Harry Potter și copilul blestemat de John Tiffany și Jack Thorne


Harry Potter și copilul blestemat de John Tiffany și Jack Thorne

Nota mea: 4 din 5 stele

Hogwarts, chiar mi-a fost dor de tine!

Harry Potter nu mai e puștiul pe care-l știam. Acum e tată a trei copii cu un loc de muncă epuizant la Ministerul Magiei. Tânărul Albus urmează să se înscrie la Hogwarts și să dea piept cu moștenirea pe care i-a lăsat-o tatăl său. Este sau nu precum Harry Potter? Ce înseamnă să fii fiul eroului cu fruntea însemnată? 

Nu mă pricep la teatru. Nu prea citesc teatru. Cartea am luat-o strict datorită faptului că e continuarea aventurilor lui Harry Potter. Dacă e o piesă bună sau nu, nu știu să vă spun, nu mă pot exprima. Cert este că mi-a plăcut povestea și m-am bucurat că am revăzut personaje vechi, dragi, personaje care mi-au adus aminte inclusiv de perioada în care eram librar la Joc Secund.

Dialogurile nu sunt foarte strălucite, personajele nu sunt măiastru executate, nici nu știu dacă e posibil așa ceva într-o piesă de teatru, cert este că aduce mai degrabă a scenariu de film, cel puțin așa mi s-a părut datorită efectelor speciale propuse în text. Am citit-o cu sufletul la gură, m-am implicat afectiv în lectură și am trăit alături de personaje. Nu am avut așteptări, prin urmare nu a avut ce să mă dezamăgească.

Nu pot să fiu extrem de critic cu volumul de față deoarece m-am implicat sentimental mult prea mult în lectură și am fost fericit ca un copil. N-am cum să nu o recomand, cu riscul de a nu mulțumi persoanele care chiar mi-ar urma sfatul, nu pot să le zic fanilor seriei să nu o citească. Ar fi păcat să ratezi o astfel de reuniune. Mai bine să-ți pară rău că ai participat decât să te gândești cum ar fi fost dacă nu ai fi rămas acasă.

De ce 4 stele: întrucât sunt fan al seriei, nu știu dacă aș mai fi acum, dacă ar fi să o recitesc, și mi-a plăcut foarte mult drumul întors către anii în care citeam cu nesaț aventurile lui Harry Potter.

Prezentarea editurii:

A OPTA POVESTE. NOUĂSPREZECE ANI MAI TÂRZIU.

Bazată pe o nouă poveste originală de J.K. Rowling, John Tiffany şi Jack Thorne, Harry Potter şi copilul blestemat este o nouă piesă semnată de Jack Thorne. Este a opta poveste din seria Harry Potter şi prima jucată oficial pe scenă. Premiera mondială a piesei a avut loc pe 30 iulie 2016, la un teatru londonez din West End. Acest volum conține scenariul repetiției cu public și ne invită să luăm parte la un nou episod din saga lui Harry Potter, a prietenilor şi familiei lui.

Pentru Harry Potter mereu a fost greu să fie el însuşi, iar acum, când lucrează până la epuizare la Ministerul Magiei, are soţie şi trei copii care merg la şcoală, nu e cu mult mai uşor. 

În timp ce Harry se războieşte cu un trecut care refuză să rămână unde îi este locul, fiul lui cel mic, Albus, luptă şi el cu greutatea unei moşteniri de familie pe care nu şi-a dorit-o niciodată. Când trecutul şi prezentul se contopesc ameninţător, şi tatăl, şi fiul descoperă un adevăr incomod: uneori întunericul vine de unde nu te aştepţi.

 

Despre autori:

J.K. Rowling este autoarea celor şapte romane din seria Harry Potter, a trei cărţi inspirate din lumea Harry Potter publicate în scopuri caritabile, precum şi a romanului pentru adulţi Moarte subită. Sub pseudonimul Robert Galbraith a scris romanele poliţiste din seria Cormoran Strike. 

J.K. Rowling debutează acum ca scenaristă şi este producătoarea filmului Animale fantastice şi unde le poți găsi, care va fi lansat în noiembrie 2016.

