Strania istorie a comunismului românesc de Lucian Boia

Strania istorie a comunismului românesc de Lucian Boia 

Nota mea: 4 din 5 stele

Scriu acest articol în timp ce mă uit la meciul de fotbal dintre Belgia și Ungaria de la Euro 2016 și-mi vine să amestec strania istorie a evoluției fotbalului românesc în recenzia cărții lui Lucian Boia deoarece mi-ar fi extrem de la îndemână. Aș putea să vorbesc și despre strania decizie a Marii Britanii de a ieși din Uniunea Europeană, aș putea să găsesc suficiente alte subiecte ca să le leg de acest articol ca să-l fac mai interesant, să-i dau acel aspect de scandal care poate te poate transforma peste noapte într-o persoană pe care toată lumea vrea să o asculte chiar dacă nu are nimic de spus.

Dar nu am să fac asta deoarece apetitul pentru can-can îmi lipsește și pentru că volumul lui Lucian Boia este unul extrem de interesant care merită toată atenția cititorului român.

Am citit cartea aproape imediat după ce am citit Cortina de Fier de Anne Applebaum fapt care m-a ajutat destul de mult în a înțelege stranietatea istoriei despre care vorbeste Lucian Boia.

Da, istoria comunismului este stranie, însă istoria comunismului în general este stranie. România însă a excelat, întrucâtva în stranietate, așa cum Lucian Boia subliniază pe alocuri.

În primul rând, aproape în nici o țară eliberată de Armata Roșie membrii de partid neaoși nu prea au avut un cuvânt de spus. Toți erau trimiși de la Moscova. Este adevărat că membrii partidului comunist care au dus partidul spre preluarea puterii în România nu erau români și că nu erau pe placul poporului român. Este adevărat că nici românii nu cochetau cu ideile pe care comuniștii le trâmbițau pe unde apucau deoarece clasa muncitoare nu se identifica cu pretențiile acestora, iar țăranii aveau cu totul și cu totul alte griji. Însă aceste aspecte nu sunt suficiente ca să stabilești că o istorie stranie. Pentru că nu e. Orice țară a intrat sub cizma sovietică, a ajuns să fie comunistă. Că Franța și Germania au fost la un pas de a deveni țări comuniste fără imbolduri exterioare decisive este cu totul și cu totul altă discuție. Culmea, deși Marx vedea Germania drept statul cel mai potrivit ca revoluția proletară să înceapă, tocmai Rusia a fost țara în care comuniștii au reușit să pună mâna pe putere. În urma câștigării celui de-al doilea război mondial și al preluării controlului în țările eliberate, comunismul nu avea cum să nu se impună în respectivele țări, indiferent de voința popoarelor.

Așa cum spune și Boia, comunismul nu putea să ajungă nicăieri la putere fără intervenția Moscovei, fără alegeri trucate și fără acțiuni ilegitime. Nu e nimic straniu aici. Însă evoluția economică, cifrele dezvoltării industriale și economice sunt extrem de stranii. Cifrele vehiculate sunau bine, chiar foarte bine, însă, așa cum subliniază și Lucian Boia cu ajutorul fabuloasei lucrări a lui Bogdan Murgescu, cifrele respective dădeau bine pentru o industrie de sfârșit de secol XIX, nu de sfârșit de secol XX. Cu alte cuvinte, România era în urmă cu 100 de ani. „Miracolul românesc” nu era nicidecum miracol, deși se dorea comparat cu „miracolul japonez”. Nu era nici un mare pas înainte, mai degrabă era o încercare disperată de a prinde lumea din urmă. Ceaușescu, alături de regimul comunist în general, se chinuia din răsputeri să justifice ideologia mistificân cifre. Da, cu adevărat stranie istorie mai ales că minciunile începeau să fie crezute.

Nefericite sunt cu adevărat consecințele comunismului în țara noastră. Deși nu subscriu în totalitate cu privire la stranietatea istoriei a comunismului românesc, trebuie să recunosc că am avut parte de consecințe nu doar nefericite ci de-a dreptul bizare.

