Soldații. Poveste din Ferentari – Adrian Șchiop

Click pe poza ca sa cumperi cartea! Transport gratuit 😉

Soldații. Poveste din Ferentari  de Adrian Șchiop

My rating: 4 of 5 stars

Costin a început sarabanda și a dat startul periplului meu printre scriitorii români care au făcut vâlvă recent. Am trecut pe la Braniște, m-am oprit la Teleșpan și m-au surprins surprins Soldații lui Șchiop.

Am luat-o pentru simplul motiv că am vrut să văd care-i, până la  urmă, nivelul lui Șchiop comparativ cu un alt autor tânăr care mi-a plăcut. Atât și nimic mai mult. Nu cumpăr și nu citesc cărți din cauza izului de scandal pe care-l târâie după ele.

Un tânăr, Adrian (poate chiar autorul, cine știe…) își petrece viața în Ferentari pentru că-și face doctoratul, zice el, pe manele. Or unde găsești tu loc mai potrivit pentru studiu decât Ferentariul, pare-se? Doctorandul se împrietenește cu tot felul de interlopi, dubioși, „bagabonți“, foști pușcăriași, formându-și o adevărată pepinieră de caractere care mai de care mai interesante și de la care are ce învăța. În același timp își găsește și un iubit: Alberto. Fost pușcăriaș, Alberto se bagă-n sufletul lui Adrian și, astfel, un fel de relație se înfiripă între cei doi. Însă cât de multă iubire adevărată și câtă foame de bani și dorință de salvare din mlaștina mahalalei este în sufletul lui Alberto? Adrian va începe, încet-încet să vadă, să simtă, să știe… Însă niciodată nu este ușor să pui piciorul în prag când vine vorba de dragoste…

Primele 50-60 de pagini m-au enervat cumplit. Nu mi-au plăcut greșelile de exprimare și gramaticale care mă zgâriau direct pe creier. Nu le-am depășit nici până-n ziua de azi. Un impuls ca să termin, totuși, romanul a fost Irvine Welsh care, fiind cunoscut scriitorilor români și copiat cât se poate când se poate, are un stil asemănător de scriitură care redă limbajul practicat în suburbiile Scoției.

Această semi-împăcare realizată am reușit să vizualizez personajele și Ferentariul lui Șchiop. Și bine am făcut.

Șchiop este un scriitor inteligent, foarte atent la detalii, Ferentariul și caracterele mahalalei construindu-se frumos sub tastele autorului, abil manipulator al trăirilor societății românești cu privire la problema minorităților de orice fel, un talentat și pasionat observator al psihologiei de mahala, al culturii și evoluția României din punct de vedere cultural, social și politic.

Șchiop scrie foarte bine, însă faptul că uită uneori ce imagine și ce personaj reprezintă scriitura lui, este ușor debusolant. Limbajul pretențios se amestecă cu limbajul simplu, agramat de mahala, amestecul nelucrând deloc în interesul cărții.

Marele avantaj al volumului Soldații este, din punctul meu de vedere, felul în care personajul principal gândește, vorbește, își feliează viața și trăirile. Viziunea asupra societății, intepretarea pe care o dă celor care trăiesc în Ferentari, modul în care îi tușează pe cei cu care intră-n contact, toate aceste detalii îl fac pe Adrian un personaj în al cărui univers și minte îți vine să te pierzi și cu care ajungi, la un moment dat, să rezonezi.

Soldații este, categoric, unul dintre romanele românești pe care trebuie să le citești, un roman al cărui scriitor sper din toată inima să nu se oprească din scris și nici stilul să nu și-l schimbe foarte mult.

De ce 4 stele: pentru că povestea lui Șchiop este bine scrisă. Personajele bine construite. Ritmul alert, viu, convingător. Ce să mai, un roman dintre cele mai bune pe care le-am citit anul acesta.

Panta rhei – Vasili Grossman – când totul curge pe lângă tine

Click pe poza si cumpara cartea! Transport gratuit 🙂

Panta rhei de Vasili Grossman
My rating: 5 of 5 stars

Prima dată am citit Panta rhei pe când eram în primul an de facultate. Mi-a plăcut, am înțeles oarece din el, dar nu am reușit să-l pătrund așa cum am făcut-o acum, când l-am recitit.

