Patru cărți de Gabriel Garcia Marquez

Vijelia de Gabriel Garcia Marquez

Nota mea: 3 din 5 stele

M-am hotărât după ce am citit Un veac de singurătate, Despre dragoste și alți demoni și Dragostea în vremea holerei că Marquez e acel gen de scriitor care trebuie citit în totalitate, pe cât posibil. 

Următoarea carte pe care am citit-o a fost Vijelia. Se simte că Marquez încă nu a atins maturitatea scriitorului care va urma, însă cele trei personaje pe care le construiește sunt veridice, perspectivele lor sunt credibile, iar trăirile intense. 

Nimeni nu are dreptul să decidă dacă un om are sau nu dreptul la ritualurile de înmormântare deoarece responsabilitatea înmormântării respectivului om este sarcina celor care sunt în viață. Conform filosofiei personajelor lui Marquez, în fața morții toți suntem egali, iar ceea ce s-a petrecut în perioada în care mortul a făcut parte din comunitate, că a fost sau nu plăcut, că a fost sau nu bun, nu mai contează. Pe ultimul drum se conduce oricine, oricine are dreptul la acești ultimi pași, dreptul de a se împăca cu ce a fost în viață, iar cei care rămân în viață sunt obligați să poată trăi în continuare fără ranchiună și curați.

Scriitura e mai apăsătoare decât în celelalte cărți pe care le-am citit de Marquez. Nu pentru că e densă, ci datorită faptului că pune accent pe sentimente, pe trăirile personajelor. De data aceasta, iar dacă îmi aduc bine aminte a făcut asta și Cronica unei morți anunțate din cărțile pe care le-am citit până acum, accentul cade pe atmosferă, o atmosferă foarte atent și inteligent construită.

De ce 3 stele: pentru că am văzut o inteligentă acțiune de manipulare emoțională a cititorului prin creearea unei atmosfere apăsătoare. 

Prezentarea editurii:

Gabriel Garcia Márquez trasează primele linii ale realismului magic,
dând naştere unui loc mitic şi legendar: Macondo. Trei personaje din
generaţii diferite, trei perspective diferite, aşadar, susţin un monolog
interior centrat pe aceeaşi temă: moartea doctorului din sat, personaj
incomod şi ciudat. Bătrânul colonel, fiica lui şi nepotul îndeplinesc,
la fel ca în Antigona, de unde şi mottoul cărţii, ritualul
înmormântării, deşi un sat întreg se împotriveşte.

Ceas rău de Gabriel Garcia Marquez

Nota mea: 3 din 5 stele

În Ceas rău regăsim o temă care va deveni laitmotiv pentru cărțile sale ulterioare: în vreme de război, comunitățile mici copiază comportamentul de frontul de luptă. 

Cesar Montero află dintr-o fițuică cu zeflemele că soția sa îl înșală cu Pastor, un muzicant. Acesta este începutul operațiunii de denigrare în masă a locuitorilor. Părintele Angel este cel care observă și care încearcă să liniștească spiritele, însă totul pare scăpat de sub control, setea de sânge a micii comunități fiind alimentată cu fițuici cu zeflemele.

Comunitatea din sătucul în care locuiește Părintele Angel nu prea are secrete, dar toți se prefac că nu știu ce se întâmplă tocmai ca să ducă o viață cât se poate de liniștită. În momentul în care încep să apară fițuicile cu zeflemele, oamenii încep să reacționeze violent, cumva, prin faptul că adevărul este pus pe tapet, prezent peste tot, imposibil de ignorat, locuitorii realizează că ignorarea nu mai este o soluție, ca se cer luate măsuri. Însă măsurile sunt violente atât pentru că sunt alimentate de bombardamentul de fițuici cât și pentru că Angel nu reușește să găsească ancora morală menită să-i țină în frâu pe enoriași. Nimeni nu este interesat de rostul acestor bârfe, nimeni nu pare să fie afectat că este distrusă comunitate chiar de ei înșiși, pentru că nu mai contează absolut nimic în momentul în care sângele este singurul mod de plată a unor acțiuni imorale.

Scriitura este în stilul lui Marquez, dar de data aceasta fără înfloriturile specifice. Este acordată o atenție ridicată unor momente cheie special alese pentru a crește tensiunea narațiunii și greutatea mesajului. Fapt care-i iese, recunosc, însă întreaga evoluție a narațiunii este sacrificată, întrucât Marquez reușește, cumva, să blocheze povestea într-o serie de puncte moarte. Narațiunea începe și se termină în forță, însă mijlocul suferă de parcă autorul nu a acordat suficientă atenție desfășurării acțiunii, fiind mai atent la ceea ce vrea să transmită, ignorând că, totuși, nu scrie un eseu filosofic.

De ce 3 stele: pentru că, deși ușor superficial pe alocuri, are forța unui posibil mare scriitor.

