Serie de autor: Vremuri second-hand de Svetlana Aleksievici


Vremuri second-hand de Svetlana Aleksievici

Nota mea: 5 din 5 stele

Cărțile Svetlanei Aleksievici sunt oricum numai comode nu pentru vechii sau noii comuniști. De data aceasta, autoarea (a primit Premiul Nobel pentru Literatură în 2015) alege să intervieveze poporul rus, popor obligat să se obișnuiască cu ideea că ideologia comunistă a fost un fiasco total, fiind forțați să se adapteze capitalismului și democrației.

Patria mea e Octombrie. Lenin… socialismul… Am iubit revoluția! Partidul a fost tot ce-am avut mai de preț. Am fost în partid șaptezeci de ani. Carnetul de partid este Biblia mea. (…) Am atâtea aminitiri… Și pentru ce? Pentru ce? Ce să fac acum cu ele? Iubeam viitorul. Oamenii viitorului. Aveam discuții despre când va veni acest viitor. Exact peste o sută de ani. Dar ni se părea prea departe… (…) Vreau să mor comunist. E ultima mea dorință…

Nimeni nu ne-a învățat ce este liberatea. Am fost învățați doar cum să murim pentru libertate.

Am lucrat într-o fabrică care făcea parfumuri. În loc de salariu, eram plătită în parufumuri și produse cosmetice.

 „Tuturor băieților le place să se joace de-a războiul.” Sigur, dar lui Igor îi place doar să fie împușcat ca să poată cădea. Vrea să moară! Mă sperie fericirea de pe fața lui când cade. Strigă la prietenii lui: Trage și eu mor! Niciodată altfel…

Colectivizarea, deschiaburirea, deportările în masă… Ăsta era socialismul, dar și viața de zi cu zi.

Nu cred că este vreun interviu pe care să-l citești și din care să nu merite să citezi. Toți oamenii intervievați de Aleksievici au ceva de spus demn de luat în seamă. 

Intervievații sunt de diferite vârste și naționalități însă niciunul dintre ei nu și-a găsit încă locul în ceea ce înseamnă Rusia capitalistă și toți detestă noul regim sub o formă sau alta.

O tânără manager spune că nu-și dorește altceva decât să facă cât mai mulți bani, indiferent de câți bărbați ar trebui să-i treacă prin așternut pentru că este o femeie puternică. Vrea avere, putere, influență pentru că asta înseamnă capitalismul. Nu ai bani, nu ai putere, nu ai influență, ești nimeni și te poți trezi mort în scara unui bloc și nimănui să nu-i mai pese de tine.

Alți tineri se laudă cu afacerile pe care le fac prin piețe sau la colț de stradă. Ilegal, bineînțeles, dar fac atât de mulți bani cât părinții lor nu au făcut toată viața. Sunt infractori dar le este dor de Stalin. Duc dorul unei autorități pe care să o respecte sau de care să le fie frică.

Unii visează la Stalin fiind convinși că democrația și capitalismul este o luptă continuă din care doar hoții ies câștigători. Libertatea nu înseamnă altceva decât găști care împușcă oameni pe stradă, mafioți, bișnițari, iar oamenii corecți cu frică de Dumnezeu mor de foame. Stalin oferea șanse egale tuturor…

Oameni de diferite nații se ascund prin Moscova. Prin blocuri părăsite, prin canale, pe unde apucă. Ieri erau frați cu rușii. Astăzi sunt vânați și uciși pe stradă pentru că fură locurile de muncă și pâinea rușilor. A căzut imperiul sovietic, s-a destrămat și frăția între popoare. 

Foștii membri de partid privesc în gol pe ferestre și nu înțeleg nimic din ceea ce se întâmplă. Au ucis pentru construirea socialismului. Au trădat membri din familie. Au schinguit și torturat pentru și în numele viitorului promis de comuniști. Acum sunt priviți cu ură. Viitorul promis, glorios, auriu în care ei trebuiau să fie noii oameni, homo sovieticus, este o mâzgă care curge uleios peste ei alături de amintirile lor. Nu mai știu cine sunt, ce au fost, de ce au făcut ce au făcut și pentru ce. Credința lor a murit, imperiul s-a prăbușit de parcă nici nu a fost, iar poporul rus pe care l-au subjugat pentru a-l reinventa trăiește într-o realitatea de neconceput. 

