Nu veți avea ura mea de Antoine Leiris


Nu veți avea ura mea de Antoine Leiris

Nota mea: 4 din 5 stele

La cald:

Nu pot să-mi imaginez ce a fost în sufletul lui Antoine Leiris când a aflat că soția sa a fost ucisă în atacul de la Bataclan, deși prin intermediul acestei scrisori deschise de o onestitate dezarmantă, am fost transportat direct în purgatoriul în care autorul s-a trezit aruncat de către teroriști.

Cartea se citește cu noduri în gât. Nu mi-a fost ușor să o parcurg, adeseori mi-a venit să las deoparte deoarece aveam impresia că mă insinuez în intimitatea autorului, că mă înfing cu gheare tăioase și ascuțite în durerea lui încercând să gust și eu din ea. Un sentiment de vinovăție și de intruziune m-a urmărit constant, fapt care m-a făcut să mă simt extrem de inconfortabil, ceea ce demonstrează talentul scriitorului și capacitatea acestuia de a transmite foarte bine drama prin care a trecut.

La rece:

La un moment dat mi-a trecut prin minte că scrisoarea lui Leiris poate să fie foarte ușor interpretat drept actul unui complex de superioritate. Subiectul este foarte sensibil, știu, însă acest nu veți avea ura mea nu este cumva răspunsul oarecum previzibil al celui care știe că nu are rost să-ți pierzi timpul cu animalele? Scrisoarea lui Leiris poate foarte ușor să fie confundată cu reacția continentului civilizat, a culturii deschise, a societății deschise, evoluate care este Europa, acest continent a cărui liniște, pace și bunăstare este adeseori violată de haite de sălbatici veniți din Evul Mediu. Pentru că, dintr-un anumit punct de vedere, Leiris scrie o scrisoare către călătorii în timp… până la urmă, nu asta sunt acești teroriști?

Concluzie: că e sau nu scrisoarea lui Leiris rezultatul unui complex de superioritate față de cultura teroriștilor, nu contează pentru mine. Am avut în față cuvintele unei persoane care a trecut printr-un eveniment groaznic și care a decis că nu-și va conduce viața chinuit de durere. Nu-și va crește copilul în durere. Nu-l va învăța să urască. Nu-l va învăța să urmărească răzbunarea. Pentru mine Leiris este un supraviețuitor, un exemplu de tărie, de forță, un exemplu de caracter puternic demn de urmat. Leiris a decis să nu uite, să nu se facă că a uitat, ci pur și simplu să trăiască viața în continuare și să-și crească copilul de parcă soția sa ar fi încă în viață. Este cea mai frumoasă declarație de dragoste pe care cineva ar putea să o facă… 

De ce 4 stele: deoarece este o declarație apăsătoare, sfâșietoare despre ce înseamnă să înfrunți moartea persoanei iubite și despre cum să lupți cu tine însuți și cu frica de viitor, despre cum să supraviețuiești și să te împaci cu moartea, cu tine, cu soarta, cu ucigașii soției, cu ziua de mâine…

Prezentarea editurii:

Antoine Leiris si-a pierdut sotia, Hélène Muyal-Leiris, pe 13 noiembrie 2015 in atacurile teroriste de la Bataclan, Paris. Ravasit de durere, Leiris scrie o scrisoare deschisa catre atacatorii care au omorat-o pe sotia lui. El refuza ca aceasta crima sa ii defineasca viata sau pe cea a copilului lor, in varsta de numai 17 luni la momentul atacului. Scrisoarea lui este preluata de ziare si televiziuni din intreaga lume ca un manifest impotriva urii.

In acest volum, Leiris spune intreaga poveste a luptei sale cu suferinta dupa pierderea sotiei lui. Nu veti avea ura mea este o carte de o frumusete sfasietoare, despre cum el si fiul lui, Melvil, au supravietuit durerii. O carte plina de curaj si sinceritate, care raspunde unei intrebari imposibile: cum pot sa merg mai departe? O marturie rara si greu de uitat despre supravietuire, ce transmite un indemn universal la speranta. Mesajul lui Leiris este o stea calauzitoare in aceste vremuri intunecate. Despre cum numai dragostea poate invinge intotdeauna ura.

