Sfânta Fecioară a ucigașilor plătiți de Fernando Vallejo


Sfânta Fecioară a ucigașilor plătiți de Fernando Vallejo

Nota mea: 4 din 5 stele

Fernando se întoarce după 30 de ani în Medellin unde descoperă un oraș al urii. Scriitorul bătrân are o relație cu Alexis, un tânăr sicario (asasin plătit) de 16 ani alături de care cutreieră orașul până când acesta este împușcat de doi asasini. Fernando îl cunoaște ulterior pe Wilmar și realizează că încearcă, de fapt, să copieze relația cu Alexis. Când află că Wilmar l-a ucis pe Alexis și că a fost un act de răzbunare, decide să nu-l omoare și-i propune să plece cu el din țară, însă este și el împușcat când merge să-și ia la revedere de la mama sa.

Fernando pare să fie un alter-ego al autorului (romanul fiind considerat o autobiografie ficționalizată), diatribele sale la adresa lui Pablo Escobar care a transformat Medellin-ul într-un câmp de luptă a politicienilor corupți și incompetenți, la adresa comunității care nu vrea, nu poate, nu este lăsată să iasă din mocirla morală în care se îneacă, sunt de o violență verbală fără de seamăn. Deși critic, Fernando pare uneori că se adaptează foarte ușor la regulile sălbatice ale orașului, privind satisfăcut cum Alexis zboară creierii persoanelor care-l deranjează din diferite motive. Pistolul, gloanțele, sângele, creierii împrăștiați pe trotuare sunt atracțiile turistice afurisite pe care Medellin-ul le oferă din plin locuitorilor săi. Medellin-ul este anticamera Iadului.

Personajul Fernando mi-a adus aminte de Dr. Benway, acel individ venal, agresiv, paranoic și manipulator al lui William S. Burroughs, iar prin răsfoirile goodreads-ului mi-a sărit în ochi recenzia unui utilizator care a făcut și el aceeași observație, însă care dezvoltă puțin mai mult observația: For me, the narrator was a curmudgeonly queen on a steroid-induced rage—anger and disappointment, fickleness and a propensity toward the young (not the inexperienced young, mind you, but young nevertheless), intolerant, manipulative, and selfish. All in all, I kinda liked him, and the novel—Humbert Humbert as conceived by Wm. S. Burroughs, situated by Bolaño, informed by Céline, and motivated by Cormac McCarthy.

Nu-mi sunt familiare referirile la personajele celorlalți scriitori, însă Humbert Humbert și Dr. Benway sunt foarte asemănători cu Fernando, diferența fiind că Fernando trece prin momente de „acalmie” în care pare resemnat cu situația din Medellin. Fernando nu ezită să tragă rapid concluzii drastice (Dumnezeu nu există pentru că, dacă ar exista, nu ar lăsa oamenii să se ucidă astfel pe străzile din Medellin), să accepte naturalețea, ba chiar utilitatea, crimelor din jurul său, să-și manipuleze tinerii iubiți și să facă apel la averea sa pentru a le cumpăra iubirea. Fernando își strigă ura nu doar împotriva Medellin-ului, împotriva politicienilor și a lui Pablo Escobar, ci mai ales împotriva sa, întrucât realizează că și el are în vine mocirla care curge pe străzile orașului.

Vallejo nu face absolut deloc economie la fraze violente care frizează ridicolul, scopul fiind clar acela de a scoate cititorul din zona de confort și a-l transporta, mai degrabă teleporta, în Medellin. Felul în care introduce crimele printre diatribele veninoase ale personajului principal, modul sângeros în care acestea sunt redate sunt adevărate momente de testare a boiling point-ului cititorului. Culmea, volumul are și umor! Un umor macabru, un umor negru care te face să zâmbești vinovat, mai degrabă să rânjești vinovat pentru că nu ești foarte sigur de ce te-ai trezit sughițând ca o hienă. Scriitura lui Vallejo nu cunoaște decât o viteză: cu turometrul vibrând la maxim, cu motorul fierbând și mugind, își ține cititorul într-o cursă nebună pompând în el constant supradoze de adrenalină.

