Tony și Susan de Austin Wright

Tony & Susan de Austin Wright

Nota mea: 2 din 5 stele

Susan Morrow primește de la soțul de care a divorțat în urmă cu 25 de ani un manuscris: Animale nocturne. Manuscrisul este o poveste violentă și întunecată în care profesorul de matematică Tony Hastings alături de soția și fiica sa sunt acostați de o gașcă de indivizi, iar întâlnirea va schimba radical viața familiei Hastings. Pe măsură ce citește, Susan încearcă să deslușească ițele manuscrisului și retrăiește momente din căsnicia cu Edward, ajungând să-și pună întrebări incomode cu privire la căsnicia curentă și la viitor.

Sincer vorbind, nu am înțeles de ce Wright a ales să folosească acest artificiu în a-și scrie cartea, deoarece rolul lui Susan este nul în construcția și creșterea în itensitatea a poveștii care se vrea un thriller. Dacă există vreo filosofie pe care Susan ar trebui să o conceapă în urma lecturii manuscrisului, Wright nu o dezvoltă suficient. Mă așteptam, sincer să fiu, ca la un moment dat ceva radical să se întâmple cu Susan: să apară Edward răzbunător, să o ia razna soțul plecat în delegație, să o ia razna Susan etc. Motivul pentru care Edward i-a trimis manuscrisul a fost să-i arate lui Susan că nu a avut încredere în el. Insecuritatea lui Tony și incapacitatea acestuia de a lua decizii rapide în situații de criză, o fac pe Susan să se identifice cu el, însă culmea, mie-mi pare că e exact opusul lui Tony: Susan își ia la rece deciziile, le gândește, le învârte pe toate părțile, concluziile fiind clare pentru ea. Analizele trecutului îmi dau senzația că Susan are o singură problemă care nu ține, de fapt, de Edward și de manuscris, ci de faptul că soțul ei e posibil să o înșele. Dar Susan nu-și reproșează nimic într-un final. Dacă Tony dă dovadă de lașitate în a lua decizii cu privire la a acționa împotriva agresorilor, preferând să fie într-o continuă expectativă și așteptând o intervenție oarecum divină, Susan preferă să ia taurul de coarne în viață. Din punctul meu de vedere, Edward se identifică cu Tony, nu invers – decizia lui Edward de a nu veni la întâlnire zic eu că vine în susținerea acestei teorii. Nu știu dacă acesta e mesajul pe care a vrut Wright să-l transmită, dar asta am recepționat eu. 

Cartea este împărțită în două: de-o parte Susan și de cealaltă parte manuscrisul lui Edward. Nici o legătură între ele. Manuscrisul e destul de interesant, povestea Susanei, în schimb, e plictisitoare. 

Scriitura nu este un extraordinară, este exact cât trebuie de bună ca să treacă în mediocritate. Ideea e bună, dacă reușea să și lege cumva cele două lumi, era perfect. 

Filmul nu mi-a plăcut, prea exagerat comparativ cu cartea, iar dacă ar fi să nu-l compar deloc cu romanul din care s-a inspirat, aș spune că e prea mult glamour și că are imagini pretențioase tocmai ca să ascundă lipsa de substanță a poveștii. Imaginile amăgesc ochiul, ochiul păcălește creierul.

De ce 2 stele: pentru că mi s-a părut interesant doar manuscrisul lui Edward.

Prezentarea editurii:

Cu totul neașteptat, Susan Morrow primește manuscrisul unui roman scris de Edward, soțul de care a divorțat în urmă cu douăzeci și cinci de ani. Pe măsură ce citește, Susan și, odată cu ea, cititorul însuși pătrund din ce în ce mai adânc în viața personajului principal al romanului din roman, profesorul de matematică Tony Hastings, care călătorește împreună cu soția și fiica lui spre casa lor de vacanță. În vreme ce viața obișnuită, civilizată, a familiei Hastings cade pradă violenței și crimei, o sumedenie de amintiri tulburătoare  o aruncă pe Susan înapoi în trecut, provocând-o să se confrunte cu tenebrele propriei vieți și cu teama care îi amenință viitorul. Un thriller cutremurător se îmbină astfel cu o poveste despre teamă și regret, despre răzbunare și îmbătrânire, despre căsătorie și creativitate. Cu un talent literar unic, Austin Wright ilustrează fascinanta experiență a lecturii, prin relațiile pe care le creează atât între cititor și operă, cât și între autor și cititor, într-o scriere surprinzătoare și pasionantă.  