„Nu veti avea ura mea este marturia unei vieti in trei, care trebuie dusa in doi.“

Le Monde

 

„Jurnalistul Antoine Leiris a scris unul dintre cele mai importante si rasunatoare mesaje dupa atacurile sangeroase din Paris de la Bataclan.“

Elle.com

Interviu Firesc cu Adrian Mihălțianu


1 – Eu știu despre Adrian Mihălţianu că: e fascinat de politica mondială, de maşini, are ştiri foarte interesante pe profilul de facebook din domenii extrem de diferite şi că a scris o carte pe care am citit-o pe nerăsuflate. Ce știe Adrian Mihălţianu despre Adrian Mihălţianu?

Știu că, la 42 de ani, începe să-mi placă să fac lucrurile mai încet, mai așezat, să mă bucur mai mult de clipă. Dar mai ales că, după o perioadă în care am fost prezent ca jurnalist și editorialist în publicații destul de implicate social și politic, simt nevoia să evadez tot mai des în natură. Iată, și în literatură. Oversharingului de pe internet simt nevoia să-i contrapun tot mai multe ore de singurătate. De aici și scrisul.

2 – Nu mi-am putut răspunde singur la întrebare deşi am căutat răspunsul în paginile cărţii: de ce Epoca Inocenţei? Întreb întrucât de-a lungul romanului numai inocenţă nu am găsit în personaje, excepţie făcând într-o oarecare măsură, personajele Andrews şi Lin, personaje care „suferă”  de normalitate şi care mi-au şi părut cumva pierdute în ţesătura malefică de intrigi.

Deși nu ni se pare, trăim într-o epocă de care e foarte posibil să se vorbească peste trei-patru decenii ca fiind „epoca de aur” a secolului XXI. Sper să nu fie cazul, dar sunt destule semne că pacea de acum riscă să fie dată peste cap. Iar azi cei mai mulți oameni își trăiesc viața complet imuni la ce se întâmplă în lume. Deconectați. Plutind în bula lor de prieteni. Este încă epoca în care oameni precum Lin pot visa la un viitor utopic, iar oameni precum Andrews își pot schimba carierele doar pentru că s-au îndrăgostit. Prin contrast, în volumul II, care se numește Apusul, această epocă de relativă liniște, cu tot cu războaiele ei locale și atentatele teroriste, va fi deja dată uitării. Suntem într-un tren care merge agale spre dezastru – ecologic, economic, social – și nimeni nu pare a-și da seama de asta. Dacă vrei, e la fel ca în 1913, atât doar că schimbările care ne așteaptă sunt uriașe, colosale, față de ce s-a petrecut în Primul Război Mondial. Inocenții nu sunt neapărat oameni buni. Ci oameni care nu-și dau seama de răul dimprejur sau chiar de cel pe care-l fac ei înșiși. De aceea e și greu să-i tragi la răspundere.

3 – De unde a apărut ideea Oraşelor de Vis? M-a fascinat imaginea acestora, nu-mi aduc aminte în acest moment să o mai fi citit sau văzut pe undeva, cert este că aş vrea să ştiu mai multe: cum vedeţi un astfel de oraş funcţionând, ce probleme ar avea locuitorii, cum se susţine etc. Aveţi în vedere, la un moment dat, să scrieţi un roman exclusiv despre locuitorii dintr-un Oraş de Vis?

Orașele de Vis, orașe inelare sau circulare, sunt teoretizate de ceva vreme, încă din anii ’60. Eu am dus însă lucrurile ceva mai departe, și anume am concentrat întreg spațiul de locuit, comercial, de business și de relaxare într-un imens inel cu raza de 2 kilometri și înălțimea de 50 de etaje. În spațiul din interiorul inelului avem un parc uriaș, cât un cartier întreg. În exteriorul inelului avem un alt parc, urmat de platformele industriale și fermele care servesc orașul. Apartamentele sunt situate pe pereții interiori și exteriori ai inelului, iar celelalte spații, în interior. Vorbim, practic, de un Apple HQ de treizeci de ori mai mare (Apple a anunțat construirea clădirii lor circulare cam când publicam eu cartea mea prima dată în limba engleză).