Românii, deși nu aveau cum să devină comuniști vreodată și niciodată nu au rezonat cu regimul, nu prea s-au ridicat împotriva acestuia. Avem o istorie a dizidenței, însă slabă, aproape nesemnificativă. Ne-am împăcat cu comunismul. L-am acceptat și am dansat după cum au cântat. Culmea, l-am acceptat atât de ușor încât ne-am dorit, ca și popor, chiar să continuăm în democrație tot cu fețele cunoscute ale regimului pe care l-am răsturnat cu o revoluție sângeroasă. Oare cum a fost posibil ca o țară atât de îndepărtată de ideologia comunistă să se fi comunizat atât de profund încât nici până-n ziua de azi nu s-a putut despărți de ea? Cu adevărat straniu.

Însă dificila despărțire de comunism merge mână-n mână cu ciudata transformare a comunismului românesc care la început a fost virulent antinaționalist devenind încetul cu încetul ultranaționalist. Aici, îmi pare mie, este una din cheile care ar putea răspunde întrebării cu privire la despărțirea problematică, neîncheiată încă, de comunism. Comunismul românesc s-a schimbat radical, latura sa ultranaționalistă a ajuns cumva la popor, i-au făcut să se simtă mândrii de ceea ce sunt și să fie mândri că fac parte dintr-o Românie comunistă, o țară care este recunoscută drept o putere adevărată la nivel mondial. Praf în ochi, evident, însă oamenii au reacționat pozitiv. Și au început să creadă în ceea ce trăiesc, în ceea ce Ceaușescu le servește, nu cred că au crezut în comunism, cât în oamenii care au făcut imposibilul, posibil. Oamenii de la conducerea țării care dădeau impresia că pot construi o țară mare pentru că sunt în fruntea unui popor mare. Revoluția sângeroasă ar fi trebuit să însemne o despărțire abruptă și decisivă de comunism. Nu a fost așa. Tranziția s-a întins pe ani buni, am avut experiențe violente care au adus aminte de vremurile în care comuniștii făceau legea. Poporul tot nu s-a deșteptat. Parcă încă prins în letargia pe care ideologia comunistă a creat-o cu atâta atenție, națiunea românească întârzia să se deștepte, în ciuda îndemnului pe care tocmai noul imn de stat îl dădea. 

Strania istorie a comunismului românesc este stranie, stranie ca și istoria comunismului în Ungaria, Polonia, Germania etc. Dar noi suntem puțin mai stranii. Pentru că istoria noastră, a românilor, a României moderne, a României care este acum, este de fapt tocmai rezultatul istoriei comunismului. Ne-am născut din comunism deoarece comunismul ne-a clădit. Sună straniu? Citiți cartea lui Lucian Boia și o să vă edificați.

De ce 4 stele: deoarece este o analiză lucidă a istoriei comunismului românesc și a efectului acestuia în România prezentă. Deși ezită să ia poziții ferme în anumite puncte și lasă loc de interpretări, studiul lui Lucian Boia ajută cititorul contemporan să înțeleagă neînțelesul alegerilor pe care un popor care și-a ucis cu sânge rece un conducător și care și-a dat viața pentru libertate a preferat să rămână legat de comunism prin liderii pe care i-a susținut la putere și în zorii democrației.

Prezentarea editurii:

„Comunismul a pierdut partida. Comuniştii însă au câştigat-o. E ca şi cum întreaga poveste a comunismului n-ar fi avut alt rost decât acela de a înlocui o clasă dominantă prin alta.
Nici un experiment comunist – cel puţin în peisajul european – nu a fost atât de «special» şi cu evoluţii atât de neaşteptate şi de «divergente» precum comunismul românesc.
Se va vedea cum ţara cu cei mai puţini comunişti a devenit ţara cu partidul comunist cel mai numeros (în termeni relativi); cum o societate abia atinsă de ideologia comunistă s-a comunizat în profunzime, până într-atât încât s-a despărţit mai greu de comunism ca oricare alta; cum, virulent antinaţional într-o primă fază, comunismul a sfârşit prin a deveni ultranaţionalist; cum s-a inventat în România comunismul dinastic, fără echivalent în Europa şi comparabil (fără a-şi pierde nota de originalitate) doar cu regimul din Coreea de Nord; cum România, după ce ani de zile părea a fi societatea care s-a opus cel mai puţin regimului comunist, s-a ridicat împotriva lui Ceauşescu printr-o revoluţie sângeroasă (singura de acest gen în spaţiul comunist) – împotriva lui Ceauşescu, dar nu neapărat şi împotriva alcătuirilor comuniste: într-adevăr, pentru ca paradoxul să fie complet, cea mai violentă revoluţie «anticomunistă» s-a prelungit prin cea mai lentă şi mai incompletă desprindere de comunism!
Toate aceste paradoxuri au o explicaţie. Sau şi-o caută. E ceea ce-şi propune cartea de faţă: dincolo de simpla descriere, o interpretare a fenomenului comunist românesc.“ (Lucian BOIA)

 

Elena prezintă: Suveranii României. Monarhia, o soluție? – Lucian Boia

Click pe poza si cumpara cartea! Transport gratuit 😉

Suveranii României. Monarhia, o soluție? de Lucian Boia

My rating: 1 of 5 stars

Despre „postfaţa“ scrisă de Cioroianu cărţii lui Peter Conradi, Supravieţuitorii, spuneam că este săracă-n informații şi prost plasată. După ce am citit eseul lui Boia, îmi dau seama că lucrarea lui Cioroianu este academică şi exhaustivă.
Monarhia. O soluţie? îşi propune o trecere în revistă a istoriei României sub patru regi şi o analiză a modului în care monarhia s-ar integra în peisajul românesc actual în contextul creşterii la cca 40% a opţiunii pentru regalitate în rândul românilor.

De reuşit, în schimb, reuşeşte să facă o prezentare schimonosită, simplă, de elev de liceu a perioadei ’66-’47 pe fondul unei lipse totale de justificare. În fapt, concluzia „cărţii“ este, de la început la sfârşit, că monarhia în Europa actuală are mai degrabă rol simbolic şi că ar trebui să fim naivi să credem că putem renunţa la republică. Bine, şi de ce nu ne-a spus asta autorul de la început şi „la revedere!“? Care este adevărata miză a cărţii? Susţinerea monarhiei cu modul ei ilicit de a-şi promova succesiunea aceasta nefirească? Bineînţeles, nu te-ai aştepta ca un istoric să îţi spună într-o carte de istorie care este succesiunea reală la tronul României, ci mai degrabă poveşti cu Prinţul Charles, Camilla Parker Bowles şi fiul mai mic descălecând în Transilvania şi întemeindu-şi voievodatele precum, altădată, Glad, Menumorut şi Gelu. Nu, cartea nu susţine monarhia, pentru că ne arată cât este de nepotrivită ca succesoare a republicii şi pentru că nu are prea mare rost să faci asta schiţând subiectiv portretul celor patru regi (şi o regină a României). Dacă un student ar fi venit la examen cu un astel de eseu, nu cred că ar fi trecut de nota 3, mai ales că se mai îngroapă şi în „inexactităţi“ privind perioada interbelică pentru a o scoate cu „faţa curată“ deşi noi ştim (din alte cărţi – vezi Bogdan Murgescu sau Istorie si mit..) că autorul ştie şi povestea mai apropiată de realitate şi de performantele efective ale perioadei dintre războaie.