Rușii erau obișnuiți să fie temuți. Erau obișnuiți să fie singurul popor în stare să schimbe lumea. Crescuți în umbra marii revoluții mondiale, rușii nu luptau și trăiau doar pentru ei, ei sufereau pentru ca întreaga lume să aibă șansa de a trăi mai bine la un moment dat, copiii lor alături de restul umanității care încă nu se putea bucura de beneficiile socialismului. Au câștigat un război mondial, au fost eroi, au salvat lumea de la dezastru. Acum popoarele pe care le-au salvat de nazism le râd în nas… Eliberații trăiesc mai bine decât eliberatorii… Sunt mai bogați, mai fericiți… și nu sunt comuniști… Erau un imperiu! Acum sunt un stat destrămat de care nu-i mai este frică nimănui… Unde este Stalin? De ce nu mai există autoritatea supremă, dictatorială care era în stare să pună lucrurile la punct? De ce nu mai este imperiul sovietic? De ce să nu mai fie mândri că bunicii lor comuniști au câștigat un război mondial și că socialismul este singura șansă viabilă a omenirii de a trăi mai bine? De ce să trăiască în capitalismul pe care l-au detestat zeci de ani, în lupta împotriva căruia s-au ucis milioane de oameni? Măcar pentru atât Rusia trebuie să-și făurească urgent un nou Stalin! Nu se poate să fi greșit atât de rău, atât de mult timp… Lenin, Stalin și URSS-ul – singurul drum pe care poporul rus l-a știut și l-a urmat bine… Încă nu e prea târziu să se întoarcă pe el. Iar Putin pare să simtă și să știe și el același lucru…

Sunt unele cărți care oferă șansa omenirii de vedea ce se petrece în sufletul unui popor forțat de împrejurări să-și schimbe radical modul de observație și înțelegere a realității. Schimbarea de paradigmă pare a fi un concept filosofic arareori posibil de înțeles pe deplin. Poporul rus a trăit pe propria-i piele ce înseamnă acest concept. Peste noapte tot ceea ce au fost învățați, tot ce li s-a spus despre propria țară, neam și istorie s-a dus pe apa sâmbetei. Trebuie să se reinventeze  și să învețe cum să-și reclădească o nouă viață, într-o nouă ordine socială, națională și mondială. Drama celor care nu mai știu cine sunt și ce au fost este scrisă de Svetlana Aleksievici în Vremuri second-hand.

De ce 5 stele: pentru că este o carte fără de care Rusia de azi nu poate să fie înțeleasă.

Am mai citit și scris despre Svetlana Aleksievici:

Războiul nu are chip de femeie

Soldații de zinc

Ultimii martori

Dezastrul de la Cernobîl

Vremuri second-hand

Prezentare editurii:

Premiul Nobel pentru literatură 2015; Premiul Médicis 2013

„În societate a apărut «cererea» pentru Uniunea Sovietică. Pentru cultul lui Stalin. Jumătate din tinerii între nouăsprezece şi treizeci de ani consideră că Stalin a fost «cel mai mare om politic». Un nou cult al lui Stalin în ţara în care Stalin a distrus la fel de mulţi oameni ca Hitler?! E din nou la modă tot ce e sovietic… Învie idei demodate: despre marele imperiu, despre «mâna de fier», despre «specificul căii ruseşti»… Au readus la suprafaţă imnul sovietic, există Comsomol, doar că se cheamă «Ai noştri», există partidul puterii, copie a partidului comunist.
Preşedintele are aceeaşi putere ca secretarul general. Absolută.
În locul marxism-leninismului e ortodoxia… Am întâlnit pe stradă nişte băieţi în tricouri cu secera şi ciocanul şi cu portretul lui Lenin. Ştiu ei oare ce este comunismul?“ (Svetlana ALEKSIEVICI)