Acum, asta poate suna foarte frumos, mai ales că toți locuitorii au vedere la parc, când ies din casă intră practic într-un spațiu care arată ca un mall, se deplasează prin cabine individuale autonome sau cu transportul în comun de mare viteză și pot ajunge în 15 minute în cel mai îndepărtat punct al cercului sau la platformele industriale fără prea mare efort. În plus, economia de energie și apă este de peste 90%, economia de alte resurse (timp, materiale de construcții etc.) este de peste 70%, iar stresul e mult mai limitat. Orașul se susține din cercetare, din turism, din industria high-tech, dar și din ușurința cu care sunt alocate resursele de către inteligența artificială, după nevoile fiecăruia. Nu sunt mașini, accidentele sunt ca inexistente, locuitorii duc o viață activă, au timp berechet pentru a face ceea ce le place, și așa mai departe. 

Ei bine, toată această utopie poate vira foarte rapid într-o distopie, atunci când sistemul este păcălit, preluat de vreo bandă de nelegiuiți, inteligența artificială o ia razna sau resursele nu mai ajung la toți locuitorii. Ca orice oraș construit artificial, și nu lăsat să respire natural, poate cauza mai multe probleme decât rezolvă. Despre toate acestea, în volumul doi. Nu va fi exclusiv despre Orașul de Vis, dar cu siguranță vom vedea și partea mai neplăcută a acestora. Sau extrem de neplăcută – nu toți vor să locuiască într-un imens stup.

4 – Cine este responsabil pentru apariţia acestei cărţi? Ce scriitori, idei, cărţi, filme, prieteni au contribuit direct sau indirect la planificarea şi punerea în practică a acestui proiect?

Discut cu soția mea Mădălina de ani de zile despre minunile astea din viitor. E esențial să ai alături de tine un om cu care să poți comunica astfel de visuri, pentru că altfel ești tentat să le ții doar pentru tine. Mecanismul care a declanșat scrierea cărții a fost destul de simplu: am vorbit la un moment dat cu Radu Georgescu, omul care a creat de la zero mai multe companii românești de IT pe care le-a vândut pe zeci de milioane de dolari, și mi-a spus că e important să creez un lucru de valoare pe care să-l pot replica rapid în mii de exemplare. Nu mă pricep la programare, deși am lucrat în IT aproape un deceniu, așa că m-am apucat să scriu cărți. Este, poate, cel mai valoros sfat de business pe care l-am primit vreodată – ca jurnalist am scris mii de articole, care și-au pierdut din valoare la doar câteva zile după ce au fost publicate. O carte rămâne. Și, pentru că e doar primul volum dintr-o serie, sper să atingă și acele mii de oameni – români și nu numai – pe care sper eu să-i atingă.

Pe partea filosofică a cărții, dacă vreți să vă extindeți universul îl puteți consulta pe Jacque Fresco, despre care tocmai am aflat că a murit acum câteva zile (avea 101 de ani!). Dacă vreți să știți ce ne rezervă viitorul, ochii pe Elon Musk, pe Bill Gates și pe Soros, dar și pe reptile precum Murdoch, frații Koch și fostul coleg al lui Musk, Peter Thiel, actualmente ideolog al lui Trump. Sunt tot atâția miliardari cu o extremă influență, cu vederi diametral opuse asupra lumii, dar și cu agende proprii care uneori se aliniază, alteori se înfruntă deschis sau mai puțin deschis. Sunt marii ideologi ai lumii actuale – uitați de politicieni sau de editorialiști, aceștia contează mult mai puțin.

Nu am avut nevoie de inspirație din cărți, realitatea zilnică mi-a oferit suficientă. 

5 – Unele personaje m-au dus cu gândul la personalităţi marcante din vremurile noastre: Elon Musk, Stephen Hawking, Richard Branson etc. Cât din personalitatea acestor oameni importanţi pentru vremurile pe care le trăim se regăseşte, de fapt, în personajele cu putere de decizie din carte?

Destulă. M-am jucat un pic cu personajele principale din carte, uneori poate prea mult, așa că o să dau și eu un disclaimer: orice asemănare cu persoane și situații reale e pur întâmplătoare. Glumesc. Nu e deloc întâmplătoare: deși e vorba de ficțiune, am încercat să văd cum vor modela viitorul nostru imediat acești oameni, pentru că trăim într-o epocă în care cei 1% decid mai mult decât am crede noi. Unii dintre ei sunt realmente periculoși, pentru că au o ideologie care ține prea puțin cont de umanitate. Alții pot face un bine imens omenirii. Vrem, nu vrem, suntem contemporani cu ei și ar fi bine să-i cunoaștem mai bine. Asta am încercat să fac și eu în carte, chiar dacă unele personaje sunt un fel de cupaje de personalități reale.