Prezentarea editurii:

Pe fundalul violenţei colective şi al conflictelor sîngeroase, petrecute
în Columbia la mijlocul secolului xx, Gabriel Garcia Marquez dezvoltă şi
prefigurează în „Ceas rău” o scriitură devenită inconfundabilă în
romanul „Un veac de singurătate”, care i-a adus premiul Nobel pentru
literatura. Într-o dimineaţă, pe cînd padre Angel se pregăteşte de
slujbă, o împuşcătură tulbura liniştea satului. Aflînd dintr-o „fiţuica
cu zeflemele” că soţia îl înşală cu pastor, muzicantul, negustorul de
animale Cesar Montero îşi face singur dreptate. Este primul semn al unei
violenţe mocnite, începutul unei adevărate „campanii” de denigrare în
masă, într-un loc unde adulterele, escrocheriile şi ranchiunele nu mai
reprezintă un secret pentru nimeni.

Ochi de câine albastru de Gabriel Garcia Marquez

Nota mea: 2 din 5 stele

M-au chinuit incredibil aceste povestiri ale debutantului Marquez… Nu sunt slabe, doar că sunt forțate. Încearcă să fie întunecat, dramatic, deprimant, absurd, melodramatic dar pur și simplu se vede, se simte că scriitura, că felul scriitorului de a fi, de a vedea lucrurile nu este cel prezent în povestiri. 

Recunoaște influența lui Kafka și acest lucru se vede în povestirile de început ale lui Marquez. E evident în căutarea identității. E și mai evident că nu se simte în largul lui în rândurile pe care le scrie, de aici și chinul pe care-l acuz. Am citit greu, doar câteva pagini după care abandonam. Recomand cartea doar celor care sunt fani Marquez, altminteri i-aș face un uriaș deserviciu…

De ce 2 stele: pentru că a fost adevărată tortură în genul picăturii chinezești.

Prezentarea editurii:

În Ochi de câine albastru, scufundarea lui García Márquez în această
„altă” realitate e profundă şi vertiginoasă. Aici nu este vorba despre o
realitate plăcută şi amuzantă. García Márquez ne pune faţă în faţă cu o
prezenţă inevitabilă – moartea -, dezvăluind-o ca pe o parte geamănă a
vieţii noastre. Moartea licărindu-ne în vise, cunoscută apoi ca
experienţa totală a sufletului şi a corpului. Moartea ca o constantă
iminentă, care ne arată până în ce punct fiinţa noastră este formată din
aspecte distincte şi niciodată imaginate.

Funeraliile Mamei Mari de Gabriel Garcia Marquez

Nota mea: 4 din 5 stele

Cel mai fain volum de povestiri pe care l-am citit până acum de la Marquez! Mi-au plăcut toate povestirile, dar în special mi-a plăcut Siesta de marți, O zi după sâmbătă și În satul ăsta nu sunt hoți.

Am rămas cu impresia că în toate povestirile bântuie fantoma Mamei Mari, Mama Mare care în ultima povestire își dă duhul și-n care este explicat rolul acesteia în comunitate. Importanța Mamei Mari este una de-a dreptul mistică, fapt dezvoltat mai mult și mai bine în Un veac de singurătate, însă este liantul perfect care apare în această culegere de povestiri pentru a înțelege universul în care sunt plasate acțiunile din povestirile prezente.

Scriitura este una mai matură comparativ cu Ochi de câine albastru, în cinci ani urmând să apară Un veac de singurătate, lectura este plăcută, temele profunde, personajele bine construite, narațiunea foarte bine articulată având în vedere lungimea povestirilor, o colecție de proză scurtă de neratat.

De ce 4 stele: deoarece efectul Marquez se simte din plin.

Prezentarea editurii:

Vreme de mulţi ani, Mama Mare garantase pacea socială şi concordia
politică în imperiul său, în virtutea celor trei cufere cu buletine
electorale false care făceau parte din patrimoniul ei secret. Slujitorii
bărbaţi, protejaţii ei şi dijmaşii, majori sau minori, exercitau nu doar
propriul drept de sufragiu, ci şi pe cel al alegătorilor morţi de un
secol. Ea reprezenta predominarea puterii tradiţionale asupra
autorităţii trecătoare, supremaţia de clasă asupra plebei, transcendenţa
înţelepciunii divine asupra improvizaţiei muritoare. În vremuri paşnice,
voinţa ei hegemonică înfiinţa şi desfiinţa slujbe bănoase şi sinecuri şi
veghea la bunăstarea asociaţilor chiar dacă, pentru asta, trebuia să
recurgă la vicleşuguri sau la fraudă electorală. În vremuri furtunoase,
Mama Mare a contribuit în secret să-şi înarmeze partizanii şi le-a
ajutat în public pe victimele acestora. Zelul acela patriotic o acredita
pentru cele mai înalte onoruri.