Laur – Evgheni Vodolazkin


Click pe poza si cumpara cartea! Transport gratuit 😉

My rating: 5 of 5 stars 

Oh, cât am așteptat cartea! De când am văzut-o în pregătire pe site-ul Humanitas mi-a făcut cu ochiul. Nu știu de ce, pur și simplu simțeam că trebuie să pun mâna pe ea. Al șaselea meu simț livresc a fost, ca de obicei, pe fază și mi-a oferit o experiență de neuitat.

Arseni e crescut de bunicul său, Hristofor, vraciul satului. Într-o colibă la marginea cimitirului, Arseni învață secretele ierburilor, puterea rugăciunii și a credinței și forța cuvintelor scrise. După ce bunicul său moare, în coliba lui Arseni poposește o tânără, Ustina, de care se îndrăgostește și care urmează să-i dea un copil. Copilul din flori, născut în afara legii creștinești, lege în care Arseni a învățat să-și ducă traiul, este scânteia care declanșează focul ce-l va măcina și purta prin Rusia, Europa și-l va duce și la Ierusalim. În căutarea inocenței pierdute, a drumului spre credință pe care l-a crezut rătăcit, precum și din dorința de a salva sufletul Ursinei și al pruncului lor, Arseni va străbate timpul schimbându-și numele și reluând vieți și roluri de martiri ai ortodoxiei.

Vodolazkin nu ridică probleme filosofice extrem de complicate. Arseni s-a aflat sub protecție divină și a avut parte de încercări dureroase, dar nu la nivelul dezastrelor pe care personajele din Biblie le-au trăit. Da, a iubit, a pierdut, se luptă pentru recâștigarea dragostei, a dragostei adevărate, a iubirii fantastice, unice, care ni se arată o dată-n viață. Cel puțin așa se credea în Evul Mediu. În epoca flirtului și a relațiilor construite și trăite în fața unor terminale, genul de dragoste pe viață sună vetust – poate de aici și frumusețea cărții. După cum spuneam, Arseni pare să meargă pe un drum bătut, știut, un drum a cărui destinație nu-i pare imposibilă decât lui, nimeni altcineva neîndoindu-se că va primi salvarea pe care o caută.  Arseni caută nu doar salvarea lui, a păcatelor cărnii sale, cât șansa de a-și câștiga dreptul de a trăi veșnicia alături de familia care nu i-a fost dată spre bucurie în viața reală.

Câteva opinii, disparat emise, despre personaj:

–          Nu cred că Laur este un personaj care poate sparge canoanele literaturii, nici că merită un loc special în literatura universală. Laur este mai degrabă o ipostaziere a unui modus vivendi, a credinței ortodoxe ruse așa cum se simte și trăiește în Rusia. Personajul lui Vodolazkin își pierde din carnalitate, dacă-mi permiteți, pe măsură ce autorul decide să-i pună-n spate moravurile și gândirea religioasă, transformându-l într-un fel de receptacol și cărăuș al credinciosului rus de-a lungul timpului și prin timp;

–          Vodolazkin reușește crearea unui personaj de tip mitologic, un personaj pe care-l înscrie în mitologia specifică religiei. Nu neapărat un martir, mai degrabă un Demon, cam ca la Lermontov. Laur zboară prin timp, schimbă stări, personaje, nume, poziții sociale, cutreieră lumea, face minuni – intră-n istorie și o schimbă.

–          Aș vrea să-l interpretez pe Laur într-un alt mod și sub o altă impresie decât cea pe care mi-a lăsat-o cartea. Aș vrea să cred că Vodolazkin l-a ales pe Laur să reprezinte modul nostru de a trăi cu iubirea, cu suferința pe care existența iubirii și pierderea ei o dau omenirii. Aș vrea să cred că un om care iubește poate să urmeze pașii lui Laur chiar dacă nu are credința alături, că-și poate alege o altă cale, nu pentru a salva sufletele celor pe care-i iubește pentru a fi alături de ei în eternitate, ci pentru a-și conserva pentru restul vieţii cât mai curate sentimentele pe care le poartă celor iubiţi.

Vodolazkin scrie ca un posedat. Are un talent, un simț, o finețe care te fac să stai lipit de carte, să citești și să recitești pagini întregi, îți vine să nu te mai desparți de ea. Îi spuneam Elenei, la un moment dat, pe când eram la mai bine de jumătate din carte că mă simt manipulat: Vodolazkin strânge în paginile volumului său marile teme ale literaturii ruse și reușeşte cumva să mă facă să cred și să simt că citesc când Dostoievski, când Tolstoi, când Cehov, când Pușkin. Marele talent al lui Vodolazkin poate rezidă în faptul că a reușit să strângă și să formeze într-un întreg cât se poate de bine articulat absolut tot ce a studiat și citit vreodată.