6 – Am citit cartea cu sufletul la gură. În momentul în care o luam în mână, eram sigur că cel puţin o oră, două îi vor fi dedicate în totalitate. Naraţiunea rapidă, dialogurile interesante, momentele de acţiune care se dezvoltă într-un crescendo ameţitor, personaje uşor de plăcut sau de urât, toate acestea sunt ingredientele de succes ale unui autor de bestseller, un autor cu ceva ani vechime în domeniu, însă Adrian Mihălţianu este debutant, dacă nu mă-nşel. Prin urmare, de unde această uşurinţă de a scrie un thriller science-fiction cu puternice implicaţii politice astfel încât să lase impresia că am în faţă un veteran al genului? Aţi folosit un ghost writter? 🙂

Am scris cartea în engleză mai întâi și am publicat-o pe Amazon în 2011-2012. Am avut reacții OK, dar americanii se poticneau în imperfecțiunile limbii engleze folosite, în ciuda faptului că trecuse prin două corecturi cu traducători autorizați. Așa că am rescris-o în limba română, în limita timpului disponibil, și am extins-o foarte mult față de ce era în prima ediție, integrând și feedbackul deja primit de la primii cititori. Apoi cartea a mai trecut prin două corecturi zdravene, cu ajutorul editurii Nemira, iar forma finală este, aș putea spune, rezultatul unei munci de echipă, cel puțin în privința limbii române folosite.

Pe de altă parte, chiar dacă nu am mai scris proză în format extins, scriu de peste un deceniu în principalele ziare și siteuri de știri din România. Aș vrea eu să pot folosi un ghost writer, cine știe, când oi fi la fel de bătrân și de bolnav precum R. R. Martin? 🙂

7 – Intrigile politice au fost pentru mine deliciile romanului. M-au dus cu gândul inclusiv la celebrul serial House of Cards. Cât de mult au influenţat jocurile şi personalităţile politice din prezent, jocurile şi personalităţile politice din viitorul prezentat în Epoca Inocenţei?

Se spune că istoria se repetă. Ei bine, e doar pe jumătate adevărat – există niște cicluri istorice destul de ușor de prezis ca durată, dar foarte greu de prezis ca efecte. La fiecare douăzeci și ceva de ani se dă un reset – uneori mai mic, alteori mai mare. Uneori mai scurt, alteori mai lung. 1914-1918, 1939-1944, 1968, 1989-1990, 2008-2010 – toate astea sunt semne ale ciclicității, dar fiecare etapă are rezultate diferite și se exprimă diferit. Uneori avem războaie extinse, alteori avem doar revoluții ale gândirii umane. Uneori câțiva politicieni joacă un rol extrem de important, alteori sunt doar figurine pe o scenă mult prea dinamică încât să mai conteze.

Așa că am luat câte ceva din politicienii de azi și din cei din trecut, într-adevăr, însă mai mult m-a interesat cum au reacționat oamenii de-a lungul timpului la lucrurile clădite de generația de dinaintea lor, pentru că acest flux și reflux sunt legate de imediat, de relația dintre generații apropiate, nu de ce s-a întâmplat cu un secol în urmă. Sper din tot sufletul să mă fi înșelat în privința viitorului Europei și Americii, căci despre China cred că există o probabilitate destul de mare ca lucrurile scrise de mine să se întâmple. Vrem, nu vrem, secolul XXI va fi marcat de China mai mult decât am putea crede.

8 – La momentul la care am terminat cartea, mi-a venit în minte următoarea propoziţie: Istoria se repetă. Credeţi în această sintagmă? Omenirea din secolul XXI este în stare să demonstreze că a învăţat din greşeli?

Sper din tot sufletul că omenirea secolului XXI nu va repeta greșelile secolului XX. Nu de alta, dar armele atomice nu mai lasă loc de un al treilea război mondial căruia să îi și supraviețuim. Problema e că ceasul ticăie, iar schimbările și problemele aduse de genetică, de inteligența artificială și de epuizarea resurselor naturale vor transforma mult mai profund fața planetei decât am crede. Iar noi vom apuca, ca generație, să vedem mare parte din lucrurile care se vor întâmpla în secolul XXI, pentru că speranța medie de viață va sări de 100 de ani pentru cei care vor mai fi în viață prin 2060, și de 120 de ani pentru cei în viață prin 2080. Apoi, cine știe?

