Strania istorie a comunismului românesc de Lucian Boia

Strania istorie a comunismului românesc de Lucian Boia 

Nota mea: 4 din 5 stele

Scriu acest articol în timp ce mă uit la meciul de fotbal dintre Belgia și Ungaria de la Euro 2016 și-mi vine să amestec strania istorie a evoluției fotbalului românesc în recenzia cărții lui Lucian Boia deoarece mi-ar fi extrem de la îndemână. Aș putea să vorbesc și despre strania decizie a Marii Britanii de a ieși din Uniunea Europeană, aș putea să găsesc suficiente alte subiecte ca să le leg de acest articol ca să-l fac mai interesant, să-i dau acel aspect de scandal care poate te poate transforma peste noapte într-o persoană pe care toată lumea vrea să o asculte chiar dacă nu are nimic de spus.

Dar nu am să fac asta deoarece apetitul pentru can-can îmi lipsește și pentru că volumul lui Lucian Boia este unul extrem de interesant care merită toată atenția cititorului român.

Am citit cartea aproape imediat după ce am citit Cortina de Fier de Anne Applebaum fapt care m-a ajutat destul de mult în a înțelege stranietatea istoriei despre care vorbeste Lucian Boia.

Da, istoria comunismului este stranie, însă istoria comunismului în general este stranie. România însă a excelat, întrucâtva în stranietate, așa cum Lucian Boia subliniază pe alocuri.

În primul rând, aproape în nici o țară eliberată de Armata Roșie membrii de partid neaoși nu prea au avut un cuvânt de spus. Toți erau trimiși de la Moscova. Este adevărat că membrii partidului comunist care au dus partidul spre preluarea puterii în România nu erau români și că nu erau pe placul poporului român. Este adevărat că nici românii nu cochetau cu ideile pe care comuniștii le trâmbițau pe unde apucau deoarece clasa muncitoare nu se identifica cu pretențiile acestora, iar țăranii aveau cu totul și cu totul alte griji. Însă aceste aspecte nu sunt suficiente ca să stabilești că o istorie stranie. Pentru că nu e. Orice țară a intrat sub cizma sovietică, a ajuns să fie comunistă. Că Franța și Germania au fost la un pas de a deveni țări comuniste fără imbolduri exterioare decisive este cu totul și cu totul altă discuție. Culmea, deși Marx vedea Germania drept statul cel mai potrivit ca revoluția proletară să înceapă, tocmai Rusia a fost țara în care comuniștii au reușit să pună mâna pe putere. În urma câștigării celui de-al doilea război mondial și al preluării controlului în țările eliberate, comunismul nu avea cum să nu se impună în respectivele țări, indiferent de voința popoarelor.

Așa cum spune și Boia, comunismul nu putea să ajungă nicăieri la putere fără intervenția Moscovei, fără alegeri trucate și fără acțiuni ilegitime. Nu e nimic straniu aici. Însă evoluția economică, cifrele dezvoltării industriale și economice sunt extrem de stranii. Cifrele vehiculate sunau bine, chiar foarte bine, însă, așa cum subliniază și Lucian Boia cu ajutorul fabuloasei lucrări a lui Bogdan Murgescu, cifrele respective dădeau bine pentru o industrie de sfârșit de secol XIX, nu de sfârșit de secol XX. Cu alte cuvinte, România era în urmă cu 100 de ani. „Miracolul românesc” nu era nicidecum miracol, deși se dorea comparat cu „miracolul japonez”. Nu era nici un mare pas înainte, mai degrabă era o încercare disperată de a prinde lumea din urmă. Ceaușescu, alături de regimul comunist în general, se chinuia din răsputeri să justifice ideologia mistificân cifre. Da, cu adevărat stranie istorie mai ales că minciunile începeau să fie crezute.

Nefericite sunt cu adevărat consecințele comunismului în țara noastră. Deși nu subscriu în totalitate cu privire la stranietatea istoriei a comunismului românesc, trebuie să recunosc că am avut parte de consecințe nu doar nefericite ci de-a dreptul bizare.

Românii, deși nu aveau cum să devină comuniști vreodată și niciodată nu au rezonat cu regimul, nu prea s-au ridicat împotriva acestuia. Avem o istorie a dizidenței, însă slabă, aproape nesemnificativă. Ne-am împăcat cu comunismul. L-am acceptat și am dansat după cum au cântat. Culmea, l-am acceptat atât de ușor încât ne-am dorit, ca și popor, chiar să continuăm în democrație tot cu fețele cunoscute ale regimului pe care l-am răsturnat cu o revoluție sângeroasă. Oare cum a fost posibil ca o țară atât de îndepărtată de ideologia comunistă să se fi comunizat atât de profund încât nici până-n ziua de azi nu s-a putut despărți de ea? Cu adevărat straniu.