Drama intervievaților din Drumul din Kolîma a lui Nicolas Werth se poate înțelege și mai bine în urma lecturării romanului al cărui personaj principal este Ivan Grigorievici. După 30 de ani petrecuți în lagărele staliniste integrarea în viața socială pare imposibilă. Vechii prieteni care nu au fost închiși par străini, nu mai sunt cei care erau acum 30 de ani, bănuiala trădării planează asupra lor, iar perspectiva vieții pe care o au cei care nu au fost închiși nu are nicio legătură cu simțămintele care-l străbat pe Ivan Grigorievici. Încercând să se reintegreze, Ivan Grigorievici, trece printr-un set de etape (etape care scot în evidență absurdul și demența unui sistem politic care nu oferea nicio șansă celor care erau închiși spre „reeducare” deoarece cei care se întorceau din lagăre, fiindu-le interzis să corespondeze sau să primească vizite, ajungeau să fie total alienați de tot ceea ce însemna viața pe care au dus-o până la momentul încarcerării, reluarea vieții normale nemaipărând nicicum posibilă fără mari sacrificii și eforturi psihice deosebite) care-l năucesc și-l îndepărtează și mai mult de viața în libertate așa cum credea el că era sau ar trebui să fie. Prietenii, neamurile, orașul, locul de muncă, colegii de muncă, totul pare a fi un tablou mâzgălit cu ură de Stalin, tablou care te face să-ți dorești să te întorci în lumea întunecată și fără de culoare a geroasei Siberii.

Totul curge, spune titlul romanului lui Vasili Grossman. Totul curge pe lângă Ivan Grigorievici, cel care a fost închis pentru 30 de ani. Viața poate acum să o reia în libertate. Dar cum? Multe au curs în cei 30 de ani. Chiar și Ivan Grigorievici a curs. I s-a scurs viața, mintea, sufletul, timpul. Timpul, cel mai mare dușman al omului. Timpul și vremurile: cel mai mare și urât dușman al cetățeanului sovietic care a trăit fascinanții ani de sub conducerea lui Stalin.

Vasili Grossman construiește romanul cu scopul declarat, observabil din start, de a condamna stalinismul. Nu neapărat comunismul, atenție! Deși discursul de la sfârșitul romanului așa pare a fi, la o lecturare atentă, se poate observa că toate relele pe care Rusia a trebuit să le îndure sub comunism cad în cârca lui Lenin. Complicata divagație (pentru că așa mi-a părut semi-delirul lui Ivan Grigorievici, cu privire la complexitatea spiritului rus așa cum a fost văzut, zugrăvit și disecat de Dostoievski, Tolstoi, Ivan cel Groaznic etc. suferă de umbra lui Lenin care veghează mormântul lui Stalin) prezintă filosofia lui Ivan Grigorievici cu privire la comunism, liderii şi viziunea lor cu privire la comunism precum şi relaţia acestora cu poporul rus. Deși nu am fost întrutotul de acord cu ideile lui Grossman și nici cu modul extrem de hiperbolizat prin care acesta se referă la spiritul rus, un „defect” pe care, totuși, mai toți scriitorii ruși îl au și nu numai, o idee foarte importantă și interesantă se poate desprinde de aici, o idee care face din Panta rhei o carte de-o importanță majoră pentru istoria literaturii mondiale și a culturii rusești și sovietice: poporul rus nu a cunoscut niciodată, cu adevărat, ce înseamnă libertatea. Acesta a fost și motivul pentru care comunismul s-a întâmplat și rezistat pentru atâta timp în Rusia…

Volumul, deși subțirel, cere multă atenție și o oarecare cunoaștere a istoriei URSS-ului, altfel riscând să se piardă foarte multe dintre subtilitățile inserate de-a lungul cărții.

De ce 5 stele: deoarece motivul pe care Grossman îl găsește pentru a explica rezistența comunismului în Rusia pentru o perioadă atât de îndelungată este mai mult decât plauzibilă și pentru că Ivan Grigorievici este unul dintre acele personaje marcante pentru literatura rusă.

Aş fi pus ceva link-uri către alte recenzii dar nu am găsit… Chiar aş vrea să ştiu dacă sunt şi le-am ratat. Cine are cunoştinţă de ele, este binevenit cu link-uri.

Recenzie: O lume se destramă – Chinua Achebe – Dumnezeu ca intrus distrugător de lumi arhaice

O lume se destrama de Chinua Achebe
My rating: 5 of 5 stars

 

Am citit cartea lui Chinua Achebe pe îndelete. Am savurat-o așa cum savurezi o masă bogată, înmiresmată cu tot felul de condimente care te amețesc și te păstrează țintuit cu nasul în farfurie ca să prelungești cât se poate de mult fantezia culinară la care ești părtaș.

Lumea lui Okonkwo este la milioane de ani distanță de cultura europeană care m-a format, în care am crescut și care mi-a construit felul de a fi și gândi. Însă asta nu m-a împiedicat să mă bucur lumea magică a tribului african, a universului în care spiritele se implică în viața de zi cu zi a locuitorilor, în supranaturalul care le conduce viața și pe îl respiră prin toți porii.