Cred că năvălirea barbarilor pe care o vedem zilele astea, când unii au virat-o spre neofascism și obscurantism medieval, nu va dura foarte mult. Fie ne va termina de tot, fie vom ieși mult mai puternici din anii ăștia. Dar încă nepregătiți pentru o societate prea mare pentru o planetă atât de mică.

9 – Pe cine ar alege Adrian Mihălţianu ca regizor pentru a-i ecraniza Epoca Inocenţei? Pentru că…?

Michael Rymer (Battlestar Galactica, Hannibal) ar fi perfect. Pentru că a regizat cel mai bun film serial de SF din ultimii douăzeci de ani și știe să scoată totul din personaje care țin cam totul pentru ele.

10 – Care sunt trei cărţi pe care Adrian Mihălţianu le-ar recomanda cuiva (cu argumentaţia de rigoare, bineînţeles)? 

Trei cărți complet diferite, dar care îți pot face o vacanță perfectă. Norii, de Petru Creția (a fost cel mai mare eminescolog al nostru, iar cartea sa, aproape imposibil de găsit în librării, este un fel de Biblie a norilor și a solitudinii, de citit paragraf cu paragraf). Arhanghelul Raul, de Ovidiu Eftimie, pentru că este cea mai amuzantă carte SF scrisă în limba română (atât în universul ăsta, cât și în toate celelalte). Sărbătoarea Corturilor, de Ioan T. Morar, pentru că e ultima carte citită de mine și m-a impresionat enorm – o poveste a credinței pe timpul comunismului, a lașității umane, dar și o extrem de ironică privire asupra relațiilor umane.

11 – Cum ar vrea Adrian Mihălţianu să încheie un interviu? Adică: ce întrebare ar vrea Adrian Mihălţianu să primească și rar, sau niciodată, nu primește și care este răspunsul la această întrebare?

Mi-ar plăcea să mă întrebe lumea dacă oricine poate îndrăzni să-și urmeze visul. De ce? Pentru că remarc cât de mulți sunt uimiți că poți lucra zi-lumină la corporație și să mai scrii și o carte, de exemplu.

Aș răspunde că e musai să ai mai întâi un vis, să-l înțelegi, apoi să faci tot ce ține de tine să-l urmărești. Asta presupune să te înconjori de oamenii care te pot ajuta la așa ceva, să-i dai la o parte pe cei care te trag în jos, să asculți, să privești, să simți și să te bucuri de tot ce te ajută să ți-l împlinești. Aș minți să spun că restul vine de la sine, căci nu vine. E enorm de multă muncă și ai nevoie de foarte multe ore din viață pentru a face ceva care să conteze. Cât timp îți face plăcere, e modul în care chiar merită să-ți trăiești viața. E un sfat primit tot de la cineva menționat deja mai sus. Și, aș zice, e cel mai important.

Cartea se poate comanda de pe site-ul editurii Nemira: comandă cartea

Pământul lung de Terry Pratchett și Stephen Baxter


Pământul lung de Terry Pratchett și Stephen Baxter

Nota mea: 4 din 5 stele

Joshua e unul dintre puținii oameni care pot păși între lumi fără dispozitivul special de pășit. A realizat acest lucru în copilărie și de atunci îl face constant. În momentul în care umanitatea află că sunt alte dimensiuni în care se poate trece cu o oarecare ușurință dacă faci abstracție de senzațiile nasoale de după, toți devin coloniști și încep să bată Pământul lung luând noile dimensiuni în stăpânire. Joshua este contactat de Lobsang, o inteligență artificială care și-a câștigat dreptul de a fi considerat om întrucât a demonstrat, zice el, într-un proces, că este reîncarnarea unui tibetan fost mecanic de motociclete, pentru a încerca să vadă dacă dimensiunile sunt finite sau dacă, după un anumit număr, se întorc de unde au plecat. Ușor șantajat, Joshua acceptă și astfel ajunge să zboare prin sute de lumi cu un zepelin care, printre altele, mai înghite ocazional șoareci pe care ulterior îi scuipă. Bineînțeles că la un moment dat decid să se întoarcă înapoi la Pământul unde s-au născut și de unde au plecat, întrucât la câteva dimensiuni distanță ceva îngrozitor pare să atace dimensiune după dimensiune.