“Minunat scrisă – ultimul lucru pe care l-ai aștepta de la o poveste despre sânge și răzbunare. Frumos.”  – Saul Bellow

 “Tony și Susan este un roman inteligent, dar și o poveste tulburătoare despre lectură, căsătorie și răzbunare.” – The Times  

“Abil construită, elegantă și captivantă în egală măsură, aceasta este una dintre cărțile care merită să fie descoperite de o întreagă generație nouă de cititori.”  – Independent on Sunday  

“Tony și Susan este un roman tulburător, neobișnuit, despre poveștile pe care ni le spunem unii altora și poveștile pe care ni le spunem nouă înșine. O carte care te surprinde cu adevărat.” – Guardian

“Fascinant… Fermecător… Absolut irezistibil.” – New York Times  

Roman publicat în 15 țări

Valetul de pică de Joyce Carol Oates

Valetul de pică de Joyce Carol Oates

Nota mea: 4 din 5 stele

Andrew J. Rush a atins nivelul la care orice scriitor visează. Romanele sale polițiste au succes atât la public cât și la critici, vinde milioane de exemplare, iar banii nu mai sunt o problemă pentru el. Însă Rush are un secret întunecat, numele acestuia este Jack of Spades, un pseudonim sub care semnează romane morbide, violente și masochiste care și ele se bucură de succes la public, deși diferența dintre Rush și Jack e uriașă, atât la nivelul scriiturii, cât și al temelor abordate. În momentul în care fiica sa descoperă un roman de-al lui Jack of Spades și începe să pună întrebări care-l încurcă pe Rush, se trezește și cu o citație în care este acuzat de plagiat de către o doamnă în vârstă. Rush nu se pierde neapărat cu firea, dar Jack of Spades începe să-și facă auzită vocea întunecată, iar tonul său nu este deloc unul care să-l liniștească pe Andrew J. Rush. Jack of Spades pare că vrea să preia controlul…

Joyce Carol Oates este una dintre scriitoarele mele favorite. Am descoperit-o cu Femeia, victimă a speciei? o colecție de povestiri care m-au șocat și cutremurat. De atunci am fost fascinat de imaginația și scriitura lui Oates.

Subiectul pe care îl atacă în romanul de față este unul cel puțin sensibil pentru scriitorii de succes. T. S. Eliot, de exemplu, spunea poeții imaturi imită, poeții maturi fură; poeții slabi modifică tot ce iau, în timp ce poeții buni transformă totul în ceva și mai bun. De-a lungul timpului mulți scriitori au avut probleme cu acuzațiile de plagiat, marea majoritate a plângerilor neavând câștig de cauză, însă cert este că frica de a fi acuzat de plagiat și un eventual proces câștigat de cel care a depus plângerea ar însemna nici mai mult nici mai puțin decât sfârșitul unei cariere.

Personajul lui Oates mi-a adus aminte de Thad Beaumont a lui Stephen King deși trebuie să recunosc că Rush pare să fie mult mai deranjat la cap. Obsesiile lui Rush sunt bine și adânc ascunse, lăsându-și partea întunecată să iasă uneori la iveală pentru a scrie cărți înfiorătoare care-i fac plăcere și pe care Rush le savurează. În momentul în care Rush primește citația legată de plagiat, Jack of Spades începe să preia controlul încetul cu încetul asupra vieții sale. Rush se pare că-i este dator lui Jack cu viața pe care o are, prin urmare Jack este singurul care este în stare să rezolve probleme complicate precum cea a acuzației de plagiat, problemă care se rezolvă fără să faci apel la jumătăți de măsură. 

