Sfânta Fecioară a ucigașilor plătiți de Fernando Vallejo
Nota mea: 4 din 5 stele
Fernando se întoarce după 30 de ani în Medellin unde descoperă un oraș al urii. Scriitorul bătrân are o relație cu Alexis, un tânăr sicario (asasin plătit) de 16 ani alături de care cutreieră orașul până când acesta este împușcat de doi asasini. Fernando îl cunoaște ulterior pe Wilmar și realizează că încearcă, de fapt, să copieze relația cu Alexis. Când află că Wilmar l-a ucis pe Alexis și că a fost un act de răzbunare, decide să nu-l omoare și-i propune să plece cu el din țară, însă este și el împușcat când merge să-și ia la revedere de la mama sa.
Fernando pare să fie un alter-ego al autorului (romanul fiind considerat o autobiografie ficționalizată), diatribele sale la adresa lui Pablo Escobar care a transformat Medellin-ul într-un câmp de luptă a politicienilor corupți și incompetenți, la adresa comunității care nu vrea, nu poate, nu este lăsată să iasă din mocirla morală în care se îneacă, sunt de o violență verbală fără de seamăn. Deși critic, Fernando pare uneori că se adaptează foarte ușor la regulile sălbatice ale orașului, privind satisfăcut cum Alexis zboară creierii persoanelor care-l deranjează din diferite motive. Pistolul, gloanțele, sângele, creierii împrăștiați pe trotuare sunt atracțiile turistice afurisite pe care Medellin-ul le oferă din plin locuitorilor săi. Medellin-ul este anticamera Iadului.
Personajul Fernando mi-a adus aminte de Dr. Benway, acel individ venal, agresiv, paranoic și manipulator al lui William S. Burroughs, iar prin răsfoirile goodreads-ului mi-a sărit în ochi recenzia unui utilizator care a făcut și el aceeași observație, însă care dezvoltă puțin mai mult observația: For me, the narrator was a curmudgeonly queen on a steroid-induced rage—anger and disappointment, fickleness and a propensity toward the young (not the inexperienced young, mind you, but young nevertheless), intolerant, manipulative, and selfish. All in all, I kinda liked him, and the novel—Humbert Humbert as conceived by Wm. S. Burroughs, situated by Bolaño, informed by Céline, and motivated by Cormac McCarthy.
Nu-mi sunt familiare referirile la personajele celorlalți scriitori, însă Humbert Humbert și Dr. Benway sunt foarte asemănători cu Fernando, diferența fiind că Fernando trece prin momente de „acalmie” în care pare resemnat cu situația din Medellin. Fernando nu ezită să tragă rapid concluzii drastice (Dumnezeu nu există pentru că, dacă ar exista, nu ar lăsa oamenii să se ucidă astfel pe străzile din Medellin), să accepte naturalețea, ba chiar utilitatea, crimelor din jurul său, să-și manipuleze tinerii iubiți și să facă apel la averea sa pentru a le cumpăra iubirea. Fernando își strigă ura nu doar împotriva Medellin-ului, împotriva politicienilor și a lui Pablo Escobar, ci mai ales împotriva sa, întrucât realizează că și el are în vine mocirla care curge pe străzile orașului.
Vallejo nu face absolut deloc economie la fraze violente care frizează ridicolul, scopul fiind clar acela de a scoate cititorul din zona de confort și a-l transporta, mai degrabă teleporta, în Medellin. Felul în care introduce crimele printre diatribele veninoase ale personajului principal, modul sângeros în care acestea sunt redate sunt adevărate momente de testare a boiling point-ului cititorului. Culmea, volumul are și umor! Un umor macabru, un umor negru care te face să zâmbești vinovat, mai degrabă să rânjești vinovat pentru că nu ești foarte sigur de ce te-ai trezit sughițând ca o hienă. Scriitura lui Vallejo nu cunoaște decât o viteză: cu turometrul vibrând la maxim, cu motorul fierbând și mugind, își ține cititorul într-o cursă nebună pompând în el constant supradoze de adrenalină.
Critica socială este un subiect pe care am simțit nevoia să-l tratez separat. Pablo Escobar, un psihopat megalomaniac, este responsabil pentru ceea ce este Medellin-ul în care se întoarce Fernando. Politicienii (proști, incompetenți, corupți) sunt responsabili pentru Medellin-ul care nu vrea să scape de fantoma lui Escobar și pentru Medellin-ul din viitor, pentru morțile din prezent și cele care vor veni. Biserica, dumnezeu, religia e vinovată pentru că promite mântuire ucigașilor. Închinându-se la icoane, cu cruci la gât, tatuate pe brațe, piept sau spate, scrijelite pe pistoale sau pe gloanțe, ucigașii merg cu domnul pe străzi și ucid. Cu domnul în suflet zboară creieri, ucid copii, femei, bărbați, bătrâni. Dumnezeu este peste tot și este patronul ucigașilor, dacă nu ar fi, i-ar opri, le-ar spune să înceteze, ar da un semn, ar fulgera, ar tuna, ar devia gloanțe. Nu. Dumnezeu e mut, o muțenie în care sicario văd o aprobare pentru faptele lor. Mântuirea le este la rugăciuni și închinări distanță, Sfânta Fecioară veghind la sufletele asasinilor plătiți, ghidându-le gloanțele și apărându-i de încercările de asasinat. În Medellin, dumnezeu e sicario sau nu e deloc.