Critica socială este un subiect pe care am simțit nevoia să-l tratez separat. Pablo Escobar, un psihopat megalomaniac, este responsabil pentru ceea ce este Medellin-ul în care se întoarce Fernando. Politicienii (proști, incompetenți, corupți)  sunt responsabili pentru Medellin-ul care nu vrea să scape de fantoma lui Escobar și pentru Medellin-ul din viitor, pentru morțile din prezent și cele care vor veni. Biserica, dumnezeu, religia e vinovată pentru că promite mântuire ucigașilor. Închinându-se la icoane, cu cruci la gât, tatuate pe brațe, piept sau spate, scrijelite pe pistoale sau pe gloanțe, ucigașii merg cu domnul pe străzi și ucid. Cu domnul în suflet zboară creieri, ucid copii, femei, bărbați, bătrâni. Dumnezeu este peste tot și este patronul ucigașilor, dacă nu ar fi, i-ar opri, le-ar spune să înceteze, ar da un semn, ar fulgera, ar tuna, ar devia gloanțe. Nu. Dumnezeu e mut, o muțenie în care sicario văd o aprobare pentru faptele lor. Mântuirea le este la rugăciuni și închinări distanță, Sfânta Fecioară veghind la sufletele asasinilor plătiți, ghidându-le gloanțele și apărându-i de încercările de asasinat. În Medellin, dumnezeu e sicario sau nu e deloc.

De ce 4 stele: deoarece, deși mi-a plăcut foarte, foarte mult, am simțit că romanul a fost scris cumva în pripă, autorul putând să dezvolte mai bine și mai organizat tirada la adresa Medellin-ului, cu atât mai mult cu cât Vallejo are o scriitură puternică, explozivă cum rar mi-a fost dat să văd.

Prezentarea editurii:

  • „Vallejo este un scriitor pătrunzător, unul care are talent pentru comentariul social. Este interesat să evidențieze ipocrizia religioasă într-o țară în care ucigașii poartă crucifixe, își binecuvântează gloanțele și se roagă să nu rateze ținta, dar lungul șir de atrocități pe care le expune, la început hipnotic, devine o pură litanie. Toate personajele narațiunii sale sunt întratât de mult sortite să piară, încât, în momentul în care gramaticianul are de-a face cu ucigașul lui Alexis, este imposibil să mai stârnească în vreun fel interesul pentru destinele lor deja pecetlu­ite. Ceea ce, până la urmă, asta poate fi ideea centrală a romanului lui Vallejo.“
    Publishers WeeklyFernando Vallejo scrie la persoan­a întâi, într-un stil autobiografic căruia îi manipulează convenţiile astfel încât linia dintre autobiografie şi ficţiune devine foarte neclară. Folosinduse de personajul principal – un bătrân intelectual care revine, după mulţi ani, la Medellín, împins atât de nostalgie, cât şi de dorinţ­a de a trăi o nouă iubire –, autorul atinge o performanţă rarisimă: în doar o sută 
    şi ceva de pagini, graţie stilului marcat de numai câteva detalii revelatoare (întro lume a scrisului caracterizată de un nou realism, să-i spunem „realism capitalist“, inundat de sute de scene şi de mii de amănunte inutile din punct de vedere literar), reuşeşte să alcătuiască portretul unui mare oraş şi, astfel, portretul unei ţări întregi, lucru realizat până acum de extrem de puţini artişti. Iar portretul, datorită liniei narative mereu surprinzătoare, tensiunii, câtorva exagerări care amplifică realitatea, tuşelor reci, clinice, este înspăimântător.„Sfânta Fecioară a ucigașilor plătiți este o redutabilă expunere 
    a brutalității care a invadat Medellínul în timpul perioadei 
    de prosperitate a cartelului condus de Pablo Escobar. Fernando Vallejo descrie cu un umor caustic orașul și locuitorii săi: nimic nu scapă privirii sale critice și desacralizante.“
    María Mercedes Jaramillo
    Gaceta de Colombia
    „Un teribil tablou al patologiei indiferenței aranjate ca un decor pentru violența provocată de droguri în capitala sudamericană a crimei.“
    Steve Wasserman
    Los Angeles Times
    „Columbia: am descoperit de copil că e o țară criminală, cea mai criminală dintre toate. Apoi mi-am dat seama că e necivilizată și meschină, iar odată cu realegerea lui Álvaro Uribe ca președinte am aflat că este și imbecilă, așa că am solicitat cetățenia mexicană – mi-a fost acordată săptămâna trecută.“
    Fernando Vallejo (2007)
    De același autor va apărea la Curtea Veche Publishing:
    Și vom merge toți în infernFernando Vallejo (născut în 1942 la Medellín, Columbia) este romancier, regizor şi eseist. A început studii de filosofie şi litere la Bogotá, dar, după numai un an, le-a abandonat în favoarea celor de biologie, 
    pe care le-a și terminat.
    Critic asiduu al Bisericii Catolice, al politicii din ţara natală, al ipocriziei şi al falsei moralităţi, Fernando Vallejo şi-a petrecut cea mai mare parte a vieţii în Europa, SUA şi Mexic, cele trei filme ale sale şi aproape toate romanele (dintre care cinci formează un ciclu autobiografic) au subiecte inseparabile de Columbia, descriind violenţa, pederastia, problema drogurilor, viaţa adolescenţilor şi moartea omniprezentă, deşi, cum remarca cineva, tema lui principală e viaţa. Cel mai cunoscut roman este La Virgen de los sicarios (Sfânta Fecioară a ucigaşilor plătiți; apărut în 1993 și ecranizat în 1999); pentru El desbarrancadero (Și vom merge toți în infern, 2001) a primit prestigiosul premiu literar Rómulo Gallegos. Aceste două romane se clasează pe primele 15 poziții din lista celor mai bune cărți în limba spaniolă, întocmită de 81 de scriitori și critici hispanici.
    În 2012 Vallejo a fost recunoscut drept unul dintre cei „zece cei mai influenți intelectuali din America Latină“ de către cititorii revistei Foreign Policy.
Anunțuri