„Homo sovieticus există – Svetlana Aleksievici l-a întâlnit. În această lucrare polifonică, în care se amestecă voci ale străzii, conversaţii relatate şi decupaje din presă, fiecare mărturie este adevărată. Ceea ce rezultă are un farmec hipnotic… Vremuri second-hand este o carte densă şi puternică asemenea unui râu.“ (Le Figaro)

„În ultimii 30-40 de ani, Svetlana Aleksievici a creat portretul individului sovietic şi postsovietic. Cărţile ei nu prezintă însă o istorie a evenimentelor, ci o istorie a emoţiilor – o istorie a sufletului omenesc.“ (Sara DANIUS, secretar permanent al Academiei Suedeze)

„Vremuri second-hand este un mausoleu literar închinat cetăţenilor unui imperiu care a dispărut în trei zile, la fel de fulgerător cum Rusia ţaristă a devenit, în 1917, Uniunea Sovietică. Dar este, mai presus de toate, un monument dedicat celor care, în cursul Istoriei, s-au simţit la un moment dat străini de vremurile pe care le trăiau. Acest exil interior nu poate fi mărturisit decât la persoana întâi, de la suflet la suflet.” (Julie CLARINI, Le Monde)

„Am căutat o metodă literară care să-mi permită o aproximare cât se poate de fidelă a vieții reale. Realitatea m-a atras mereu ca un magnet, m-a torturat și m-a hipnotizat, mi-am dorit s-o fixez pe hârtie. Astfel că mi-am însușit imediat acest gen cu voci omenești și mărturii, probe și documente reale. Așa aud și văd eu lumea – ca pe un cor de voci individuale și un colaj de detalii cotidiene… În acest fel, pot fi simultan scriitor, reporter, sociolog, psiholog și preot.“ (Svetlana ALEKSIEVICI)

În umbra Europei: două războaie reci şi trei decenii de călătorie prin România şi dincolo de ea de Robert D. Kaplan


În umbra Europei: două războaie reci şi trei decenii de călătorie prin România şi dincolo de ea de Robert D. Kaplan

Nota mea:  4 din 5 stele 

Robert D. Kaplan a ajuns prima dată în România în 1973 pe când era într-un tur al Europei de Est, însă, așa cum chiar el specifică, din acea primă vizită nu s-a ales nimic demn de semnalat. Nu și-a făcut prieteni la momentul respectiv și a observat că România este o țară săracă comparativ cu celelalte țări comuniste vizitate printre care Bulgaria și Ungaria și inaccesibilă vizitatorului occidental. Întors în Israel și inspirat de Skilling, Kaplan decide să se întoarcă în estul Europei și să afle mai multe despre țările comuniste ascunse de Cortina de Fier.

În 1981 Kaplan poposește din nou în România unde simte paranoia și isteria regimului comunist. Informațiile cu privire la viața din România și le ia de la diplomații occidentali, românii ferindu-se să discute cu un jurnalist străin, în vreme ce oficialii făceau apel la limba de lemn specifică propagandei comuniste pentru a prezenta situația dezastruoasă în care se afla țara. Securitatea, după cum observa Kaplan, părea să fie peste tot. Însă datorită vizitei în România din acel an 1981 Kaplan spune că a realizat că aceasta este țara care-i va oferi cheia necesară pentru a descifra Balcanii, o obsesie jurnalistică din tinerețe care l-a apropiat în cele din urmă de țara noastră.

Kaplan a revenit în România trei decenii mai târziu, în 2013 și în 2014, ani în care reușește să se întâlnească cu diferite personalități culturale și politice și în care se va aventura pe plaiurile mioritice pentru a se bucura de priveliștile sălbatice și de arhitectura din marile orașe românești.

Este o adevărată plăcere să călătorești în timp alături de Kaplan. Alături de el am reușit, cumva, să-mi dau seama de cât de mult a evoluat această țară. Ca și locuitor al României recunosc că am observat destul de greu schimbările majore prin care am trecut în ultimii douăzeci și cinci de ani, însă cu ajutorul lui Kaplan am reușit să-mi dau seama că România s-a schimbat și s-a schimbat în bine. Poate mai greu decât alte țări, poate că încă nu am reușit să ne dezbărăm în totalitate de mizerabila moștenire ruso-comunistă dar am reușit să surprindem pozitiv un jurnalist străin care ne-a vizitat de-a lungul a patru decenii.

