Nu veți avea ura mea de Antoine Leiris

Nu veți avea ura mea de Antoine Leiris

Nota mea: 4 din 5 stele

La cald:

Nu pot să-mi imaginez ce a fost în sufletul lui Antoine Leiris când a aflat că soția sa a fost ucisă în atacul de la Bataclan, deși prin intermediul acestei scrisori deschise de o onestitate dezarmantă, am fost transportat direct în purgatoriul în care autorul s-a trezit aruncat de către teroriști.

Cartea se citește cu noduri în gât. Nu mi-a fost ușor să o parcurg, adeseori mi-a venit să las deoparte deoarece aveam impresia că mă insinuez în intimitatea autorului, că mă înfing cu gheare tăioase și ascuțite în durerea lui încercând să gust și eu din ea. Un sentiment de vinovăție și de intruziune m-a urmărit constant, fapt care m-a făcut să mă simt extrem de inconfortabil, ceea ce demonstrează talentul scriitorului și capacitatea acestuia de a transmite foarte bine drama prin care a trecut.

La rece:

La un moment dat mi-a trecut prin minte că scrisoarea lui Leiris poate să fie foarte ușor interpretat drept actul unui complex de superioritate. Subiectul este foarte sensibil, știu, însă acest nu veți avea ura mea nu este cumva răspunsul oarecum previzibil al celui care știe că nu are rost să-ți pierzi timpul cu animalele? Scrisoarea lui Leiris poate foarte ușor să fie confundată cu reacția continentului civilizat, a culturii deschise, a societății deschise, evoluate care este Europa, acest continent a cărui liniște, pace și bunăstare este adeseori violată de haite de sălbatici veniți din Evul Mediu. Pentru că, dintr-un anumit punct de vedere, Leiris scrie o scrisoare către călătorii în timp… până la urmă, nu asta sunt acești teroriști?

Concluzie: că e sau nu scrisoarea lui Leiris rezultatul unui complex de superioritate față de cultura teroriștilor, nu contează pentru mine. Am avut în față cuvintele unei persoane care a trecut printr-un eveniment groaznic și care a decis că nu-și va conduce viața chinuit de durere. Nu-și va crește copilul în durere. Nu-l va învăța să urască. Nu-l va învăța să urmărească răzbunarea. Pentru mine Leiris este un supraviețuitor, un exemplu de tărie, de forță, un exemplu de caracter puternic demn de urmat. Leiris a decis să nu uite, să nu se facă că a uitat, ci pur și simplu să trăiască viața în continuare și să-și crească copilul de parcă soția sa ar fi încă în viață. Este cea mai frumoasă declarație de dragoste pe care cineva ar putea să o facă… 

De ce 4 stele: deoarece este o declarație apăsătoare, sfâșietoare despre ce înseamnă să înfrunți moartea persoanei iubite și despre cum să lupți cu tine însuți și cu frica de viitor, despre cum să supraviețuiești și să te împaci cu moartea, cu tine, cu soarta, cu ucigașii soției, cu ziua de mâine…

Prezentarea editurii:

Antoine Leiris si-a pierdut sotia, Hélène Muyal-Leiris, pe 13 noiembrie 2015 in atacurile teroriste de la Bataclan, Paris. Ravasit de durere, Leiris scrie o scrisoare deschisa catre atacatorii care au omorat-o pe sotia lui. El refuza ca aceasta crima sa ii defineasca viata sau pe cea a copilului lor, in varsta de numai 17 luni la momentul atacului. Scrisoarea lui este preluata de ziare si televiziuni din intreaga lume ca un manifest impotriva urii.

In acest volum, Leiris spune intreaga poveste a luptei sale cu suferinta dupa pierderea sotiei lui. Nu veti avea ura mea este o carte de o frumusete sfasietoare, despre cum el si fiul lui, Melvil, au supravietuit durerii. O carte plina de curaj si sinceritate, care raspunde unei intrebari imposibile: cum pot sa merg mai departe? O marturie rara si greu de uitat despre supravietuire, ce transmite un indemn universal la speranta. Mesajul lui Leiris este o stea calauzitoare in aceste vremuri intunecate. Despre cum numai dragostea poate invinge intotdeauna ura.

„Nu veti avea ura mea este marturia unei vieti in trei, care trebuie dusa in doi.“

Le Monde

 

„Jurnalistul Antoine Leiris a scris unul dintre cele mai importante si rasunatoare mesaje dupa atacurile sangeroase din Paris de la Bataclan.“

Elle.com