Okonkwo nu-şi respectă tatăl, ba chiar îl detestă pentru că este leneş. Tot ce i-a lăsat Unoka moştenire a fost ruşinea de a nu avea nimic. De a nu avea un hambar şi nici recoltă de igname. Sărăcie cruntă, datorii şi ruşine. Deşi scârbit de memoria tatălui său, conflictul dintre Okonkwo şi Unoka nu este unul dintre generaţii, ba dimpotrivă, fiul îţi doreşte să existe şi să trăiască conform tradiţiilor strămoşeşti, urmând întru totul cărarea şi sistemul ancestral. Okonkwo munceşte mult, este puternic şi un războinic destoinic, câştigând respectul tribului, chiar dacă fantoma tatălui său planează în continuare deasupra capului său de fiecare dată când Okonkwo dă greş. Chi-ul său îi răspunde deoarece Okonkwo nu lasă nimic la voia întâmplării, până când omoară accidental un copil, membru al propriului trib. Pedeapsa este şapte ani de exil pe pământul unde s-a născut mama lui Okonkwo. Exilul îl chinuie, iar conflictul dintre Okonkwo fiul său, Ikemefuna, amplificat de mirajul creştinismului care-l răpeşte din sânul credinţelor tribului, porneşte vâlvătaia care era focul mocnit ce perpelea chinuitor sufletul lui Okonkwo. Okonkwo se simte trădat atât de munca sa de-o viaţă, cât şi de zei, de apropiaţi, de strămoşi, de chi, de tot ceea ce înseamnă viaţa lui pentru el şi pentru cei din jur. Lumea lui Okonkwo se destramă încetul cu încetul pentru a face loc pe ruinele sale fumegânde noului univers pe care creştinismul este hotărât să-l revendice şi să-l construiască.

Romanul este de o frumuseţe extraordinară. Te trezeşti că începi să trăieşti şi să simţi, alături de membrii tribului Igbo. Un fel de trai pe care nu ţi-l imaginai. Viaţa sălbatică, supusă spiritelor care se amestecă activ în viaţa societăţii, natura care respiră magie, credinţele pline de supranatural care se petrec pentru a susţine tradiţiile lăsate spre păstrare de strămoşi, te fac să te simţi de parcă ai participa la o excursie culturală sau la vizita unui muzeu în care exponatele sunt vii şi evoluează o dată cu paşii pe care-i faci de-a lungul vitrinelor.

Apariţia misionarilor creştini şi deciziile greşite ale lui Okonkwo, unul dintre cei mai destoinici reprezentanţi ai vieţii tradiţionale ale tribului şi vechii ordini, sunt primele semne ale prăbuşirii lumii în care cei asemenea lui Okonkwo au trăit de-a lungul istoriei. Deşi Dumnezeul creştinilor este unul tăcut (vezi Shusaku Endo, Tăcere), în totală opoziţie cu zeii activi şi prezenţi ai tribului, misionarii acestuia deţin toate armele necesare pentru a atrage băştinaşii, băştinaşi care nu-şi găsesc locul în societatea arhaică şi care acum au de ales şi pot părăsi credinţa strămoşilor, spre a-i creştina şi spre a începe distrugerea vechii lumi şi credinţe pentru a construi lumea nouă, lumea dumnezeului unic, lumea dumnezeului care, chiar dacă a făcut de unul singur întreaga lume, pare a fi un intrus distrugător precum o molimă a vieţii sălbatice, dar funcţionale, de pe continentul african. O lume se destramă artificial pentru a face loc unei alte lumi, mult mai artificială şi superficială, din dorinţa crudă şi lipsită de respect a unui imperiu hotărât să-şi impună cultura indiferent dacă pământul ales spre cultivare este sau nu prielnic.

Recomand cu căldură acest roman, o carte care trebuie citită şi răscitită, atât datorită calităţii extraordinare a scriiturii cât şi datorită forţei care străbate din rândurile ei, forţă care se formează ca un tsunami cultural şi care vine vijelios de pe tărâmul african pentru a face un duş rece sindromului de superioritate specific europeanului îngâmfat.

De ce 5 stele: pentru că este îmbinarea ideală între naraţiune şi stilistică – un melanj care se găseşte rar şi care seduce fără drept de apel.

Alte recenzii, ordine aleatorie, la acest roman:

Chestii livreşti

Ioan Alexandru

Ţara mea inventată

Constantin Pîştea

 

17 – Kenzaburo Oe – băiet fiind, mişcări de dreapta extremiste căutam

Click pe poza si cumpara cartea!

 

17 de Kenzaburo Oe
My rating: 3 of 5 stars

Nu știu de unde am norocul ăsta, dar mă bucur enorm că reușeșc să fiu tot timpul înconjurat de oameni extraordinari care-mi oferă șansa să citesc cărți pe care, altminteri, este posibil să le ratez.