În umbra Europei este o combinație de jurnal de călătorie cu studiu istoric al României, în special, și al Balcanilor în genere. Fascinat de arhitectura din urbele românești precum și de zonele oarecum sălbatice din România, Kaplan călătorește și încearcă să înțeleagă spiritul românesc într-un mod didactic, făcând apel atât la cărțile pe care le-a citit cât și la discuțiile pe care le-a avut cu diferite personalități. Neagu Djuvara, Horia-Roman Patapievici, Traian Băsescu, Victor Ponta etc. sunt doar câteva exemple dintre numele pe care Kaplan le întâlnește și care-l ajută în a înțelege România contemporană.

Istoria României văzută de călătorul Kaplan nu se termină cu România comunistă și nici nu începe cu România de sub mareșalul Antonescu. Kaplan călătorește mai departe în timp pe măsură ce se pierde în peisajele strălucitoare și preistorice, după cum chiar el le descrie, care-l duc cu gândul tocmai la Țara Vlahilor, așa cum era denumit pământul românesc de germani, reiterând drumul către România Mare din cele mai vechi timpuri. Fără să se piardă în detalii sau evenimente istorice, Kaplan așterne pe hârtie impresii și gânduri în încercare de a înțelege această țară străină de care s-a atașat.

Kaplan nu judecă, Kaplan încearcă să înțeleagă și tocmai acest lucru mi-a plăcut enorm la cartea pe care am citit-o. Indiferent de este vorba despre naționalismul lui Eliade sau naționalismul comunist, despre perioada neagră de tranziție sau vremurile în care Țara Românească cădea pradă diferiților invadatori, Kaplan cercetează cu un ochi curios și dornic de a afla mai multe. Fascinat de geografia și oamenii din România, Kaplan oferă cititorului șansa de a-și vedea țara din perspectiva unui intelectual însetat de cunoaștere și respectuos la adresa istoriei zbuciumate a unei țări în căutarea identității.

De ce 4 stele: întrucât este un jurnal de călătorie, dar nu doar un jurnal de călătorie, cât jurnalul unui istoric îndrăgostit de istoria unei națiuni care a supraviețuit în umbra vechiului continent, o țară prinsă mai mereu la mijloc când vine vorba de interesul marilor puteri sau de războaiele de cucerire, o țară care s-a format târziu și care încă se află în căutarea identității de sine deși a fost mai mereu marcată de un spirit naționalist aprig. Deși ar putea să o prezinte drept o ciudățenie a naturii, a geografiei și a politicii, Kaplan preferă să privească obiectiv și să vadă în România o națiune care s-a zbătut de-a lungul istoriei să supraviețuiască indiferent de jocurile care s-au făcut în preajma ei.

Prezentarea editurii:

Robert D. Kaplan, autor a şaisprezece cărţi de politică externă şi de călătorii, a fost inclus de două ori în „Top 100 Global Thinkers“ întocmit de revista Foreign Policy.

Robert D. Kaplan a venit prima oară în România în anii ’70, în plin Război Rece, pe când era un tânăr jurnalist cu spirit de aventură, iar ţara era un colţ întunecat al Europei comuniste, ignorat de presa occidentală. Vizitele care au urmat, în anii ’80, în anii ’90 şi, mai recent, în 2013 şi 2014, au fost marcate de dialoguri revelatoare cu personalităţi precum Neagu Djuvara ori Horia-Roman Patapievici şi de lectura unor cărţi fundamentale din şi despre cultura română, prin intermediul cărora i-a cunoscut pe Mircea Eliade, Emil Cioran sau Mircea Cărtărescu. Aceste întâlniri sunt completate, în ţesătura complexă a cărţii, de analiza fină a vieţii de zi cu zi, surprinsă în scene cu aer cinematografic, pe al căror fundal se proiecteazã fie sordide oraşe de provincie uitate de vreme, fie splendorile arhitectonice din Braşov, Iaşi sau Bucureşti.

