Marea carte a inumanității de Matthew White


Marea carte a inumanității de Matthew White

My rating:  1 of 5 stars 

Matthew White este un individ care a învățat de unul singur, un autodidact după cum îl prezintă pagina de Wikipedia care se poate accesa și din link-ul pe care l-am pus pe numele său. Cică Steven Pinker, marele Steven Pinker, l-a lăudat pentru volumul pe care Humanitas l-a tradus pe sfârșit de 2015. Nu știu de ce Pinker a făcut una ca asta, cred că din plictiseală sau pentru că White l-a rugat sau poate că editura a insistat ca un nume mare să recomande volumul autodenumitului atrociolog – un cuvânt care nici măcar nu există în limba română, nici în engleză, o invenție care îi aparține lui White și care este pomenită în Webster varianta online datorită numai lui Pinker care pomenește cuvântul inspirat de MW.

Nu contează ce crede Pinker despre Marea carte a umanității și nici nu mă interesează, sincer să fiu, deoarece volumul lui White este o mare porcărie. În primul rând scriitura este jalnică. White nu știe cum să construiască nici cel mai simplu articol astfel încât să fie atractiv și interesant. 

Dincolo de scriitura proastă, White, probabil mințit de același Pinker sau ceva prieteni răuvoitori, crede că are un simț al umorului aparte și decide să strecoare glumițe de doi lei în articolașele care trec în revistă zeci de mii sau milioane de morți. Ce să zic, e o carte câștigătoare care nu are cum să nu fie jucată de un autor inteligent și cu respect față de suferința și cruzimea pe care o trece cu o desăvârșită relaxare în revistă.

Avem scriitură la nivelul compunerilor de liceu și observații care se vor amuzante și care pot să fie amuzante doar pentru descreierați deoarece nu-mi imaginez cum o persoană întreagă la cap ar putea glumi în acest context. E ca și cum Lifton s-ar apuca să crack some jokes când vorbește despre medicii naziști care ucideau cu sânge rece copii în spitalele naziste sau în lagărele de concentrare. Sau Kershaw s-ar apuca să spună bancuri despre femeile germane care erau violate de soldații sovietici ș.a.m.d. Ce să zic, dacă o astfel de lucrare se bucură de laude și recomandări venite din partea unor nume mari din cultura contemporană înseamnă că avem o foarte mare problemă atât cu respectul față de atrocitățile care au înecat omenirea în sânge cât și cu simțul umorului care dă semne că este ușor handicapat.

Mare carte a inumanității poate să fie utilă… nimănui. Nu-mi vine să cred că spun asta dar mai degrabă recomand studiul pe wikipedia pentru strângerea de informații cu privire la atrocități decât să recomand această fioroasă și înfiorătoare carte.

De ce 1 stea: pentru că pur și simplu atât merită. 

Prezentarea editurii:

Matthew White s-a înhămat la o întreprindere pe care nici un istoric de profesie nu şi-a asumat-o până acum: aceea de a selecta din mulţimea de hecatombe cu care este presărată istoria cele o sută de atrocităţi care au făcut cel mai mare număr de victime. Pornind de la războaiele medice şi ajungând până la Africa zilelor noastre, White ne oferă o istorie a omenirii axată pe marile mase fără nume care au tras mereu ponoasele de pe urma ambiţiilor conducătorilor lor: greci, chinezi şi azteci, germani, englezi şi ruşi sunt prinşi într-o suită nesfârşită de campanii de cucerire, conflicte civile, epurări etnice sau războaie coloniale.

Din învălmăşeala evenimentelor se desprind fapte curioase şi concluzii surprinzătoare. Haosul se dovedeşte a fi mai ucigător decât tirania. Pe timp de război e mai sigur să fii în armată decât să faci parte din populaţia civilă. Spre deosebire de celelalte ţări cu populaţie numeroasă, India a pornit rareori războaie de cucerire. Adesea, marii dictatori nu s-au născut în sânul naţiunii pe care au condus-o apoi cu mână de fier: Napoleon era corsican, Stalin – georgian, Hitler – austriac.

Deşi are în spate un efort enorm de documentare, cartea nu sacrifică fluenţa naraţiunii pe altarul discursului academic. Mathew White ştie să povestească despre oameni şi locuri şi să ofere statistici fără să rămână împotmolit în ele. Nu ţine predici, ci lasă faptele să vorbească şi se mărgineşte să condamne barbaria cu armele ironiei, de vreme ce inumanitatea, laitmotivul acestei istorii a umanităţii, transpare de la sine.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s