Cartea are un singur scop pe care îl punctează clar în repetate rânduri ca să priceapă iapa: în România cel mai mare român a fost un neamţ (până şi votul dat lui Ştefan cel Mare a fost trucat) care a întemeiat o familie regală mai românească decât familiile româneşti şi care a clădit tot ce este considerabil bun pentru România. În mod cât se poate de ciudat, aceasta carte a ţinut să apară în campania electorală…

Lansare Primul Razboi Mondial – Lucian Boia in dialog cu Gabriel Liiceanu

Primul Razboi Mondial – Lucian Boia

Conu Ștefănescu față cu aversiunea

Zilele trecute,  în timp ce răsfoiam paginile online ale ziarelor, dau peste un titlu sub semnătura criticului Alex Ștefănescu: Cititor de serviciu: Un istoric la modă. Bineînțeles că am început să citesc articolul și, pe măsură ce-l parcurgeam, am încercat unele senzații pe care nu credeam că le pot avea de la un om care se vrea un intelectual cult și echidistant.

Domnul Ștefănescu împroașcă cu mizerii în istoricul Lucian Boia la fel cum un birtaș cu mânecile suflecate, plin de obidă, îl spurcă pe vecinul său pentru că acesta are caprele mai cornute.  Sintagma de mai sus se potrivește ca o mănușă, nu numai textului pomenit mai sus, dar și al felului de a fi al domnului Ștefănescu în unele dintre scrierile dumnealui: un umor ușor, de autobază, sărac în ironii dar plin de veninoasă răutate, cunoștințele și cultura dumnealui pierzându-se în argumente sărac construite și, adeseori, ilogice.

În articolul la adresa lui Lucian Boia, domnul Ștefănescu reușește să se autodenunțe, oferind șansa celor care au citit și studiat lucrările anterioare ale renumitului istoric, să-l ia în derâdere și să-i ofere coroana infamă de semidoct, deoarece acest articol transpiră semidoctism prin toate propozițiile sale. Problema domnului Ștefănescu este dată, în primul rând, de necunoașterea operei istoricului Lucian Boia, iar în al doilea rând, de o răutate gratuită, răutate care m-a dus cu gândul la acei maiștri, indivizi deveniți personaje literare colorate, care, în miicimea lor erau scandalagii și ranchiunoși de la înălțimea postului deținut în fabrică și partid. Ales Ștefănescu nu se comportă deloc ca un critic literar obiectiv, ca o persoană în care poți să ai încredere, mai ales în momentul în care pășești într-o librărie și cu recenzia unui critic în minte, ba dimpotrivă, se comportă ca un mujic care nu se dă în lături de la nimic ca să-și atingă scopul mârșav și patetic de a întina imaginea unui om onest la care din punct de vedere intelectual, nu are acces, singura soluție fiind atacul low cost de tip vulgar și superficial.

Lipsa umorului nu este un capăt de țară, până la urmă poți accepta un text sau un scriitor care se chinuie să aibe haz, însă umorul de crâșmă utilizat repetat devine deranjant și intrigant. Nu știu de unde și-a câștigat reputația de om cu simțul umorului, însă e clar că cine-i susține glumele nu îi e prieten.

Ce are de împărțit domnul Ștefănescu cu Lucian Boia de fapt? Faptul că istoricul și-a propus, și reușește cu brio, cei ce l-au citit știu, o demitizare cel puțin parțială a istoriei românești, lucru greu de acceptat din partea unui scriitor care este ferm convins că și românii au „universalitatea” în penița lor. Lucru extrem de greu de acceptat mai ales din partea unui critic care se vede blocat într-un spațiu sărac și pueril din punct de vedere literar. Sentimentul ratării pe care am impresia că acest critic îl trăiește, îl face orb la lucrările anterioare ale istoricului, dacă nu cumva complet necunoscător, acesta fiind un motiv mai mult decât plauzibil, date fiind concluziile rizibile trase, și-l acuză pe Lucian Boia de antiromânism. Oricine a studiat lucrările istoricului poate spune extrem de împăcat cu sine că De ce este România altfel? este o lucrare scrisă pe genunchi, menită să devină bestseller și că nu sunt trecute decât concluziile la care istoricul a ajuns de-a lungul cercetării sale, cercetări care se pot afla din lucrările acestuia. Atunci de ce se aprinde domnul Ștefănescu atât de tare și de ce ajunge să compare o personalitate științifică cu indivizi cvasi-cunoscuți sau semi-educați, complet ratați intelectual și cultural, precum Sabin Gherman și Mircea Badea? Pentru că acesta este publicul, conform opiniei criticului literar Alex Ștefănescu, care citește cercetarea lui Lucian Boia și jubilează la apariția cărților sale.