Jack Thorne scrie pentru teatru, film, televiziune şi radio. Este autorul pieselor Hope şi Let the Right One In, printre multe altele. Printre scenariile de film scrise de el se numără War Book şi The Scouting Book for Boys, iar pentru televiziune a scris Don’t Take My Baby, care a câştigat premiul BAFTA, The Fades şi seria This Is England. În prezent lucrează la adaptarea trilogiei lui Philip Pullman, Materiile întunecate, pentru BBC.

John Tiffany a câştigat numeroase premii pentru munca lui de regizor, atât de la teatre din West End, cât şi de pe Broadway. Printre piesele regizate de el se numără Menajeria de sticlă, Macbeth, Bacantele, Let the Right One In şiBlack Watch. Este director asociat al Teatrului Royal Court şi a fost director asociat al National Theatre of Scotland din 2005 până în 2012.

Anunțuri

Era de aur


Personaje: Egor, Yosha, Autorul, Personaje episodice cu rol formal în desfăşurarea acţiunii(muncitori)
O scena ce îţi dezvăluie măruntaiele, cu obiecte de decor şi de vestimentaţie, mai precis toată recuzita aruncată, dezordonată, ca după terminarea unui spectacol, sau ca în timpul pregătirilor, în orice caz de parcă piesa nu e pregătită. Apar oameni din când în când şi curăţă, mătura sticle sparte, trec cu obiecte din culise pe o intrare şi ies pe cealaltă, ignorând spectatorii. Fluxul de muncitori scade. Pe scenă au rămas doar câteva piese de mobilier, sticle sparte, golite, prea puţine încă nedesfăcute. Doi bărbaţi îmbrăcaţi în costume şifonate, cu priviri motolite de somn şi apatie, cu părul cifulit, cu mersul legănat şi lent. Se aşează pe două scaune mai aproape de marginea scenei, îşi ţin capul în mâine, îşi trag palme şi scot sunete pentru a se trezi. Privesc dezorientaţi spre public, gândindu-se până atuncea la apariţia lui ca la un eveniment distant, nerealizabil decât într-un viitor ce nu-i priveşte, nicidecum la un moment fatidic pe care vor trebui să îl înfrunte.

Egor(fluturând mâna greoi încercând să risipească o îngrijorare încă neînfiripată): Nu vă faceţi griji, dragii mei, nu va fi o scenetă din aia, postmodernă, cu doi oameni care stau în faţa voastră şi discută filozofie de doi lei, refulată de cine ştie ce rebutant scenaristic.
Yosha(privind când îngrijorat către Egor, când zâmbind timid şi puţin stânjenit spre public): Atunci ce facem nene? Oamenii ăştia au venit aici să vadă un spectacol, nu? Au venit sa râdă, să se simtă bine, sau pur şi simplu să vadă…nu…să trăiască o poveste bună. Au dat bani, bani munciţi…(privind abătut spre podea). Şi apoi am rămas numai noi doi. Toţi au plecat, nu ştiu de ce naiba n-am făcut-o şi noi. Uite, iau până şi decorurile.
Egor(cu un aer de indiferenţă, manifestând totuşi un pic de optimism subtil, dar puternic) : Lasă prietene, pentru ce ar fi trebuit să jucăm, noi trebuia să îi plătim pentru a ne privi.
Yosha(acceptând cu o privire amară cele spuse de colegul său): Asta aşa-i. Şi când mă gândesc ce îngâmfat neserios e scenaristul şi regizorul nostru. Pe unde boala s-o fi plimbând?
Egor(împăcat cu situaţia): Lasă Yosha, mai bine fără el(Se ridică, caută două sticle mai pline şi îi dă una tovarăşului său.) Hai noroc, bătrâne!(către public, ridicând sticla în sus) Vreţi şi voi? Mai bine nu. Uitaţi ce a făcut din noi.