Oates scrie cu nerv, cu o forță fabuloasă care te tințuiește de fotoliu și te face să tresari la fiecare pagină dată. Cu măiestrie și cu o inteligență morbidă, autoarea-și construiește cu deosebită atenție pânza de păianjen în care-și prinde cititorii, neoferind nici o șansă de scăpare. Alert și bine proporționat, romanul Valetul de pică e o bijuterie a noir-ului contemporan.

De ce 4 stele: pentru că nu m-a lăsat nici măcar o clipă ca să-mi trag respirația.

 

Prezentarea editurii:

Andrew J. Rush a atins acel tip de succes de critică şi comercial la care majoritatea scriitorilor îndrăznesc doar să viseze: are un agent şi un editor în New York, iar cele douăzeci şi opt de romane poliţiste ale sale s-au vândut în milioane de exemplare. Dar Rush ascunde un secret întunecat. Sub pseudonimul „Jack of Spades” – Valetul de Pică –, el scrie o altă serie de romane noir, thrillere violente, lugubre, masochiste. Când fiica lui găseşte una dintre aceste cărţi, ea începe să pună întrebări. Între timp, Rush primeşte o citaţie în instanţă de la o femeie care îl acuză că i-a plagiat propriile scrieri. Astfel, reputaţia, cariera şi viaţa sa de familie sunt ameninţate, iar în mintea lui începe să audă vocea sarcastică a lui Jack of Spades.

„Exact atunci când crezi că ai înţeles totul, Joyce Carol Oates te uimeşte încă o dată. Şi o face în stil mare.” New York Times Book Review

Numită de John Updike „cea mai importantă scriitoare din America”, Joyce Carol Oates a primit sau a fost nominalizată la cele mai mari premii literare: National Book Award, Pulitzer Prize, PEN/Faulkner Award, James Tait Black Memorial Prize, Prix Femina Étranger.

Mr. Mercedes de Stephen King

MR. Mercedes de Stephen King

My rating:  4 of 5 stars 

Good ol’ Stephen King!

Un dement la volanul unui Mercedes intră în șomerii care stau adunați în fața unui târg de  joburi și trece prin ei ca prin brânză.

Bill Hodges este un detectiv pensionar care se joacă cu Smith & Wesson-ul său urmărind reality show-uri de doi lei și gândindu-se la sinucidere când criminalul cu Mercedes îi trimite o scrisoare și îi povestește ce a făcut.

Brady Hartsfield e cel care s-a urcat la volanul mașinii și a ucis șomerii. După care și-a perfecționat modul de a ucide și a împins-o la sinucidere pe posesoarea Mercedes-ului, Olivia Trelawney. Și acum îl vânează pe Bill Hodges.

Însă Bill tocmai ce și-a descoperit un nou motiv ca să mai trăiască… Măcar puțin…

Am tot fost dezamăgit de ultimele romane ale lui Stephen King şi l-am acuzat de plafonare. Din fericire, King mai are vână încă şi mai poate surprinde chiar şi fani vechi de-ai săi.

Ce şi-a propus King în Mr. Mercedes este destul de riscant. Povestea se dezvoltă în două planuri, cu două personaje care evoluează către deznodământ aproape în paralel: de o parte criminalul, de cealaltă detectivul care încearcă să-l prindă. Însă reuşeşte să creeze o atmosferă atât de tesionată încât simți că te sufoci dacă nu dai următoarea pagină ca să vezi ce se întâmplă.

Mai degrabă un roman poliţist decât o poveste horror sau un thriller paranormal, Mr. Mercedes mi-a adus aminte de povestirea care a dat naştere filmului de neuitat Shawshank Redemption. Nu te trec fiori de groază, însă simți o presiune constantă care tot creşte pe măsură ce înaintezi în poveste.