Review: Sectanții


Sectanții
Sectanții by Yuri Mamleev
My rating: 5 of 5 stars

Recomand această carte pentru că este sumbră, dementă şi bolnavă în cel mai dur sens al fiecărui cuvânt în parte pe care l-am rostit mai sus. De ce aş recomanda aşa o carte? Pentru că după o astfel de lectură poţi să vezi lumea mai frumoasă/urâtă, oamenii pot deveni brusc mai buni/răi, viaţa mai plăcută/înspăimântătoare. Iuri Mamleev caută şi scormoneşte în întunecimea sufletului uman pierdut în nebunie şi desfrâu şi scoate la lumină frică, deznădejde, ură, alienare, demenţă. Este o carte întunecată şi sumbră însă nimic nu pare ireal datorită construcţiei personajelor, a modului în care ele se comportă şi vorbesc şi, deşi s-ar putea să te înfioare rostirea numelor lor, am o bănuială că nu ai cum să nu te ataşezi măcar de unul dintre năvalnicii sectanţi ai lui Mamleev.

Iată încă trei motive pentru a citi Sectanţii:

1 – dialogurile filozofice şi despre metafizică duse de nebuni sunt extrem de savuroase. Încă mă mai minunez de ce a putut inventa Mamleev;
2 – cazul de autofagie pe care îl găseşti în carte este efectiv de neocolit. Consider de neratat personajul autofag al lui Mamleev. Atâtea senzaţii amestecate nu am mai trăit de pe vremea Războiului sfârşitului lumii;
3 – Fiodor Sonnov este genul de om pe care nu vrei să-l întâlneşti dar dacă se întâmplă să-l cunoşti nu îl vrei prieten dar te-ar tenta să-l studiezi. Fiodor e horror, e hardcore, e exemplul perfect al unui sensibil criminal în serie. Fiodor iubeşte mult şi puternic, foarte mult şi foarte intens, incredibil de aproape şi extrem de tare.