Beau amândoi câteva gâturi lungi rare, cu sete, ca o desfătare interzisă, ca o nevoie mai presus de înţelegerea umană, efectiv redevenind fiinţe întregi cu fiecare strop, de parcă lichidul ar umple golul lăsat de o ruptură recentă. Privesc apoi spre sală, căutând ceva, inconştient.
Egor(căpătând încredere în propriile puteri): Ştii ce cred eu? Că putem, noi doi, acum, să facem o improvizaţie mai bună decât toată prostia aia .
Yosha(curios, cu sclipire în ochi de idei ce se aglomerează şi se luptă pentru a ieşi cât mai repede pe gură; gesticulând fericit): Cum ar fi…o idilă homosexuală interzisă de societate…între doi cowboy!!!
Egor(accentuând starea dinainte, continuând-o pe cea a prietenului său): Vezi că ştii. Sau(căzând un moment pe gânduri, revenind brusc) un ofiţer trimis în Vietnam să caute colonel dezeror. Va fi despre drama războiului şi nebunia ce o aduce.
Yosha(foarte entuziasmat de creativitatea proaspăt descoperită): Sau un tânăr speriat de moarte, de un altul, care s-a travestit, în glumă la o petrecere.
O pauză scurtă pentru a mai sonda după idei.
Yosha: Eu zic totuşi să facem ceva mai simplu.
Egor(prinzând firul ideii, angrenându-se în maşinaţie): Cum ar fi să…ne omorâm !
Yosha: Vezi că poţi bătrâne? O operă de artă perfectă şi sublimă.

Se ridică bucuroşi de pe scaune, se îmbrăţişează, se sărută pe obraji cu inconştienţa unor beţivi, după care , cu sticlele într-o mână, cu cealaltă după gâtul celuilalt, încep să danseze un kazacioc dezmembrat.
În acelaşi moment întră pe scenă şi autorul, plouat, cu hainele numai petice, mai ales paltonul, ţinând cu grijă în braţe un teanc de hărtii pe care le îmbrăţişa cu dragoste, ca pe o femeie mult iubită, de mult dorită. Priveşte cu groază şi furie la cei doi, ei privesc spre el, se opresc din dans, pendulând totuşi fericiţi. Autorul arată de parcă ar fi văzut stafia păcatului şi durerii, după care îşi revine, se face roşu la faţă, aruncă hârtiile pe jos şi se apucă de zbierat.

Autorul(cu un glas îngrozitor): Ce-i cu debandada asta? Unde-s decorurile?(cu tonul în continuă scădere, devenind din ce în ce mai plângăreţ odată cu realizarea treptată a distrugerii ce s-a petrecut). Unde sunt actorii? Unde sunt actriţele? Unde, nefericiţilor, unde? Şi voi?(încercând să revină la starea iniţială) Ce faceţi? Parcă aţi fi nişte porci! Ce dracu mai faceţi aici? Fugiţi şi voi, mişeilor!
Egor(calm, plutind departe de conflict): În apărarea porcilor, ei nu sunt chiar aşa de răi ca noi!
Yosha(împărtăşindu-i atitudinea): Noi aveam de gând să ne omorâm.(Dă din umeri indiferenţă.)
Autorul(dezgustat): O să vă omorâţi…o să vă omorâţi moral. Ce viitor…sunteţi morţi deja. Uitaţi-vă la voi, spiritul vă face carnea să putrezească. M-aţi ruinat…(Cade pe podea, găseşte o sticlă şi se apucă să bea cu tristeţe.)
Egor(cu un ton milostiv, căutând împăcare, dornic de a alina o durere): Uitaţi, haideţi cu noi, că nu ne mai omorâm, ne îmbătăm muci! Asta în faţa oamenilor(arătând spre public).
Autorul(cu tonul scăzut, sleit de puteri): Ce să vă îmbătaţi, mă? E apă în sticle, e ce-a mai rămas din recuzită, nu? Erau pentru scena cu banchetul. Erau pentru apogeul capodoperii mele.
Yosha(amuzat până la lacrimi): Ce capodoperă, nene? Era un rahat mare şi puturos, că nici muştele nu se apropie de el.
Autorul scapă sticla pe jos, care se sparge. Priveşte apoi spre cei doi. Nu mai poate vorbi, se bâlbâie incontrolabil aruncând bucăţi de cuvinte ce par a fi înjurături.
Egor se aproie de răvăşeale de hârtii, ia o foaie la întâmplare, citeşte un pic şi surâde.
Egor(plin de sine, brusc trezit şi apărând dintr-o dată foarte prezentabil): Uite aici de exemplu.(Jucând patetic exagerat rolul). Gavrilov(mai mult mort decât viu, mai mult umbră decât carne): Doamna mea, nu mă ierta, nu merit, nu îţi merit lacrimile, te-am înşelat. Te-am înşelat, dar sunt prea slab să plec de lângă tine, sunt slab. Sunt un animal şi să mor ca un animal, lasă-mă deci să mor ca un animal, singur şi în mizerie. În mizeria ce îmi este trupul şi mai ales sufletul. Nu…nu merit nici să respir aerul din preajma ta, nici să îmi clătesc ochii cu minunatul tă chip.
Autorul încearcă disperat să lege sunete în cuvinte, dar nu reuşeşte. Se prinde inimă de parcă fiecare cuvânt l-ar fi străpuns ca un glonte.
Yosha(ţinându-se de stomac şi râzând, fluturând arătătorul către Egor): Sau chestia aia pe care trebuia să o spun eu: Doamnă, până acum te-am iubit, acum te şi respect.
Cei doi bărbaţi încep să rândă în timp ce autorul se ghemuieşte cu capul între genunchi şi începe să se legene ca un copil.