Stephen Baxter nu-mi este cunoscut, nu am citit nimic de el, iar pe Terry Pratchett îl ador. Deși Good Omen nu a fost una dintre cele mai fericite colaborări chiar dacă Pratchett l-a avut alături pe Gaiman, Pământul lung se anunță o serie cât se poate de incitantă. Ideea e foarte faină și mintea lui Pratchett din spate sigur are pregătite surprize de proporții pentru cititor. Din păcate personajele cam sunt lăsate de izbeliște, singurul personaj mai acătării și care nu-i ignorat total este Lobsang, culmea, o entitate artificială care nicicum n-ar trebui să-ți rămână în minte și de care nu e firesc să te atașezi, însă remarcile savuroase marca TP care-i sunt puse în gură îl fac să fie singurul personaj memorabil din carte.

Narațiunea se dezvoltă greu, sunt multe ițe și personaje care trebuie să intre în scenă, povestea se citește anevoios și pe alocuri poate plictisi, însă ideile, dialogurile și imaginea de ansamblu pe care Pământul lung le propune cititorului sunt greu de abandonat cu una, cu două.

Pe mine nu mă sperie începuturile de serii care sunt adeseori cele mai greoaie și plictisitoare volume, continuările fiind cele reușesc să-ți scoată peri albi mai ales atunci când încă nu sunt scrise și le aștepți cu sufletul la gură, ba dimpotrivă, îmi plac chiar mai mult decât volumele de final care trag concluziile de rigoare. Îmi place să mă familiarizez cu un univers și o serie de personaje alături de care am să petrec ceva timp, să încerc să-mi fac feng-shui-ul astfel încât la momentul lecturii să trăiesc intens și implicat povestea ce mi se așterne. Prin urmare, Pământul lung pentru mine nu a fost plictisitor ci a fost mai degrabă acel POC! vesel pe care-l face sticla de șampanie când se deschide și care anunță o beție antologică pe care nu ai să o uiți degrabă.

De ce 4 stele: pentru că Pratchett are o imaginație debordantă și se pare că există o chimie cu acest Baxter.

Prezentarea editurii:

„O colaborare fascinanta intre doi giganti SF: caldura si umanitatea lui Pratchett aliata cu imaginatia science fiction deosebit de fertila a lui Baxter.”

Adam Roberts

 

1916: Frontul de Vest. Soldatul Percy Blakeney se trezeste intins pe un covor de iarba proaspata de primavara. Dinspre copaci se aud un cantec de pasari si vantul printre frunze. Unde sunt noroiul, sangele si pamantul dinamitat din razboiul in care lupta?

 

2015: Madison, Wisconsin. Monica Jansson este chemata sa investigheze incendiul in care a ars complet casa unui bizar om de stiinta (unii spun ca ar fi nebun, altii ca ar fi periculos). La locul faptei descopera un ciudat dispozitiv: o cutie plina cu fire, un comutator cu trei cai si… un cartof. Acesta este prototipul unei inventii care va schimba, o data pentru totdeauna, felul in care omenirea vede lumea.

 

Si asta este putin spus…

 

„Ideea existentei Pamanturilor paralele este una dintre cele mai longevive idei din science fiction, dar rareori a fost atat de adanc explorata si de reusit realizata ca in acest roman scris de doi maestri ai literaturii speculative britanice.“

The Independent

Războiul etern de Joe Haldeman


Războiul etern de Joe Haldeman

Nota mea: 5 din 5 stele

Soldatul William Mandela luptă în spațiu într-un război care nu pare că se va termina vreodată. Călătoriile în spațiu îl îmbătrânesc cu doar câteva luni, pe când pe Pământ au trecut secole. Retragerea din armată nu pare să fie o opțiune, chiar dacă Mandela o ia în calcul și chiar încearcă să se separe de războiul care l-a îndepărtat atât de mult de lumea pe care o cunoștea. Însă războiul etern îi pare lui Mandela unica variantă pentru a-și trăi viața alături de femeia pe care o iubește…

Haldeman, la fel ca și Vonnegut în  Abatorul cinci sau Heller în Catch-22, reușește să surprindă paradoxurile în care se trezesc prinși soldații combatanți în conflicte care, mai devreme sau mai târziu, ajung aberante.

Deși science-fiction, romanul lui Haldeman este unul despre condiția ingrată a soldatului de pe frontul de luptă vietnamez, în special, dar de pe orice alt front, în general. Joe Haldeman a luptat în războiul din Vietnam, experiențele trăite în armată și pe front ajutându-l să scrie capodopera despre condiția soldatului prins în futilitatea și aberantele legi ale armatei.