Iuri Mamleev şi Sectanţii pot fi foarte uşor comparaţi cu Lars von Trier şi al lui Antichrist: amândoi te înfioară dar nu poţi să laşi să îţi scape sfârşitul poveştii.

View all my reviews

Câteva noutăţi editoriale interesante


 
Roman interesant care mi-a atras atenţia nu numai datorită faptului că circulă în samizdat dar, mai ales, datorită subiectului pe care-l tratează. Abia aştept să-mi pice în mână. 🙂
Pioniera goală de Mihail Kononov este unul din acele romane pe care la început nu le publică nici ruşii, nici americanii, dar despre care se vorbeşte intens şi aprins, pentru că manuscrisul circulă din mână în mână (pe sub mână… Iar „Pioniera goală” a apărut doar după 10 ani de samizdat).

Un roman a cărui acţiune are loc în cel de-al II-lea Război Mondial, în blocada Leningradului, iar personaj principal e Maria Muhina, o pionieră de 14 ani, rămasă orfană, prin ochii căreia se vede acea cumplită perioadă istorică. De aceea, deşi avem acelaşi război despre care ştie toată lumea, Mihail Kononov ne aduce prin „Pioniera goală” o altă imagine a războiului, o altă viziune, o altă stare şi atmosferă, ceea ce rezultă fiind o istorie mult mai interesantă şi mai proaspătă, mai inocentă şi mai subiectivă, mai simplă cumva şi în acelaşi timp mai frustră, mai directă, mai dură şi mai crudă, ocheanul fiind în interior, nu în exterior.

Maşa înţelege să-şi slujească Patria aşa cum a fost învăţată în şcoală, punând în faţă interesele colectivului, respectându-şi superiorii în orice situaţie ş.a.m.d., rolul ei primordial fiind acela de „femeie” a ofiţerilor, pe care încearcă din răsputeri să-i facă să nu simtă lipsa căldurii feminine… concrete. De la atâta „slujbă” se creează şi un al doilea plan, unul nocturn-imaginar, în care ea crede că execută o misiune secretă a comandantului Zukov, Muha transformându-se în Ceaika şi, devenind invizibilă şi acorporală, se luptă cu duşmanii nazişti în zbor, intrând în Leningradul blocat şi încercând să înlăture pericolul care vine din aer.

Ambele linii de subiect îi permit lui Mihail Kononov să experimenteze, să aducă în subiect scene violente a la Mamleev sau Sorokin, dar şi momente impresioniste în stilul lui Venedikt Erofeev, în ambele cazuri depăşindu-i prin intensitate pe celebrii lui colegi, scena cu bunicuţa din blocada Leningradului fiind poate cea mai dură istorioară din literatura rusă contemporană, tocmai fiindcă e realistă şi s-a putut întâmpla în acea perioadă istorică unică – blocada Leningradului.

Pe lângă măiestria stilistică, Kononov ştie să facă o construcţie interesantă a romanului, sfârşitul fiind la fel de surprinzător pentru cititori ca şi scriitura propriu-zisă.

„Pioniera goală” de Mihail Kononov e un roman original, care se înscrie în linia romanelor scrise de scriitori ruşi contemporani care au fost traduse la noi în ultima vreme, un roman care merită citit, analizat şi discutat.

O feerie belicos-erotică, în care viaţa şi moartea se află la distanţă de un pas, despărţite doar de o partidă de sex cu o minoră, acţiune văzută ca o datorie patriotică, o naraţiune cu dragoste curată şi sex murdar şi cu zboruri nocturn-onirice ale pionierei ABSOLUT goale. Lectură utilă!

Muha are cincisprezece ani, este orfană şi îşi doreşte din toată inima să devină comsomolistă. Acesta este ţelul ei suprem, numai aşa lumea în care trăieşte poate să aibă sens. Numai pe linia frontului, ca membră a colectivului, se poate cu adevărat considera om. „Muha e o fetiţă de milioane“ se spunea despre ea, ceea ce îi face plăcere. Şi consideră că este de datoria ei să fie iubita regimentului, contribuind astfel la victoria glorioasei Armate Roşii. Şi fiindcă a primit de la generalul Zukov o misiune nocturnă secretă, sacrificiul ei este mic.