În umbra Europei este deopotrivă memorial de călătorie, eseu jurnalistic şi analiză istorică — opera unui scriitor care, vreme de treizeci de ani, a căutat să înţeleagă destinul unei ţări şi să-şi împlinească propria vocaţie. Pornind de la istoria României, dar şi de la atenta analiză a unor ţări vecine, precum Republica Moldova, Bulgaria şi Ungaria, Robert D. Kaplan abordează subiecte mai largi, precum jocurile marilor puteri, Războiul Rece sau Holocaustul. Rezultatul este povestea unei frontiere geografice şi ideologice a continentului nostru — punct de întâlnire între marile imperii — şi o carte esenţială pentru înţelegerea crizei prin care trec astăzi Rusia şi Europa.

Strania istorie a comunismului românesc de Lucian Boia


Nota mea: 4 din 5 stele

Scriu acest articol în timp ce mă uit la meciul de fotbal dintre Belgia și Ungaria de la Euro 2016 și-mi vine să amestec strania istorie a evoluției fotbalului românesc în recenzia cărții lui Lucian Boia deoarece mi-ar fi extrem de la îndemână. Aș putea să vorbesc și despre strania decizie a Marii Britanii de a ieși din Uniunea Europeană, aș putea să găsesc suficiente alte subiecte ca să le leg de acest articol ca să-l fac mai interesant, să-i dau acel aspect de scandal care poate te poate transforma peste noapte într-o persoană pe care toată lumea vrea să o asculte chiar dacă nu are nimic de spus.

Dar nu am să fac asta deoarece apetitul pentru can-can îmi lipsește și pentru că volumul lui Lucian Boia este unul extrem de interesant care merită toată atenția cititorului român.

Am citit cartea aproape imediat după ce am citit Cortina de Fier de Anne Applebaum fapt care m-a ajutat destul de mult în a înțelege stranietatea istoriei despre care vorbeste Lucian Boia.

Da, istoria comunismului este stranie, însă istoria comunismului în general este stranie. România însă a excelat, întrucâtva în stranietate, așa cum Lucian Boia subliniază pe alocuri.

În primul rând, aproape în nici o țară eliberată de Armata Roșie membrii de partid neaoși nu prea au avut un cuvânt de spus. Toți erau trimiși de la Moscova. Este adevărat că membrii partidului comunist care au dus partidul spre preluarea puterii în România nu erau români și că nu erau pe placul poporului român. Este adevărat că nici românii nu cochetau cu ideile pe care comuniștii le trâmbițau pe unde apucau deoarece clasa muncitoare nu se identifica cu pretențiile acestora, iar țăranii aveau cu totul și cu totul alte griji. Însă aceste aspecte nu sunt suficiente ca să stabilești că o istorie stranie. Pentru că nu e. Orice țară a intrat sub cizma sovietică, a ajuns să fie comunistă. Că Franța și Germania au fost la un pas de a deveni țări comuniste fără imbolduri exterioare decisive este cu totul și cu totul altă discuție. Culmea, deși Marx vedea Germania drept statul cel mai potrivit ca revoluția proletară să înceapă, tocmai Rusia a fost țara în care comuniștii au reușit să pună mâna pe putere. În urma câștigării celui de-al doilea război mondial și al preluării controlului în țările eliberate, comunismul nu avea cum să nu se impună în respectivele țări, indiferent de voința popoarelor.

Așa cum spune și Boia, comunismul nu putea să ajungă nicăieri la putere fără intervenția Moscovei, fără alegeri trucate și fără acțiuni ilegitime. Nu e nimic straniu aici. Însă evoluția economică, cifrele dezvoltării industriale și economice sunt extrem de stranii. Cifrele vehiculate sunau bine, chiar foarte bine, însă, așa cum subliniază și Lucian Boia cu ajutorul fabuloasei lucrări a lui Bogdan Murgescu, cifrele respective dădeau bine pentru o industrie de sfârșit de secol XIX, nu de sfârșit de secol XX. Cu alte cuvinte, România era în urmă cu 100 de ani. „Miracolul românesc” nu era nicidecum miracol, deși se dorea comparat cu „miracolul japonez”. Nu era nici un mare pas înainte, mai degrabă era o încercare disperată de a prinde lumea din urmă. Ceaușescu, alături de regimul comunist în general, se chinuia din răsputeri să justifice ideologia mistificân cifre. Da, cu adevărat stranie istorie mai ales că minciunile începeau să fie crezute.