De ce 4 stele: deoarece, deși mi-a plăcut foarte, foarte mult, am simțit că romanul a fost scris cumva în pripă, autorul putând să dezvolte mai bine și mai organizat tirada la adresa Medellin-ului, cu atât mai mult cu cât Vallejo are o scriitură puternică, explozivă cum rar mi-a fost dat să văd.
Prezentarea editurii:
- „Vallejo este un scriitor pătrunzător, unul care are talent pentru comentariul social. Este interesat să evidențieze ipocrizia religioasă într-o țară în care ucigașii poartă crucifixe, își binecuvântează gloanțele și se roagă să nu rateze ținta, dar lungul șir de atrocități pe care le expune, la început hipnotic, devine o pură litanie. Toate personajele narațiunii sale sunt întratât de mult sortite să piară, încât, în momentul în care gramaticianul are de-a face cu ucigașul lui Alexis, este imposibil să mai stârnească în vreun fel interesul pentru destinele lor deja pecetluite. Ceea ce, până la urmă, asta poate fi ideea centrală a romanului lui Vallejo.“
Publishers WeeklyFernando Vallejo scrie la persoana întâi, într-un stil autobiografic căruia îi manipulează convenţiile astfel încât linia dintre autobiografie şi ficţiune devine foarte neclară. Folosinduse de personajul principal – un bătrân intelectual care revine, după mulţi ani, la Medellín, împins atât de nostalgie, cât şi de dorinţa de a trăi o nouă iubire –, autorul atinge o performanţă rarisimă: în doar o sută
şi ceva de pagini, graţie stilului marcat de numai câteva detalii revelatoare (întro lume a scrisului caracterizată de un nou realism, să-i spunem „realism capitalist“, inundat de sute de scene şi de mii de amănunte inutile din punct de vedere literar), reuşeşte să alcătuiască portretul unui mare oraş şi, astfel, portretul unei ţări întregi, lucru realizat până acum de extrem de puţini artişti. Iar portretul, datorită liniei narative mereu surprinzătoare, tensiunii, câtorva exagerări care amplifică realitatea, tuşelor reci, clinice, este înspăimântător.„Sfânta Fecioară a ucigașilor plătiți este o redutabilă expunere
a brutalității care a invadat Medellínul în timpul perioadei
de prosperitate a cartelului condus de Pablo Escobar. Fernando Vallejo descrie cu un umor caustic orașul și locuitorii săi: nimic nu scapă privirii sale critice și desacralizante.“
María Mercedes Jaramillo
Gaceta de Colombia
„Un teribil tablou al patologiei indiferenței aranjate ca un decor pentru violența provocată de droguri în capitala sudamericană a crimei.“
Steve Wasserman
Los Angeles Times
„Columbia: am descoperit de copil că e o țară criminală, cea mai criminală dintre toate. Apoi mi-am dat seama că e necivilizată și meschină, iar odată cu realegerea lui Álvaro Uribe ca președinte am aflat că este și imbecilă, așa că am solicitat cetățenia mexicană – mi-a fost acordată săptămâna trecută.“
Fernando Vallejo (2007)
De același autor va apărea la Curtea Veche Publishing:
Și vom merge toți în infernFernando Vallejo (născut în 1942 la Medellín, Columbia) este romancier, regizor şi eseist. A început studii de filosofie şi litere la Bogotá, dar, după numai un an, le-a abandonat în favoarea celor de biologie,
pe care le-a și terminat.
Critic asiduu al Bisericii Catolice, al politicii din ţara natală, al ipocriziei şi al falsei moralităţi, Fernando Vallejo şi-a petrecut cea mai mare parte a vieţii în Europa, SUA şi Mexic, cele trei filme ale sale şi aproape toate romanele (dintre care cinci formează un ciclu autobiografic) au subiecte inseparabile de Columbia, descriind violenţa, pederastia, problema drogurilor, viaţa adolescenţilor şi moartea omniprezentă, deşi, cum remarca cineva, tema lui principală e viaţa. Cel mai cunoscut roman este La Virgen de los sicarios (Sfânta Fecioară a ucigaşilor plătiți; apărut în 1993 și ecranizat în 1999); pentru El desbarrancadero (Și vom merge toți în infern, 2001) a primit prestigiosul premiu literar Rómulo Gallegos. Aceste două romane se clasează pe primele 15 poziții din lista celor mai bune cărți în limba spaniolă, întocmită de 81 de scriitori și critici hispanici.
În 2012 Vallejo a fost recunoscut drept unul dintre cei „zece cei mai influenți intelectuali din America Latină“ de către cititorii revistei Foreign Policy.
razvanvanfirescu.wordpress.com 