Folclor rus, limbaj de lemn, umor negru, scene de sex, calambururi, amestec de realism magic şi realism socialist, Pioniera goală este un savuros pamflet împotriva războiului şi a propagandei de orice fel.

Mihail Kononov s-a născut la Leningrad, în 1948, şi a murit în 2009 la München. A studiat limba şi literatura rusă, iar de-a lungul vieţii a lucrat ca profesor, artist vizual, traducător şi redactor. A mai publicat reportaje de călătorie, precum şi câteva cărţi pentru copii.

Pioniera goală este singurul său roman şi a fost publicat în Rusia în 2001, deşi fusese scris încă din perioada perestroikăi; a fost tradus în foarte scurt timp şi publicat în Occident (în Marea Britanie, Germania, Italia, Franţa), unde s-a bucurat deopotrivă de aprecierea publicului şi a criticilor. În 2005, Teatrul Sovremennik din Moscova a pus în scenă o dramatizare a romanului, în regia lui Chiril Serebrennikov, având-o pe Ciulpan Nailevna Hamatova în rolul principal. – prezentarea editurii Curtea Veche.

Ideea romanului sună interesant şi mă atrage mai ales pentru că aduce cu ideea filmului Darjeeling Limited. Cred că merită măcar să arunci un ochi peste volum, cine ştie, poate că merită. Premizele sună promiţător.

  • Ce se întâmplă când un tânăr catalan descoperă că singura moştenire a tatălui care l-a abandonat în copilări sunt, pe lângă o mână de obiecte „găsite“, trei fraţi vitregi cu acelaşi prenume, împrăştiaţi în tot atâtea colţuri ale Europei? Bagaje pierdute reconstruieşte, cu instrumentele romanului poliţist, existenţa lui Gabriel Delacruz Expósito prin mărturiile celor patru fii nelegitimi — Cristóbal, Christof, Christopher şi Christophe —, reuniţi pentru a reconstitui istoria personală a tatălui absent. Naraţiunile celor patru „cristofori“ de naţionalităţi diferite, bazate pe relatările propriilor mame, scot la iveală aspecte semnificative din viaţa camionagiului picaresc Gabriel, abandonat la naştere, crescut la orfelinat şi, la maturitate angajat al unei firme barceloneze de mutări, hoţ de bagaje alese la întâmplare, donjuan şi cartofor redutabil.
    Aventurile lui Gabriel şi ale celor doi colegi de camion în Spania, Germania, Marea Britanie şi Franţa se derulează pe fundalul contextelor sociale şi politice care au marcat Europa postbelică, de la dictatura franchistă la Mai ’68, şi reifică în cheie realist-magică reconstrucţia identitară a unei Europe tulburi, bântuite de conflicte şi de totalitarism. Un roman despre identitate, memorie şi eroi, Bagaje pierdute recreează, în maniera lui Rushdie şi Auster, traiectoria valizelor pierdute — şi regăsite —, în care individul şi istoria se întâlnesc la masa de poker pentru partida finală.
    Jordi Puntí (n. 1967, Manlleu) este prozator, traducător, journalist şi, totodată, unul dintre cei mai cunoscuţi ambasadori ai literaturii catalane contemporane. În 1991 a absolvit Facultatea de Limbi Romanice, iar şapte ani mai târziu a debutat cu volumul de proză scurtă Pell d’armadillo, tradus şi publicat la scurt timp în limba spaniolă. Al doilea volum de povestiri, Animals tristos (2002), a fost ecranizat în 2006 sub titlul Animales heridos şi a pregătit terenul pentru mult aşteptatul roman, Maletes perdudes (2010; Bagaje pierdute), câştigător a numeroase premii — Premiul Librarilor (2010), Premiul Joaquim Amat-Piniella, Premiul Naţional al Criticii (2011) şi Premiul Lletra d’Or (2011) — şi tradus în peste zece limbi.
    În afara activităţii literare, Jordi Puntí este colaborator permanent al publicaţiilor El Periódico şi L’Avenç şi traducătorul în limba catalană a numeroase texte literare, inclusiv al unor selecţii din opera lui Daniel Pennac, Amélie Nothomb şi Paul Auster.