17 de Kenzaburo Oe mi-a fost adusă acasă de Elena la câteva zile după ce am citit pe blogul lui Valeriu Gherghel despre ea. Gând la gând cu bucurie. După cum am mai spus de atâtea ori, mă apropii greu de cărțile subțiri, însă Elena s-a hotărât, se pare, să mă convingă că există romane extraordinare chiar dacă sunt subțirele. Trebuie să-i dau dreptate pentru că, cel puțin până acum, nu a dat greș.

Un puști tocmai ce face șaptesprezece ani. Nu primește niciun cadou, părinții nu-i spun nicio urare, ba chiar are o contră pe teme politice cu soră-sa căreia îi sparge ochelarii și pe care o umple de sânge, totul sub privirile tatălui care nu are nicio reacție, la fel ca și fratele său care este prea ocupat cu macheta unui avion. Adolescența este oricum boală grea, dar dacă mai ești și supus indiferenței totale din partea familiei, atunci categoric o poți lua razna. Ceea ce puștiul nostru și face.

Personajul lui Kenzaburo Oe nu are nume. Se autointitulează Seventeen pentru că asta este vârsta pe care tocmai a împlinit-o. Onanist convins, cu viziune sumbră despre viață, antisocial, cu stima de sine la pământ și cu ceva idei politice extrem de neclare în cap, puștiul își caută un scop și rol în viața care stă să-nceapă.

Nu știu cât de onanist eram eu la vârsta de 17 ani, e posibil să fi fost la fel de dedicat ca și personajul în discuție, dar cert este că eram foarte atras de extrema dreaptă, extremă care la mine în orășel era reprezentată de o gașcă de roackeri ce vroiau să lupte împotriva sistemului neocomunist, împotriva ungurilor și țiganilor (unguri care NU se gaseau la noi în zonă și țigani care ne erau vecini și beam cot la cot fără nicio problemă, uitând de „convingerile politice”). Într-o oarecare măsură înțeleg drama puștiului lui Oe și tragica manipulare căreia îi cade pradă, cu atât mai mult cu cât situația Japoniei din anii 60 era mult mai dramatică decât cea a României din anii 90 în care am trăit eu.

Romanul e în egală măsură un manifest politic , dar și o avertizare lansată societății nipone. Agresivitatea extremei drepte alături de o politică deficitară pentru populație poate să atragă tinerii și să-i transforme în soldați înfocați care să fie în stare să ucidă în numele idealului pe care partidul îl plantează în mințile lor fragede. Este adevărat că Oe a avut multe conflicte cu extrema dreaptă și că în realitate pare a fi un stângist veritabil, iar acest lucru se vede în microromanul 17, însă, dincolo de aceste aspecte, autorul subliniază problemele cu care Japonia se înfruntă după ce s-a găsit de partea învinșilor în al doilea război mondial, probleme pe care nu și le poate nici rezolva, nici depăși la 20 de ani după înfrângere.

Interzicerea glorificării Împăratului și acceptarea faptului că este un simplu om, interzicerea reînarmării și dezvoltării bombei atomice, acceptarea protecției din partea SUA și considerarea Codului Samuraiului drept vetust în opoziție cu un regim politic și economic care pare a fi aservit în totalitate marelui dușman sunt cele două viziuni care împart societatea japoneză și care se luptă pentru atragerea tineretului pentru a-și adjudeca cât de curând puterea. Japonia anilor 1960 este strânsă atent și cu talent în nu mai mult de 170 de pagini și povestită prin ochii unui puștan de 17 ani.

Personajele lui Kenzaburo Oe sunt descrise scurt, tranșant, fără multe detalii, fiecare este pus la locul său și acțiunea se petrece rapid, mai-mai că nu apuci să-ți dai seama că ai ajuns la sfârșitul cărții, însă imaginea și problemele Japoniei, precum și cele două opțiuni ale societății japoneze se formează clar în mintea cititorului.

17 este un bildungsroman transformat într-un haiku. Nu e de mirare că autorul a luat Premiul Nobel pentru Literatură.

De ce 3 stele: pentru că personajul principal se autonumește Seventeen deși ajunge să fie un fiu al Împăratului, un antiamerican convins și un naționalist până-n măduva oaselor, or Seventeen-ul este în ușoară contradicție cu perorațiile antiamericane de dreapta. Sau poate-mi scapă mie ceva. De asemenea, deși este un bildungsroman redus la dimensiunile înțelepte ale unui haiku, parcă aș fi vrut puțin mai mult, un personaj puțin mai dezvoltat, dar aici sunt deja chestiuni de gust, gust care mă împiedică să dau, totuși, mai mult de trei stele acestui roman.