My rating: 3 of 5 stars
Am avut un weekend destul de încărcat cu anumite proiecte legate de job și nu prea am avut timp de scris. Puțină oboseală, destul stres și suficient de multă lehamite legată de activitatea pe care o dedic blogului, m-au ținut departe de tastatură, deși am citit câteva cărți care mi-au plăcut destul de mult și pe care abia așteptam să le împărtășesc cu voi.
Robopocalipsa este al doilea titlu al colecției Nautilus în straie noi. Recunosc că recomandarea lui Stephen King și blurbul m-au făcut foarte curios de roman și l-am luat la citit de cum am terminat Hoțul cuantic. Deși nu se ridică la nivelul Hoțului, Robopocalipsa mi-a oferit o tură zdravănă de entertainment așa cum doar filmele de acțiune care fac adrenalina să-ți clocotească-n vine reușesc.
Un grup de luptători găsesc un fel de cutie neagră care a înregistrat tot războiul de exterminare pe care roboții l-au pornit împotriva umanității. Se pare că respectiva cutie neagră nu este altceva decât mintea care a pornit războiul: Rob/Archos – un robot extrem de inteligent care și-a băgat în circuite ideea de a extermina omenirea pentru că a aflat că este al 14-lea prototip ce va fi pus pe liber pentru că este prea agresiv. Archos „evadează” și pune la cale o teribilă ofensivă împotriva oamenilor. Un Holocaust bine și clar direcționat din care absolut nimeni nu trebuie să scape. Mapamondul este cuprins rapid de groază, cadavrele sunt duium, haosul și frica domnesc peste planeta care tremură sub zornăit de șenile și tropăit de tălpi metalice. Omenirea însă, nu știe să se dea bătută și are un mare atu: este imprevizibilă. Mici celule de criză se formează peste tot în lume și încep lupta împotriva lui Archos. Deznodământul e clar pentru toată lumea, însă nu știm cum s-a ajuns la el. Unde e surpriza? De-a lungul narațiunii.
Daniel H. Wilson nu scrie vreun roman care să revoluționeze SF-ul și nici nu are o viziune apocaliptică fenomenală. Nu oferă nicio scriitură fenomenală care să te surprindă. Wilson nu face nimic spectaculos, dar este distractiv. E adevărat că personajele sunt fade și nu prea reușește să construiască vreunul care să devină memorabil, cu excepția lui Takeo Nomura care mi-a picat cu tronc, însă în astfel de cărți nu cauți personaje memorabile ci doar eroi care să te lase cu gura căscată cu bravada lor așa cum o face Chuck Norris în filmele sale. Povestea, deși deznodământul este dat pe față de la bun început, curge cu o viteză amețitoare și te prinde în tăvălugul ei făcându-te să-ți rozi unghiile pe măsură ce dai pagina chiar dacă știi cine învinge la final.
Clișee? Da. Previzibil? Da. Plictisitor? Culmea, nu!
Oh, se pot găsi foarte multe defecte la volumul lui Wilson, dar nu cred că poate să te facă să-ți pierzi mințile și să o iei aiurea pe câmpii de ciudă că ai dat bani și timp ca să-i citești cartea. Dar de unde! Da, scriitorul se inspiră din foooarte multe alte cărți și face apel la foooarte multe alte idei pe care le-am întâlnit de-a lungul timpului în alte lecturi science-fiction dar asta nu înseamnă că Wilson nu a reușit să mă prindă. Aș minți. Poate că ar trebui să-mi ascuț colții pe ici-colo însă nu pot să o fac pentru că am o anumită slăbiciune pentru astfel de romane și cad destul de ușor în plasa lor. Și dacă mă uit destul de rar la filme, în momentul în care prind o astfel de carte profit la maxim de violența imaginilor și puseul de adrenalină pe care ți-l poate da aventura eroilor super-extra-șmecheri.
De ce 3 stele: pentru că e un fel de Walking Dead cu roboți sau, așa cum observa Liviu Szoke, un World War Z cu roboți. Robopocalipsa se poate dovedi o alegere destul de fericită pentru un weekend plin de adrenalină.
razvanvanfirescu.wordpress.com 