Mihail Vakulovski 

– prezentarea editurii Curtea Veche

Nu cred că are rost vreo introducere. E Oliver Sacks şi, de obicei, cercetările sale sunt extrem de interesante. Must have and read!

În martie 1988, la o universitate americană pentru surdomuţi s-au declanşat ample proteste: studenţii nu cereau doar schimbarea rectorului, ci, în ultimă instanţă, acceptarea statutului lor aparte, greu de înţeles pentru lumea din jur care aude.
Incitat de acest eveniment, Oliver Sacks întreprinde o cercetare a universului surzilor şi a limbajului semnelor – un limbaj de o formidabilă bogăţie şi plasticitate, posedând o gramatică proprie, a cărei înţelegere ne conduce spre cele mai profunde straturi ale gândirii.
Văzând glasuri e o carte revelatoare. Ne îndeamnă să medităm asupra limbajului în genere şi ne spune povestea emoţionantă a unor oameni care sunt la fel ca noi, şi totuşi foarte diferiţi. Ne apropie de esenţa condiţiei umane. – prezentarea editurii Humanitas

Volum care, sincer, mie nu-mi spune nimic la prima vedere. Însă nominalizări peste nominalizări şi finale peste finale. S-ar putea să fie o tâmpenie melodramatică cu priză la americani, dar, pentru că îmi place să acord prezumţia de nevinovăţie, am să răsfoiesc volumul pentru a mă edifica. Sper să mă înşel şi să mă văd nevoit să-mi cer scuze.

Volum tradus în peste douăzeci şi cinci de limbi, desemnat în 1997 „Cartea anului“ de către Time Magazine, finalist la National Book Critics Circle Award şi inclus în anul următor pe lista celor trei finaliste pentru Pulitzer Prize.

În 1996 Jon Krakauer porneşte, alături de Rob Hall, unul dintre cei mai respectaţi şi cunoscuţi ghizi montani de mare altitudine din lume, în ceea ce avea să devină aventura vieţii sale. Spunând povestea celei mai cumplite ascensiuni din istoria alpinismului mondial, a zilei în care şi-au pierdut viaţa patru dintre membrii expediţiei conduse de Hall (inclusiv acesta), Krakauer îşi îndrumă pas cu pas cititorii de-a lungul expediţiei, din Kathmandu până pe vârful muntelui, unde mândria, lăcomia, deciziile greşite şi ghinionul i-au făcut pe căţărători să cadă pradă furiei neprevăzute a muntelui. Ascensiunea e plină de pericole şi îi face pe alpinişti, profesionişti sau nu, să-şi dezvăluie adevăratul caracter, slăbiciunile şi dorinţele cele mai intime pe măsură ce se apropie de scopul călătoriei lor. În aerul rarefiat este o carte foarte bine scrisă şi minuţios documentată, care îi atrage pe cititori într-o aventură teribilă, pe viaţă şi pe moarte.

„Krakauer combină perseverența și curajul celei mai de seamă tradiții a jurnalismului de investigație cu rafinamentul și profunda intuiție a scriitorul înnăscut. Relatarea lui despre ascensiunea pe Everest a dus la o reevaluare a alpinismului și a comercializării a ceea ce odinioară a fost un sport romantic, solitar; în timp ce relatarea lui despre viața și sfârşitul lui Christopher McCandless, care a murit de foame după ce și-a măsurat forțele cu sălbăticia din Alaska, este o cercetare profundă și tulburătoare despre ce înseamnă fascinația naturii și efectele nimicitoare ale acesteia asupra minților tinere și curioase.“ (Motivaţia pentru acordarea Academy Award in Literature de către American Academy of Arts and Letters)