Egor(păstrând acelaşi aer de ironie acidă): Sau bătrânul ăla zgârcit care îşi împrumută nepotul cu banii lui de alocaţie pe care îi mai cere şi dobândă şi stă într-o singură cameră ce îi serveşte drept dormitor, birou şi sală de mese, chiar dacă are ditamai viloiul. Ce glumă patetică de personaj.
Yosha(răutăcios; către autor): Nene, nu se mai scrie aşa ceva de secole, nu se mai scrie nimic. Totul s-a spus. Du-te şi te ascunde sub o piatră, căci nu mai e nevoie de tine. Eşti un anacronic ratat şi plin de iluzii.
Autorul, nemaiputând suporta, iese, mergând de-a buşelea, asemeni unui bebeluş. Lasă hârtiile în urmă şi nu mai priveşte înapoi.
Yosha(puţin nedumerit, totuşi, mulţumit că au scăpat de autor): Nu trebuia să facem ceva?
Egor(ca după o epifanie): Aşa-i! Trebuia să ne omorâm.

Se apleacă şi culeg fiecare câte o sticlă spartă, se luptă un timp, fără bestialitate, fără energie, fără plăcere. Se injunghie în acelaşi timp şi cad răpuşi la podea. Din culise, vine un lucrător cărând o mătură, deloc impresionant de cadavrele proaspete le împinge în culise ca pe nişte gunoaie inutile, apoi se întoarce. Găseşte foile răvăşite, le culege cu grijă, se aşează pe un scaun şi începe a le citi.

Dragă Demiurgule…


Personaje:

– Boris Trutenov – Pensionar, fost funcţionar de stat, îmbrăcat în haine reprezentative pentru secolul trecut.

– Punkerul – un punker, căşti în urechi, glugă pe cap, totuşi cu o siluetă neregulată la picioare.

– Emilian Nevedenov – A orbit când era copil, încercând să vadă petele solare. Îmbrăcat în haine negre de stofă, îmbătrânit prematur.

– Îngerul – un înger, îmbrăcat în haine albe.

Pe o bancă dintr-un parc, la lumina unui felinar, Boris citeşte ziarul. Fără să-l observe sau să fie observat Punkerul stă lipit de un stâlp şi dă din cap.

Boris Trutenovâ : (răsfoind ziarul) Lumea se duce de râpă…peste tot vezi războaie, victime, boli şi restul tacâmului. Când încă munceam, parcă lucrurile erau altfel. Mă sculam dimineaţa din patul meu, mă duceam la muncă, munceam conştiincios, ajungeam acasă, vorbeam puţin cu vecinii, îmi îngrijeam florile de pe balcon, îmi revizuaiam nişte dosare şi mă duceam la culcare pentru a fi odihnit ziua următoare. De când am ieşit la pensie totul s-a schimbat…am ajuns să citesc în ziare despre lume…înainte de pensionare nu veneam la miezul nopţii, aici în parc să-mi citesc ziarul.
(Pauză scurtă, timp în care mai citeşte puţin ziarul)

Boris: (ţipând) Lumea se duce de râpă!De râpă mă auziţi?