Nefericite sunt cu adevărat consecințele comunismului în țara noastră. Deși nu subscriu în totalitate cu privire la stranietatea istoriei a comunismului românesc, trebuie să recunosc că am avut parte de consecințe nu doar nefericite ci de-a dreptul bizare.

Românii, deși nu aveau cum să devină comuniști vreodată și niciodată nu au rezonat cu regimul, nu prea s-au ridicat împotriva acestuia. Avem o istorie a dizidenței, însă slabă, aproape nesemnificativă. Ne-am împăcat cu comunismul. L-am acceptat și am dansat după cum au cântat. Culmea, l-am acceptat atât de ușor încât ne-am dorit, ca și popor, chiar să continuăm în democrație tot cu fețele cunoscute ale regimului pe care l-am răsturnat cu o revoluție sângeroasă. Oare cum a fost posibil ca o țară atât de îndepărtată de ideologia comunistă să se fi comunizat atât de profund încât nici până-n ziua de azi nu s-a putut despărți de ea? Cu adevărat straniu.

Însă dificila despărțire de comunism merge mână-n mână cu ciudata transformare a comunismului românesc care la început a fost virulent antinaționalist devenind încetul cu încetul ultranaționalist. Aici, îmi pare mie, este una din cheile care ar putea răspunde întrebării cu privire la despărțirea problematică, neîncheiată încă, de comunism. Comunismul românesc s-a schimbat radical, latura sa ultranaționalistă a ajuns cumva la popor, i-au făcut să se simtă mândrii de ceea ce sunt și să fie mândri că fac parte dintr-o Românie comunistă, o țară care este recunoscută drept o putere adevărată la nivel mondial. Praf în ochi, evident, însă oamenii au reacționat pozitiv. Și au început să creadă în ceea ce trăiesc, în ceea ce Ceaușescu le servește, nu cred că au crezut în comunism, cât în oamenii care au făcut imposibilul, posibil. Oamenii de la conducerea țării care dădeau impresia că pot construi o țară mare pentru că sunt în fruntea unui popor mare. Revoluția sângeroasă ar fi trebuit să însemne o despărțire abruptă și decisivă de comunism. Nu a fost așa. Tranziția s-a întins pe ani buni, am avut experiențe violente care au adus aminte de vremurile în care comuniștii făceau legea. Poporul tot nu s-a deșteptat. Parcă încă prins în letargia pe care ideologia comunistă a creat-o cu atâta atenție, națiunea românească întârzia să se deștepte, în ciuda îndemnului pe care tocmai noul imn de stat îl dădea. 

Strania istorie a comunismului românesc este stranie, stranie ca și istoria comunismului în Ungaria, Polonia, Germania etc. Dar noi suntem puțin mai stranii. Pentru că istoria noastră, a românilor, a României moderne, a României care este acum, este de fapt tocmai rezultatul istoriei comunismului. Ne-am născut din comunism deoarece comunismul ne-a clădit. Sună straniu? Citiți cartea lui Lucian Boia și o să vă edificați.

De ce 4 stele: deoarece este o analiză lucidă a istoriei comunismului românesc și a efectului acestuia în România prezentă. Deși ezită să ia poziții ferme în anumite puncte și lasă loc de interpretări, studiul lui Lucian Boia ajută cititorul contemporan să înțeleagă neînțelesul alegerilor pe care un popor care și-a ucis cu sânge rece un conducător și care și-a dat viața pentru libertate a preferat să rămână legat de comunism prin liderii pe care i-a susținut la putere și în zorii democrației.