„Munţii se urcă nu doar cu pioleţi şi colţari, ceea ce putem avea cu toţii, ci mai ales cu smerenie.“ (Alex Găvan, alpinist) – prezentarea editurii Humanitas

Nu sunt eu mare fan de fantasy, singurii autori de gen care-mi plac şi care-i citesc  (şi recitesc) cu plăcere sunt Terry Pratchet, Rowling şi maestrul Tolkien. Îl încerc şi pe Martin acum, însă pentru moment nu am cuvinte de laudă la adresa dumnealui. Numele vântului am văzut-o pe raftul cu noutăţi al librăriei Cartea de nisip şi mi-am zis că nu ar strica să încerc să citesc câteva pagini cu proxima ocazie. Cine ştie, poate mă prinde şi pe mine genul sau poate că este chiar foarte bună.

Într-un târguşor uitat de lume, hangiul Kote duce un trai searbăd, învăluit de întreita tăcere a Pietrei de Hotar. Lucrurile se schimbă însă când la han îşi face apariţia Cronicarul, un învăţat hotărât să scoată la lumină trecutul misterios al hangiului. Căci Kote este nimeni altul decât Kvothe, cel mai mare (anti?)erou al vremii sale, alchimist priceput, ibovnic iscusit şi muzician desăvârşit,Kvoth Neînsângeratul, Kvothe Ucigaşul-de-Regi. Dornic să lămurească adevărul din spatele propriei legende, Kvothe îşi deapănă povestea, de la copilăria într-o trupă de artişti ambulanţi şi aniide mizerie petrecuţi ca orfan pe străzile unui oraş înţesat de primejdii până la nemaipomenitele peripeţii ca învăţăcel la marea Universitate, locul unde ştiinţa se împleteşte cu magia. Iar, dincolo de toate pluteşte o abia-ghicită ameninţare… Marcând debutul literar al lui Patrick Rothfuss, „Numele vântului” este mai mult decât un roman fantasy: bildungsroman, satiră academică şi poveste de dragoste, cartea va captiva imaginaţia cititorilor de toate vârstele. – prezentarea editurii RAO

M-am apucat deja să o citesc şi caut şi documentarul. Cartea are acel vino-ncoa la care eu nu am cum să nu reacţionez altfel decât ca un cumpărător. 🙂

  • ·     Bestseller New York Times publicat în 22 de ţări
  • ·     Autorul a fost a fost distins în Franţa cu Marele premiu al biografiei politice (Le Grand Prix de la biographie politique) pentru acestă carte

 ·     Filmul LAGĂRUL 14: ZONĂ DE CONTROL TOTAL regizat de Mark Wisse a fost desemnat Cel mai bun film politic în cadrul Festivalului Internaţional de Film – CINEPOLITICA (Bucureşti, 2-7 aprilie 2013)

 

 „O POVESTE CAPTIVANTĂ, SPUSĂ FĂRĂ MENAJAMENTE.” – BILL KELLER, THE NEW YORK TIMES

 

„În Lagărul 14, nimic nu amintea de normalitate. Nimic bun nu era de aşteptat de la ziua de mâine, în afara nădejdii într-o masă care să îţi umple stomacul – întotdeauna aceeaşi, anume o mână de mălai şi un blid de ciorbă din varză acră, primite de la cazan, la capătul unei zile de muncă istovitoare. Nicio speranţă, niciun alt gând. O lume în care singura certitudine era aceea că poţi oricând să fii pedepsit, că moartea te priveşte întotdeauna din spate şi te aşteaptă, răbdătoare, ca pe o pradă sigură.” – MARIUS OPREA

 

Lagărele de muncă din Coreea de Nord au o existenţă mult mai îndelungată decât a Gulagului sovietic şi a lagărelor de concentrare naziste. Chiar dacă fotografiile făcute din satelit sunt mai mult decât grăitoare, guvernul nord-coreean neagă prezenţa acestor închisori. Nicio persoană născută în lagăr nu a reuşit vreodată să evadeze – nimeni, cu excepţia lui Shin Dong-hyuk, care a scăpat din acel infern şi a povestit ce se întâmplă acolo.

