Două filme superbe despre care trebuia să scriu mai demult


În febra Oscar-urilor am văzut două filme despre care nu am scris și-mi pare ușor rău, pentru că sunt senzaționale.

IdaPawel Pawlikowski

Povestea: Anna vrea să-și spună jurămintele pentru a deveni măicuță cu drepturi depline când află că familia sa are secrete întunecate care datează din perioada ocupației naziste.

 

Regia: regia lui Pawel Pawlikowski este superbă! Camera nu focalizează niciodată personajul, ba dimpotrivă, îl lasă undeva în colț, aproape uitat, aproape insignifiant, de parcă mai importante sunt panorama, decorul, Polonia anilor 1960, decât orice altă poveste. Impresia cu care rămâi, deosebit de puternică de altfel, este că Pawlikowski a încercat să facă mai degrabă un volum de fotografii de familie în care suprinde marea familie a poporului polon, popor care a trecut prin încercări extrem de dificile și numeroase și care, totuși, a supraviețuit – deși încă nu reușește să depășească trecutul și să nu-și mai răscolească morții. Senzația unor cadre fotografice este amplificată de camera care este aproape mereu fixă, țeapănă și care nu se mișcă indiferent de cum se mută actorii. Te trezești că ignori personajele și te uiți la o fereastră sau o ușă sau la o pânză de păianjen care strălucește monocrom. Un act artistic superb, extraordinar care merită văzut și revăzut și care garantează plăcere la fiecare revizionare.

 

Actorii: mi-au plăcut mult Agata Kulesza și Agata Trzebuchowska pentru că s-au completat perfect și au acceptat cu deosebită dezinvoltură planul secund în care au nevoite să joace. Ambele au fost pasionale și parcă s-au transportat în timp pentru a ne oferi cât mai veridic trăirile oamenilor care au trăit în Polonia anilor 1960.

 

Scenariul: nu este spectaculos, dar nici nu trebuie să fie astfel. E o poveste simplă, dar suficientă pentru a lăsa loc regizorului să se joace cu camera și actorilor să-și îndrăgească personajele.

Impresii generale: Ida este unul dintre cele mai bune filme dintre cele selectate la Oscar-ul de anul acesta. Poate chiar cel mai bun. Este acel gen de film pe care-l cumperi și-l păstrezi în videotecă pentru a-l reprivi o dată la o anumită perioadă de timp doar pentru a te bucura de frumusețea care se petrece pe ecran. Spuneam cuiva că privind imaginile din Ida e ca și cum te-ai plimba prin Albertina și admira tablourile expuse, tablouri care te lasă mut și te țintuiesc în fața lor ore în șir făcându-te, parcă, să uiți să mai și respiri.

Nota: 9

LeviathanAndrey Zvyagintsev

Povestea: Kolya se luptă cu primarul corupt din orașul său pentru a-și păstra pământul și casa pe care cel din urmă vrea să i le ia pentru a construi o stațiune turistică. În ajutorul lui Kolya sare un prieten din Moscova, Dimitri, care este un avocat foarte bun și care, se pare, îl are la mână cu un dosar incriminatoriu pe primarul orașului. Din păcate lucrurile iau o turnură groaznică pentru Kolya în momentul în care soția sa se încurcă cu Dimitri.

 

Regia: regizorii ruși sunt tributari naturii care-i înconjoară.  Ăsta este marele lor noroc și ghinion în același timp. Indiferent cum ai mișca camera, nu ai cum să nu dai peste un peisaj care-ți taie respirația. Mai așezi câțiva oameni în niscai puncte cheie, te mai ajută puțin și povestea și impactul emoțional asupra publicului este maxim! Andrey Zvyagintsev are și el aceeași problemă, cu ghilimelele de rigoare, însă oferă o atenție deosebită actorilor și modului de filmare în spații închise. Simți tensiunea cum te împresoară, simți angoasa personajelor, frica, ura, absolut totul se transmite prin ecran și-ți intră direct în suflet. Este adevărat că și scenariul îl ajută pe Andrey, dar și alegerea unghiurilor de filmare este aproape perfect adaptată de fiecare dată scenei.

 

Actorii: Mi-a plăcut mult Elena Lyadova pentru că mi-a lăsat impresia că este actrița perfectă pentru acest rol. Aleksey Serebryakov mi-a adus aminte de oamenii din orașul meu natal, oameni aprigi, iuți la mânie, bețivi dar harnici și cu un simț al proprietății ieșit din comun și hotărâți să lupte până la ultima picătură de sânge pentru ce-i al lor. Actorii sunt foarte bine aleși și toți își joacă cu dedicație rolurile parcă afectați de greutatea poveștii pe care o duc în spate.

 

Scenariul: este bun către foarte bun. Povestea este destul de simplă, dar accentul pus pe modul în care cei implicați în ea sunt afectați o face cu adevărat memorabilă. Uneori ai impresia că privești o piesă de teatru datorită importanței pe care scenariștii o pun pe dialog. Frazele sunt bine și cu grijă construite, cel puțin din subtitrarea în engleză așa reiese, totul fiind concentrat pe mesajele pe care actorii le transmit între ei cât și către privitorul care țese alături de ei evoluția filmului. Nimic nu pare lăsat la întâmplare și niciun personaj nu pare insuficient dezvoltat. Fiecare are calitățile și defectele dăltuite în dialoguri și comportament, astfel încât sunt cărți deschise pentru cinefilul care începe să-i urască sau, dimpotrivă, să empatizeze cu ei.

 

Impresii generale: nu știu sincer ce reacții a stârnit filmul în Rusia dar nu m-ar mira dacă regizorul și actorii ar deveni refugiați peste noapte. Filmul critică ostentativ regimul mafiot practicat de un guvern în fruntea căruia țarul Putin se comportă ca un despot ușor schizofrenic care urmărește să-și graveze în istoria Rusiei chipul alături de conducători precum Stalin sau Brejnev. O critică socială puternică, fără ascunzișuri care atacă fără menajamente guvernanții, un film care consider că merită văzut în tandem cu Stalingrad pentru a înțelege cu adevărat natura demenței în care se scaldă Rusia contemporană.

Am văzut cum cineva de pe facebook spunea că Leviathan este un film antirusesc. Nu este un film antirusesc, ba dimpotrivă, este unul dedicat rușilor și sufletului lor. Este despre acei ruși care se chinuie să răzbească și să supraviețuiască mafiei instituite de dinozaurii comuniști care încă mai sunt la putere și care aplică legea după cum îi taie capul. Leviathan nu este un manifest împotriva spiritului rus, ci împotriva aparatului politic otrăvitor care conduce o țară care se dorește cu ardoare vindecată de rănile făcute de cei care au înrobit și ruinat un popor cu jugul heirupismului fantezist speficic comunismului.

 

Nota 8.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s