Însă dificila despărțire de comunism merge mână-n mână cu ciudata transformare a comunismului românesc care la început a fost virulent antinaționalist devenind încetul cu încetul ultranaționalist. Aici, îmi pare mie, este una din cheile care ar putea răspunde întrebării cu privire la despărțirea problematică, neîncheiată încă, de comunism. Comunismul românesc s-a schimbat radical, latura sa ultranaționalistă a ajuns cumva la popor, i-au făcut să se simtă mândrii de ceea ce sunt și să fie mândri că fac parte dintr-o Românie comunistă, o țară care este recunoscută drept o putere adevărată la nivel mondial. Praf în ochi, evident, însă oamenii au reacționat pozitiv. Și au început să creadă în ceea ce trăiesc, în ceea ce Ceaușescu le servește, nu cred că au crezut în comunism, cât în oamenii care au făcut imposibilul, posibil. Oamenii de la conducerea țării care dădeau impresia că pot construi o țară mare pentru că sunt în fruntea unui popor mare. Revoluția sângeroasă ar fi trebuit să însemne o despărțire abruptă și decisivă de comunism. Nu a fost așa. Tranziția s-a întins pe ani buni, am avut experiențe violente care au adus aminte de vremurile în care comuniștii făceau legea. Poporul tot nu s-a deșteptat. Parcă încă prins în letargia pe care ideologia comunistă a creat-o cu atâta atenție, națiunea românească întârzia să se deștepte, în ciuda îndemnului pe care tocmai noul imn de stat îl dădea. 

Strania istorie a comunismului românesc este stranie, stranie ca și istoria comunismului în Ungaria, Polonia, Germania etc. Dar noi suntem puțin mai stranii. Pentru că istoria noastră, a românilor, a României moderne, a României care este acum, este de fapt tocmai rezultatul istoriei comunismului. Ne-am născut din comunism deoarece comunismul ne-a clădit. Sună straniu? Citiți cartea lui Lucian Boia și o să vă edificați.

De ce 4 stele: deoarece este o analiză lucidă a istoriei comunismului românesc și a efectului acestuia în România prezentă. Deși ezită să ia poziții ferme în anumite puncte și lasă loc de interpretări, studiul lui Lucian Boia ajută cititorul contemporan să înțeleagă neînțelesul alegerilor pe care un popor care și-a ucis cu sânge rece un conducător și care și-a dat viața pentru libertate a preferat să rămână legat de comunism prin liderii pe care i-a susținut la putere și în zorii democrației.

Prezentarea editurii:

„Comunismul a pierdut partida. Comuniştii însă au câştigat-o. E ca şi cum întreaga poveste a comunismului n-ar fi avut alt rost decât acela de a înlocui o clasă dominantă prin alta.
Nici un experiment comunist – cel puţin în peisajul european – nu a fost atât de «special» şi cu evoluţii atât de neaşteptate şi de «divergente» precum comunismul românesc.
Se va vedea cum ţara cu cei mai puţini comunişti a devenit ţara cu partidul comunist cel mai numeros (în termeni relativi); cum o societate abia atinsă de ideologia comunistă s-a comunizat în profunzime, până într-atât încât s-a despărţit mai greu de comunism ca oricare alta; cum, virulent antinaţional într-o primă fază, comunismul a sfârşit prin a deveni ultranaţionalist; cum s-a inventat în România comunismul dinastic, fără echivalent în Europa şi comparabil (fără a-şi pierde nota de originalitate) doar cu regimul din Coreea de Nord; cum România, după ce ani de zile părea a fi societatea care s-a opus cel mai puţin regimului comunist, s-a ridicat împotriva lui Ceauşescu printr-o revoluţie sângeroasă (singura de acest gen în spaţiul comunist) – împotriva lui Ceauşescu, dar nu neapărat şi împotriva alcătuirilor comuniste: într-adevăr, pentru ca paradoxul să fie complet, cea mai violentă revoluţie «anticomunistă» s-a prelungit prin cea mai lentă şi mai incompletă desprindere de comunism!
Toate aceste paradoxuri au o explicaţie. Sau şi-o caută. E ceea ce-şi propune cartea de faţă: dincolo de simpla descriere, o interpretare a fenomenului comunist românesc.“ (Lucian BOIA)