Prezentarea editurii:

„Comunismul a pierdut partida. Comuniştii însă au câştigat-o. E ca şi cum întreaga poveste a comunismului n-ar fi avut alt rost decât acela de a înlocui o clasă dominantă prin alta.
Nici un experiment comunist – cel puţin în peisajul european – nu a fost atât de «special» şi cu evoluţii atât de neaşteptate şi de «divergente» precum comunismul românesc.
Se va vedea cum ţara cu cei mai puţini comunişti a devenit ţara cu partidul comunist cel mai numeros (în termeni relativi); cum o societate abia atinsă de ideologia comunistă s-a comunizat în profunzime, până într-atât încât s-a despărţit mai greu de comunism ca oricare alta; cum, virulent antinaţional într-o primă fază, comunismul a sfârşit prin a deveni ultranaţionalist; cum s-a inventat în România comunismul dinastic, fără echivalent în Europa şi comparabil (fără a-şi pierde nota de originalitate) doar cu regimul din Coreea de Nord; cum România, după ce ani de zile părea a fi societatea care s-a opus cel mai puţin regimului comunist, s-a ridicat împotriva lui Ceauşescu printr-o revoluţie sângeroasă (singura de acest gen în spaţiul comunist) – împotriva lui Ceauşescu, dar nu neapărat şi împotriva alcătuirilor comuniste: într-adevăr, pentru ca paradoxul să fie complet, cea mai violentă revoluţie «anticomunistă» s-a prelungit prin cea mai lentă şi mai incompletă desprindere de comunism!
Toate aceste paradoxuri au o explicaţie. Sau şi-o caută. E ceea ce-şi propune cartea de faţă: dincolo de simpla descriere, o interpretare a fenomenului comunist românesc.“ (Lucian BOIA)

 

Amintiri. Viața mea înainte și după Perestroika de Mihail Gorbaciov


Amintiri. Viața mea înainte și după Perestroika de Mihail Gorbaciov
Nota mea: 3 of 5 stars

E simpatic Gorbaciov în Amintiri dar nu știu, sincer să fiu, pe cine poate păcăli. Faptul că perestroika a dus la căderea blocului comunist l-a transformat într-un fel de Prometeu modern, însă dacă-i citești cu atenție amintirile, îți dai seama că domnul Gorbaciov a fost, este și va rămâne un comunist convins.

Deși volumul de amintiri ar trebui să fie dedicat exclusiv relației cu soția sa, Raisa, cartea fiind dedicată dumneaei, ajunge totuși să fie o carte despre lupta politică și ideologia care l-a condus în această luptă, paginile în care Raisa apare fiind destul de puține.

Dincolo de acest aspect, Gorbaciov mi-a apărut ca un politician cu o personalitate slabă, un aparitcik dedicat, umflat de ideologie comunistă care s-a dedicat întru totul sistemului însă venind din interiorul său și luptându-se cu neajunsurile unui aparat plin de imperfecțiuni încă de la naștere, ajunge să creadă că el poate să fie salvatorul său datorită în primul rând faptului că a reușit să se descurce chiar onorabil în funcțiile pe care le-a deținut, încălcând adeseori regulile pentru a putea avea rezultatele care se doreau.

Aceste dese încălcări care i-au adus succes și care l-au ridicat în fața ochilor mai marilor conducători l-au convins că sistemul trebuie să sufere modificări. Însă modificările trebuiau să fie în spiritul sistemului. Or, după cum a putut și dumnealui să observe, sistemul era atât de bolnav încât în momentul în care a încercat revitalizarea acestuia, nu a avut în mâini decât un cadavru, perestroika nefiind altceva decât giulgiul tras peste stârv.

Este adevărat că vizitele în străinătate poate că i-au deschis ochii, însă nu s-a dezis niciodată de comunism. Democrația sovietică și dragostea de pace, un dubios construct cu aspect belicos în natura sa, nu aveau nimic de-a face cu ceea ce Gorbaciov vedea în Occident, însă era cert în inima sa că și-n comunism se pot face lucrurile cam la fel, că doar comunismul prin validitatea sa științifică este unica variantă corectă pentru viitorul omenirii. 