Armata, așa cum o zugrăvește Haldeman și așa cum se poate afla de la intervievații Svetlanei Aleksievici, transformă omul într-un mod cât se poate de radical. Un civil poate deveni soldat, însă un soldat are șanse foarte mici să mai redevină civil mai ales după ce a fost pe front… Recomand lecturarea cu mare atenție a volumului lui Haldeman pentru simplul motiv că e mult mai mult decât un „sefeu” în care oamenii dau piept cu extratereștrii. Angoasele lui Mandela, înstrăinarea de ceea ce era obișnuit să numească „acasă”, frica de o societate care nu știe dacă-l poate accepta, frica de faptul că nu crede că se mai poate adapta la viața de civil, că lumea s-a schimbat într-un mod radical și că locul său nu mai este printre civili, că existența sa nu mai are sens decât în litera și spiritul cazarmei sunt extrem de fine și subtil analizate și prezentate, însă pot scăpa cititorului care pornește lectura cu prejudecăți legate de genul în care se încadrează cartea.

Nu cred că există om care să fie în stare să înțeleagă ce este în sufletul și mintea soldatului care părăsește armata și este obligat să se întoarcă într-o lume în care deși a crescut, nu se mai regăsește. Indiferent cât de multe cărți s-ar scrie pe acest subiect, niciodată nu am să pot spun cu certitudine că știu cum se simte personajul care, modelat de morala cazonă încearcă să se adapteze la viața civilă, însă asta nu înseamnă că nu mă cutremur sau că nu mă îngrozesc. Cartea lui Haldeman are un punct extrem de sensibil pe care nu l-am mai găsit până acum în nicio altă carte: Mandella duce un război care nu pare că se va sfârși vreodată, însă o confruntare într-o zonă extrem de îndepărtată în timp și spațiu, îi va oferi o surpriză de proporții și îi va demonstra cât de puțin importantă este viața unui soldat în angrenajul și sistemul aberant al armatei.

Se poate spune despre Mandella destul de ușor că este un individ fără foarte multe calități, cu o sensibilitate ușor debilă, care nu este în stare să vadă dincolo de militărie, însă Mandella este chiar rezultatul antrenamentelor obositoare, al ordinelor absurde și al controlului despotic la care este supus un soldat. O dată cu înaintarea în grad pe Mandella nu-l mai poate salva nimic, nici măcar dragostea, dragoste care pare din ce în ce mai mult posibilă doar în cadrul armatei. 

Cu o scriitură simplă, fără înflorituri inutile, cu o poveste care se desfășoară pe îndelete și totuși plină de nerv, Războiul etern este una dintre cele mai frumoase ode închinate soldatului mâncat definitiv de cancerul războiului și un strigăt ascuțit și acuzator la adresa a tot ceea ce înseamnă ipocrizia cazonă.

De ce 5 stele: deoarece este una dintre cele mai tulburătoare cărți despre condiția soldatului prins în mrejele unui conflict pe care nu-l înțelege, dar pe care este obligat să-l accepte pentru că este singura opțiune ca să simtă că are o viață și că poate trăi o viață.

Prezentare editurii:

Castigator al premiilor Hugo, Nebula si Locus

 

Soldatul William Mandella este trimis in spatiu pentru a lupta intr-un razboi in care nu crede si care pare a nu se mai termina. Tot ce trebuie sa faca este sa supravietuiasca si sa-si faca datoria fata de Pamant pentru a se intoarce acasa. Dar intoarcerea „acasa“ se va dovedi si mai dificila decat lupta. Dilatarea timpului cauzata de calatoriile in spatiu a facut ca Mandella sa imbatraneasca doar luni, pe cand pe Pamant s-au scurs secole de la plecarea lui…

 

„Sa spui ca Razboiul Etern este cea mai buna carte de science fiction care abordeaza tema razboiului ar fi prea putin. Este fara indoiala o poveste de razboi mai buna decat oricare alta pe care am citit-o.“

William Gibson

 

„Probabil cel mai important roman de razboi scris dupa Vietnam… Haldeman, un veteran, este fara indoiala un vizionar.“

Junot Diaz

 

„Razboiul etern este genial – fara indoiala una dintre cele mai influente carti despre razboi ale timpului nostru.“

Greg Bear