Însă Vodolazkin nu e doar un mim, nu e doar un om care a studiat îndelungat, și-a luat notițe și a reușit să pună totul într-un roman. Vodolazkin e mult mai mult de atât. A reușit, cumva, să-mi lase impresia că a strâns cât se poate de mult spiritul rusesc, spiritul Mamei Rusia așa cum a adăstat el de-a lungul timpului în izbele și stepele și munții și orașele sale și l-a oferit cititorilor într-o formă excepțională – Rusia adunată, frumos aranjată și ferchezuită pentru ochii cititorilor din lumea întreagă.

Am cugetat la titlul romanului care spune din start că este un roman neistoric, Vodolazkin subliniind că a pus o sticlă de plastic într-o pădure din Evul Mediu pentru a sublinia faptul că Laur nu este un roman istoric. Da, Laur este un roman anistoric. La fel și Laur/Arseni/Ustin/Ambrozie. Plutesc deasupra timpului, sunt prezenți lângă tine, sunt prezentul rememorând trecutul și viitorul. Anistoric nu în sensul gândit și propus de Nietzsche, ci anistoric în sensul de roman care trece dincolo de ce presupune capacitatea noastră de percepție a timpului – un roman care curge precum nisipul din clepsidră, clepsidră pe care o întorci imediat înapoi ca să-ncerci să vezi nisipul cum curge din nou…

Nu am citit romanul în original și nici nu voi avea ocazia să o fac vreodată pentru simplul motiv că nu știu, și nici nu voi ști vreodată limba rusă, însă am impresia că mă aflu în fața unei traduceri de excepție. Nici nu pot să mă gândesc cât de greu și cât timp i-a luat traducătoarei Adriana Liciu să aducă romanul la forma pe care am avut-o în fața ochilor. Cred că a fost un travaliu greu și apăsător și mă bucur nespus de ce a reușit să ofere.

Cred că Laur alături de Stoner și pot fi considerate fără nicio urmă de îndoială cele mai grozave apariții editoriale ale anului 2014. Recomand Laur și sunt sigur că nu vor exista dezamăgiri întrucît Laur face parte dintre acele cărți care nu-și aleg publicul pentru că publicul lor este alcătuit din toţi cei care iubesc  cărțile.

De ce 5 stele: pentru că e profundă, surprinzătoare, emoționantă, un carusel de senzații și trăiri pe care doar iubirea le poate oferi. Or, Laur este o odă închinată acestui sentiment atât de intens.

Alte recenzii – eu nu am mai găsite altele. Dacă mai sunt, le aștept în comentarii:

Chestii Livrești – Laur: un roman beton!

Valeriu Gherghel – Breviarul sceptic: Laur – o hagiografie

14 gânduri despre „Laur – Evgheni Vodolazkin

  1. simt ca te invidiez ca ai citit aceasta carte! va veni si timpul meu pentru ea, dar deocamdata ma bucur pentru entuziasmul (l-am simtit printre randurile acestui articol) cu care ai vorbit despre Laur!

    • Mi-a placut foarte mult cartea, asa-i. Ai de ce sa ma invidiezi. 🙂
      Eu zica ca o sa-ti placa si tie si abia astept sa citesc impresiile tale. 🙂

  2. Pingback: Și acum ce facem, micuțule? – Hans Fallada | Colț Firesc de refugiu

  3. Mi-a placut cartea. Exceptionala. De mult nu am mai citit ceva atat de apropiat de sufletul meu. Iar tu ai surprins surprins foarte bine esentialul cartii. Acum, ca am vazut ca ai scris despre Stoner…cred ca o voi lua.

    • Multumesc pentru cuvintele frumoase! 🙂
      Neaparat trebuie sa citesti si Stoner, neaparat. Este un alt stil scriitoricesc dar la fel de sclipitor. 🙂

  4. una dintre cele mai frumoase carti pe care le am in librarie… da, sunt o norocoasa care are acces la tot ce este nou pe piata de carte. am inceput sa o citesc cu o oarecare retinere – un rus contemporan?… dupa prima pagina m-a invaluit cu frazele mestesugite, cu povestile si toata simplitatea unei vieti de care noi ne-am indepartat de mult. cred ca pana la urma mesajul cartii acesta este: avem nevoie de putine lucruri si de multa dragoste!

  5. Pingback: Recenzie: Laur de Evgheni Vodolazkin | Lorellei

  6. Pingback: „Laur”, Evgheni Vodolazkin | Constantin Piştea

  7. Pingback: Laur | Tomata cu Scufita

  8. Pingback: „Laur" de Evgheni Vodolazkin

Lasă un comentariu