Faptul că nu a reușit să scape de limba de lemn spune suficiente despre Gorbaciov și capacitatea sa de a gândi în afara sistemului. Inclusiv constructele lingvistice precum accelerare sau reconstrucție sunt în străfundul lor verbalizări specifice realismului socialist – acel realism închipuit, născut din obsesiva nevoie de justificare a unui sistem economic, politic și social ireal și imposibil de înțeles. Gorbaciov vrea să lase impresia că a suferit alături de poporul său, cel puțin la început înțelegând aceste suferințe pe care comunismul le-a adus oamenilor pe care i-a condus, trâind în condiții mizere, condiții de neconceput pentru orice altă persoană neîndoctrinată precum Gorbaciov. Nu și-a plâns de milă, nici nu a plâns cuiva de milă, drumul spre socialismul adevărat este presărat cu sacrificii. Drumul spre putere este presărat cu sacrificii și, dacă-l faci, nu ai decât de câștigat. Abnegația lui Gorbaciov i-a oferit șansa de a conduce Rusia, de a ajuta la căderea comunismului și de a rămâne în istorie. Însă nu acesta era planul său, nici pe departe. Se observă la o lectură atentă că Gorbaciov pe alocuri se identifică cu Lenin, cel puțin asta-și dorea: să fie un nou Lenin care să ducă socialismul acolo unde Lenin a dorit, iar Gorbaciov poate să o facă pentru că are din ce greșeli să învețe și știe ce să nu repete.

Volumul se citește foarte ușor, scurtele momente în care izbucnești în râs datorită umorului involuntar al lui Gorbaciov fiind extrem de savuroase. Concluziile finale la care am ajuns după lecturarea amintirilor acestuia se pot cristaliza și mai bine dacă sunt însoțite de Cortina de fier a Annei Applebaum sau chiar de volumul lui Lucian Boia, Strania istorie a comunismului românesc.

De ce 3 stele: pentru că nu merită mai mult, cele trei stele fiind câștigate de Gorbaciov datorită umorului involuntar și a incapacității sale de a înțelege timpurile în care a trăit. Pentru el, săracul, premiile, laudele și strângerile de mână care au urmat după căderea comunismului încă sunt greu de înțeles, parcă refuzând să accepte faptul că rolul său în căderea implacabilă a comunismului este unul pur accidental, iar filosofia sa de membru de partid îndopat cu propagandă comunistă a fost tot în spiritul ideologiei căreia i s-a dedicat toată viața. Un om trist, până la urmă, un politician slăbuț măcinat de sentimente paranoide care încă-l chinuie, din nefericire redactarea amintirilor sale nu cred că-l vor ajuta să depășească vreodată momentele din trecut, cu atât mai mult cu cât nu a lăsat nici o clipă senzația că a reușit să înțeleagă spiritul vremurilor pe care le-a trăit.

Prezentarea editurii:

În primăvara lui 1985, Mihail Gorbaciov, abia ales secretar general al Partidului Comunist al URSS, începea un proces de reformare a întregului sistem economic și politic sovietic. Ceea ce avea să devină cunoscut drept perestroika („reconstrucție“) a durat doar șase ani, până în decembrie 1991, când Gorbaciov și-a dat demisia din funcția de președinte al URSS.

Efectele politicii lui au fost incredibile, provocând nu doar dezmembrarea URSS și prăbușirea regimului comunist în toată Europa de Est, ci și căderea Cortinei de Fier și reunificarea Germaniei. Nu este de mirare că, în Rusia, Gorbaciov este considerat de majoritatea populației drept principalul vinovat de disoluția URSS-ului și de pierderea statutului de superputere. Le-a dat rușilor libertate, dar erau ei pregătiți să o primească?

Occidentul, pe de altă parte, i-a apreciat meritele indiscutabile pe plan extern – reducerea tensiunilor Războiului Rece, diminuarea arsenalului nuclear, inițierea retragerii trupelor sovietice din Afghanistan, neintervenția în afacerile interne ale țărilor din fostul bloc estic. În 1990, pentru toate aceste merite i s-a acordat Premiul Nobel pentru Pace.

La 84 de ani, Mihail Sergheevici Gorbaciov rămâne unul dintre cei mai influenți (și controversați) oameni ai secolului XX.

„Indiferent de ceea ce ar putea spune acum despre perestroika oponenții și criticii ei, a fost o perioadă uimitoare… Am deschis un drum pe care se putea merge mai departe. Am făcut ceea ce trebuia făcut: am dat oamenilor libertate, transparență, pluralism politic, democrație. I-am făcut liberi!“        (Mihail Gorbaciov)