culorilor lui Francavilla. De asemenea a mai scris o miniserie de cinci numere Mystery Men (Într-un fel, o reîncercare reușită de a reface The Twelve), care a avut un nivel al calității destul de ridicat.

Este un pic cam grafoman, dialogul îi este construit destul de anacronic, parcă fiind scos dintr-o bandă din anii 70, însă nu neapărat într-un mod neplăcut. S-a prins cum să trateze probleme politice într-o bandă cu supereroi (adică cât mai evident și mai ridicol cu putință), iar de asemenea are un simț bunicel al pasului, al ritmului și al tonului.

Saltul calitativ de la număr la număr e motivul pentru care îl aduc în atenție, n-a făcut încă nimic care să spulbere minți, însă este posibil să se apropie.