Jocul de-a şoarecele şi pisica pe care-l joacă cele două personaje este asul din mâneca autorului american. Schimbul de roluri – vânat/vânător – constant dintre cei doi, deşi dezvăluie destul de multe cititorului, nu spune niciodată suficient cât să te facă să nu dai cu emoție următoarea pagină.

De data aceasta King evită timpii morți, timpi pe care eu i-am tot acuzat în ultimele sale romane, Mr. Mercedes creşte cu repeziciune şi constant exact ca turometrul unei maşini conduse de un şofer ce nu are timp de pierdut.

Din punctul meu de vedere personajele create de King de data aceasta nu sunt memorabile aşa cum au reuşit să fie în alte romane sau povestiri – oricum şi asta este o problemă pe care King o acuză de ceva timp. Faptul că este un fin observator al firii umane este recunoscut. Dacă nu avea acest talent nu ar fi reuşit niciodată să înspăimânte cititorii aşa cum o face. Ei bine, de data aceasta King marşează exact pe acest talent şi feliează cu o deosebită dexteritate atât mintea polițistului pensionar cât şi pe cea a criminalului. Pe măsură ce narațiunea se dezvoltă, nicio trăire a personajelor nu rămâne ascunsă oferind cititorului o stranie senzație de voyeurism.

Am devorat volumul în doar câteva zile şi trebuie să vă atenționez că vă puteți trezi că nu ati mai lăsat cartea din mână nici ca să mergeti la baie sau să faceti de mâncare. Da, cam atât de tensionată este povestirea lui King.

De ce 4 stele: pentru că e acel King care ştie cum se țese o poveste deşteaptă, cu o scriitură de calitate, tenebroasă şi palpitantă, totul asezonat cu o fină analiză psihologică care este sarea şi piperul romanului.

Prezentare editurii:

Prima parte din seria Bill Hodges.

Castigator al premiului Edgar Award 2015

In orele friguroase ale diminetii, sute de someri disperati se aseaza la coada unui targ de joburi intr-un oras din Midwest. Din senin, soferul unui Mercedes furat sparge multimea si ii calca cu masina pe oamenii nevinovati care asteptau la portile targului, apoi da cu spatele si ii ataca din nou pe cei ramasi in picioare. Opt oameni sunt ucisi si alti cinsprezece sunt raniti. Ucigasul fuge de la locul faptei.

Dupa cateva luni de la incident, intr-o alta parte a orasului, Bill Hodges, un politist pensionat, este inca bantuit de aceasta crima neelucidata. Intr-o zi, o seriescrisoare anonima primita de la cel care revendica atacul il scoate pe Hodges din depresie si apatie in momentul in care ameninta cu o noua agresiune si mai violenta. Bill Hodges nu mai are timp de pierdut si trebuie sa porneasca pe urmele ucigasului pentru a preveni moartea a mii de oameni nevinovati.

In noul sau roman, maestrul thrillerului, Stephen King, ne arata mecanismele infricosatoare din mintea rece a unui criminal lipsit de emotie, o lectura pe care nu o veti uita prea curand.

 

Bookfest 2015 – Paladin: Parcul Gorki de Martin Cruz Smith

Parcul Gorki de Martin Cruz Smith

Notă: 4 din 5 stele

Prezentarea editorului:

O triplă crimă are loc într-un parc de distracţii din Moscova, iar cadavrele îngheţate sunt găsite în zăpadă, fără degete şi cu feţele mutilate.

Anchetatorul Arkadi Renko porneşte în căutarea unui foarte bogat (şi lipsit de scrupule) traficant de blănuri pentru demascarea căruia va înfrunta deopotrivă KGB-ul, FBI-ul şi poliţia new-yorkeză, iar viaţa îi va fi mereu pusă în pericol. Şi asta nu este tot: Renko se îndrăgosteşte de o frumoasă disidentă, pentru care este gata să rişte totul.