În timpul acesta pe scenă intră Emilian Nevedenov, lovind toate obiectele de decor.

Emilian: Te aud, te aud domne’. Zău…nu-i nevoie să ţipi aşa de tare ziua-n-amiaza mare. Sunt orb, nu surd.

Boris: E unu diminieaţa, domnule…Ce căutaţi aici la ora asta?

Emilian: (uimit) Dimineaţa? Adică noaptea? Nu…nu se poate domne’… De şaisprezece ani, în fiecare dupa-amiază, îmi fac prin parc plimbarea de după masă…pentru a-mi face digestia şi…şi. Nu se poate.

Boris: (neatins)Îmi pare rău…Hei nu-i mare brânză…să ştii, pentru tine oricum nu prea contează, nu? Oricum tu vezi numai negru.

Emilian: Nu văd nimic. E greu de descris. Când eram mic, am orbit când încercam să văd petele solare care apăreau o dată la şaizeci şi şase de ani şi am orbit…atunci vedeam numai negru…sau alb…nu mai înţeleg ce înseamnă a vedea. Apoi un medic a încercat un tratement revoluţionar pe mine şi ma scăpat de tot…de principalul meu simţ.

Boris: Îl chema Vistus Viciosus?

Emiliam: (deziluzionat) De şaisprezece ani… de şaisprezece ani… Pe cine?

Boris: Pe doctor!

Emilian: Vistus? Da…de unde ştii?

Boris: Scrie în ziar: „Încercarea de a-l vindeca pe micuţul Emilian doctorului Vistus Viciosus, a eşuat. Băieţelui a orbit privind timp îndelungat spre soare. Radiaţiile solare au ars celulele senzitive de pe retina copilului, astfel încât nici tratamentul miraculos al doctorului nu a dat roade”.

Emilian: Întradevăr, o poveste trstă. Se întâplă mereu. Auzi…tu de când vii noaptea aici, în parc? Ne-am mai întâlnit şi am trecut pe lângă tine? Sau erai prea absorbit în lecturarea ziarului pentru a ma observa?

Boris: Nu, defapt eu de azi am început să vin. Nu ştiu de ce am venit… De parcă o forţă necunoscută ce sălăşluieşte în interiorul meu mă trăgea încetul cu încetul spre locul acesta.

Emiliam: Unii ar numi asta soartă.

Emiliam continuă să meargă spre cealaltă parte a scenei, voind să plece.

Boris: Stai…unde pleci? Vreau să te întreb ceva. Ce crezi despre lume?

Emilian: (plictisit) Lumea e plăcută…şaisprezece ani…în minciună…

Boris: (enervat) Nu…nu este. Ascultă aici: (citind din ziar):” Zece mii de soldaţi americani au fost găsiţi morţi într-un buncăr iranian. Toţi cei 150 de marines erau în vacanţă cu soţiile lor, din cauza cărora purtau uniformele şi îşi arătau bărbăţia împuşcând trecători într-un mod complet aleatoriu”. (luându-şi ochii din ziar). Adică, în ce fel de lume nu te poti duce în vacanţă în hainele de servici şi să îţi oferi serviciile necunoscuţilor?.

Emilian: Întradevăr, întradevăr.

Punkerul: (ţipând) The drones will slave away, they’re working overtime, They serve a faceless queen, they never question why. Disciples of a god, they neither live nor breathe.

Emilian şi Boris: (tresărind) Vai de mine!

Atât Boris cât şi Emilian îţi trag răsuflarea. Punkerul continuă să dea din cap.

Boris: Ce te-a apucat omule? Băi, n-auzi?

Emilian: Cine era?

Boris: O animală de puştan!(se apucă din nou de citit).

Emilian: Întradevăr…tineretul de acuma…Of…am obosit de atâta stat în picioare. Poţi să mă ajuţi să mă aşez pe bancă?

Boris: Poftim? Desigur!(se ridică)…Oasele mele!