 

 

În Evadare din Lagărul 14, un bestseller publicat în 22 de ţări, printre care Brazilia, Japonia, Rusia şi China, jurnalistul american Blaine Harden dezvăluie secretele celui mai represiv sistem totalitar din lume, prin intermediul relatării înfiorătoare a lui Shin, un băiat care nu ştia nimic despre lumea de afară, devenise de mic un turnător şi fusese obligat să asiste la execuţia familiei sale.

 

O poveste despre suferinţă şi curaj, supravieţuire şi speranţă, cartea de faţă este o mărturie şocantă despre evenimentele din spatele gardului electrificat.

 

„O carte remarcabilă, care ar trebui să facă parte din bibliografia oricărei programe de liceu şi a orelor de educaţie civică din facultăţi”. – THE SEATTLE TIMES

Biblioteca mea


Binenteles ca postez acest articol doar pentru a ma lauda cu cartile pe care le am si cu alte chestii pe care le-am achizitionat de-a lungul vremii si cu care ma mandresc. Asa face orice colectionar, nu? Trebuie sa recunosc ca ideea asta mi-a venit dupa ca am vazut pe mai multe bloguri mai multe biblioteci personale si mi-a facut placere sa zoomez cartile pozate. Plus ca mi s-a parut ca pot relationa (stiu ca suna ciudat, dar este adevarat) altfel cu posesorul blogului dupa ce i-am vazut cartile pe care le-a recenzat sau urma sa le recenzeze… Asta sunt cateva motive pentru care acest post a luat fiinta, insa ideea s-a nascut cu adevarat in urma unei discutii avute pe acest blog cu o persoana care nu parea sa creada ca mai exista cineva care sa cumpere carti sau filme sau muzica atata timp cat exista internetul care ti le da moca. Ei bine, iaca-ta doi oameni care pun pret pe creatie.

Una peste alta, incep cu colectia mea la care tin cel mai mult: PIF GADGET!!!! Pe langa numerele de Pif mai am si cateva comicsuri care-mi plac extrem de mult, insa din pacate, inca incomplete (Rubrique-a-brac, Le dingodossiers, etc.)… Mai sunt si ceva comicsuri romanesti mai vechi, care din pacate nu au reusit sa reziste foarte mult pe piata (Caruselul nou, de exemplu).

 

Zona dedicata cartilor de stiinta si filosofie, defect profesional, deh…  asa se intampla cand sunt doi filosofi in casa.

Un adevarat melanj de titluri, melanj pentru care ma fac vinovat in foarte mare masura, mai ales datorita faptului ca nu ma pot abtine sa nu cumpar o carte din care cred eu ca am sa pot culege unele informatii extrem de importante la un moment dat (psihologie, sexologie, istorie, sociologie, antropologie, etc.)… Clasicii au un loc aparte si prefer cartile mai vechi si de la anticariat. Thrillerele, sefeurile si horrorele sunt sechele din copilarie de care nu ma dezmint… desi in ultimul timp nu prea m-am mai destins cu o carte de genul, cateodata ma uit extrem de pofticios la ele.

This is the entertainment zone! Jocurile care fac deliciul atator betii, batai, scandaluri, capete sparte, ochi invinetiti, s.a.m.d. (Cel mai violent este, culmea!, Nu te supara frate!).

Diferite domenii de interes (Terry Pratchett rulz!!!)

 

Raftule meu si al Denisei, of course! Stephen King, Hunter S. Thompson, Irvine Welsh, William S. Burroughs si Poe, adica cei mai tari din curtea scolii! 😀 In spatele Denisei se mai gasesc Terry Pratchet, colectia Byblos, seria aproape completa de Povesti nemuritoare precum si alte carti de istorie.

Biblioteca Polirom, Paralela 45 si colectia Cotidianul sunt alte carti care urmeaza a avea parte de recenzii pe blogul meu.

O parte din videoteca si audioteca.

Colectia de care sunt cel mai mandru! Si da le-am vazut pe toate!

Sper sa va faca placere acest tur virtual al bibliotecii noastre. 🙂