Bineînțeles că domnul Ștefănescu nu se oprește la a discuta problema demitizării istoriei României, pentru că din paragraful următor:  ”Şi atunci ? De ce investeşte Lucian Boia atât de multă energie în combaterea unor presupuse reprezentări teatral-eroice ale istoriei României? Vrea să cureţe istoria de reziduurile propagandei comuniste? Dar asta s-a făcut repede, imediat după 1989. Şi apoi, chiar înainte de 1989, nimeni – în afară de oamenii lipsiţi de orice pregătire − nu lua în serios versiunea oficială referitoare la diferite evenimente din trecutul ţării.” se înțelege clar că domnul Ștefănescu își permite o părere pentru că a auzit el undeva că acest exercițiu de demitizare s-a făcut și s-a terminat acum ceva timp, însă nu îndrăznește să ne dea niciun titlu, niciun autor. Cartea demitizării fiind jucată într-un stil propriu și specific semidoct, Ștefănescu totuși îsi dă seama că s-ar putea să lipsească textului ceva mai profund și care ar trebui să-i susțină opinia în fața habarniștilor și strigoilor intelectuali care-i bântuie blogul, și deconspiră gazetăresc adevăratul motiv al cercetării istoricului: minimalizarea și defăimarea extraordinară a neamului românesc! ” După ce demitologizează, istoricul minimalizează şi defăimează. Şi aceasta într-un stil monoton-obiectiv, lipsit de strălucire, tocmai pentru a da impresia de ştiinţă.” Argumente în favoarea domnului Ștefănescu? Niciunul, ba dimpotrivă, reușește să scoată o inepție care provoacă râsete puternice (prima și singura dovadă de umor, din nefericire, involuntar) când declamă voievodal-socialist (a se citi Împărat și/sau proletar dacă sunteți fan ștefănescian) că tot ce s-a făcut în România este, doar prin aceasta, românesc, indiferent de ești din Burkina Faso sau vecin rus.

Textul domnului Ștefănescu nu este la adresa lucrării ci e clar un atac la persoană.

Toată istoria epistemologiei ne învață că nu contează cine emite o părere, ci contează ideea în sine. Faptul că domnul Ștefănecu detestă atât de tare anonimatul nu face decât să confirme, din nou, că argumentul dumnealui preferat este ad hominem deoarece e clar că nu știe să judece o idee, ci doar omul care a enunțat-o.

Culmea ipocriziei a domnului Alex Ștefănescu este că pe blogul său personal spune următoarele: „Muncesc cu seriozitate și mă țin întotdeauna de cuvânt (deși trăiesc în România)”, asta după ce a atacat antiromânismul lui Lucian Boia cu o atât de amplă listă de argumente (evident greșite).

Ce nu am putut înțelege este de ce răspunsul standard al domnului Alex Ștefănescu la comentariile adresate textelor dumnealui este legat de anonimatul comentatorului. Pseudonimul sau faptul că nu m-ați cunoscut până acum mă face prost domnule Ștefănescu? Faptul că nu ați auzit despre mine până acum vă dă dreptu să vă considerați textul justificabil și ilogicitatea argumentelor nedemne de explicitat pentru că nu sunt în lumina reflectoarelor la fel cum sunteți dvs.? Probabil că domnul Alex Ștefănescu s-a născut sub o stea extrem de luminoasă și ieșirea din anonimat s-a produs odată cu primul dumnealui țipăt scos în această lume. Strașnic și fabulos destin.

În concluzie îi doresc domnului Alex Ștefănescu să urmeze de urgență un curs de logică generală și, măcar unul de istorie.