Boris se ridică, se ţine de spate şi încearcă să îl aşeze pe Emilian pe bancă. După câteva tentative reuşeşte. Când să se aşeze cade îngerul peste el.

Boris: Domne fereşte! Tu de unde ai mai apărut?

Îngerul: (pios) Din ceruri

Emilian: (debusolat) Ce? Ce s-a întâplat?.

Îngerul: Am fost izgonit din ceruri, dar m-a prins domnul Boris Trutenov. Probabil…spera să îşi facă rost de alt stăpân(se uită puţin la Emilian, îi trece mâna prin faţa ochilor dă din umeri şi continuă)… îmi pare rău. Nu pot să îţi ofer aşa ceva. Pot doar răspunsuri, cauţi şi din acestea. Le doreşti atât de mult încât m-ai chemat.

Boris stă şi încă îl ţine pe Înger de mâneci. După câteva momente de aşteptare îşi vine în fire, îi dă drumul Îngerului şi se aşează din nou pe bancă, luând ziarul în mâini.

Îngerul: Ei bine? Nu mă întrebi?

Boris: Ce să te întreb? Ce crezi despre viaţă?

Îngerul: Truten ai fost, truten ai rămas, tot ca o insectă gândeşti. Viaţa…nu mai căuta viaţa în paginile acelea de calitatea proastă. Vrei să îţi explic procedeele biochimice din organismul tău, din celulele tale, fenomenele fizice dintre fiecare particulă subatomică ce este cuprină într-o moleculă a trupului tău?

Boris: Nu cred că aş înţelege…(pune ziarul la o parte şi priveşte în jos)

Îngerul: Atunci poate vrei să ştii influenţa spiritului asupra materiei. Infinităţi de subiectitudini şi gânduri ce se zvârcolesc prin mintea ta ca într-un vortex de durere neîncepută?

Boris: Nici asta nu înţeleg!

Îngerul: Poate vrei să ştii sensul vieţii?

Boris: (ţipând) Da!

Îngerul: De la pre-existenţă spre viaţă, moarte şi din nou altă formă de viaţă. Ştiu ce vrei să ştii: ce ar trebui să faci, să crezi, să ştii să înveţi. Asta nu îţi pot spune, Când ai muşcat din fructul oprit ai ales matricea de posibilităţi infinite ce te înconjoară.

Punkerul: Te privim cu-n zambet trist, Cand spui: „Dumnezeu e al meu..! „L-am castigat cand m-am rugat

Boris: M-am săturat…Emilian, vrei să îl întrebi şi tu ceva?

Îngerul: Nu te obosi, nu ma poate, vedea.

Emilian: Pe cine? Omule ai înebunit vorbeşti singur!

Boris: Ştiu că nu îl poţi vedea, dar de auzit nu-l auzi?

Îngerul: Nu…
Emilian: Nu domne`

Îngerul: Un om poate vedea un înger doar dacă îl prinde, adică dacă îi doreşte prezenţa mai mult decât viaţa însăşi, ori dacă are prea multe întrebări de pus…tu le ai pe amândouă, el pe niciuna. A trăit toata viaţa în noapte şi aşa o va face de acum încolo.

Boris se apucă din nou de citit ziarul. Punkerul încetează din head-banging.

Punkerul: Frate, pot să te întreb ceva?

Îngerul: (iritat) Spune, dar fi succint!

Punkerul: Tu chiar exişti? Orbul nu crede în tine, deci nu te vede, boşorogul, crede orice…

Boris: Uite ce scrie aici: „ O ipoteză discutată în cercurile academice de ceva vreme, a prins substanţă odată cu descoperirea unui fragmen de meteorit ce conţine o monstră de material genetic conţinând genomul uman. Atât religiile cât şi oamenii de ştiinţă au găsit un punct comun în creaţionismul extraterestrul. Suntem pur şi simplu clonele unei rase extraterestre…scopul nostru este de a creşte…”

Îngerul: Interesantă teorie…

Punkerul: Dar are un mare defect! Pe ei cine i-a creat?

Punkerul îşi dă jos gluga, iar umbra sa prinde forme draconice.