Arkadi ar cam vrea să scape de caz și să i-l arunce maiorului Pribluda de la KGB în cârcă. Se pare că sunt implicați ceva străini, or, asta nu ține deloc de competența unui investigator din cadrul Miliției. Însă Pribluda nu vrea nicicum să preia cazul, pare chiar el a fi implicat, ceea ce-l face pe Arkadi să-și dorească și mai mult să-l facă pe maior să-l preia. Lucrurile însă se complică extrem de mult când Arkadi este atacat în parcul Gorki de un individ masiv care se demonstrează a fi un polițist american care, culmea, nu prea pare că are ceva de-a face cu cazul celor trei morți. Și totul o ia razna definitiv când Arkadi descoperă că sunt implicați oameni influenți și sume foarte mari de bani care circulă prin mâinile unor procurori sau angajați KGB.

Foarte faină cartea. Povestea lui Arkadi se dezvoltă rapid, alert și nu te lasă nicio clipă să-ți tragi respirația. Se descoperă elemente cheie care-l ajută pe Arkadi să evolueze în ancheta sa, noi personaje apar, lucrurile se complică și devin din ce în ce mai grave și periculoase, iar când totul pare că s-a rezolvat o altă răsturnare de situație te dă peste cap.

Arkadi este genul de personaj care poate foarte ușor a fi luat drept model de către cititori. Inteligent, hotărât, puternic, un bărbat adevărat. Bineînțeles că șarmul său crește exponențial având în vedere personajele cu care se întâlnește de-a lungul poveștii și care nu are cum să nu impresioneze și să nu facă o figură de succes. Însă Arkadi nu este excepțional doar datorită antitezei sau conjuncturii. Arkadi este excepțional și prin faptul că este un ușor antierou pentru că este un comunist convins. Își face treaba cum se cuvine, nu dintr-o convingere neapărat polițienească cât pentru că, deși nu este un membru de partid care să exceleze în practica politică, Rusia comunistă cu morala și legile ei îi priesc. Se simte ca peștele în apă în comunism. Felul său de a vorbi uneori este parcă rupt din cărțile de propagandă. Modul de a-și justifica unele acțiuni de-a lungul anchetei au specific de milițian moscovit. Pentru țară, ăsta este motto-ul lui Arkadi, chiar dacă nu-i atât de evident din capul locului.

Smith cunoaște, se pare, Rusia comunistă destul de bine și, având în vedere că am citit ceva cărți și eu despre Rusia post Lenin şi Stalin, îmi permit să spun că lumea din cartea lui Smith este cât se poate de veridică. Deși putea exagera anumite trăsături și acțiuni pentru a-și exploata tema, Smith preferă să rămână decent și să-și păstreze cursul povestirii, asta nereducând cu nimic aplombul narațiunii sau evoluția povestirii. Ba dimpotrivă, tensiunea crește odată cu fiecare pagină.

Un singur lucru îi pot reproșa lui Smith: faptul că a făcut ca ultimele 200 de pagini să fie incredibil de greu de citit. Acțiunea trenează, Arkadi pare cumva neverosimil, răsturnările de situație parcă prea repezite în ciuda faptului că evenimentele se tărâsc de la un moment la altul. Nu știu ce s-a întâmplat cu Smith în aceste ultime zeci de pagini dar parcă nu-i mai ieșea nimic. Nu i-a dat de furcă, totuși, logica povestirii, cât capacitatea de a se păstra conectat la firul poveștii. Acuz, de fapt, o oarecare stare de plictis sau incertitudine care l-a cuprins pe Smith și care a făcut ca sfârșitul aventurii lui Arkadi să se transforme dintr-un roman polițist cu puternice implicații politice și acțiuni de spionaj într-o melodramă ușurică și lacrimogenă.

Una peste alta, Parcul Gorki este genul de carte pe care trebuie să o iei cu tine în vacanță pentru că se cere citită și savurată pe plajă. Alături de Ultimul polițist. Un duo care te va distra cu siguranță.

De ce 4 stele: pentru că este o poveste palpitantă, bine scrisă și cu un personaj care s-ar putea lua la trântă cu James Bond într-o seară geroasă de iarnă rusească după ce ambii au consumat măcar jumătate de litru de votcă.