Top 10 Benzi de la DC – Locul 1


aici <– locul 2

All Star Superman

de Grant Morrison(scenariu) și Frank Quitley(artă)

Nu știu, mai am ce să spun despre banda asta? Poate să le zic mai bine decât am făcut-o înainte. Poate să descriu mai pe larg rolului lui Quitely. Poate să mai analizez o scenă și să explic de ce e atât de bună…Dar nu cred că mai am ce spune despre ea. Ceea ce nu înseamnă că nu se mai poate zice altceva, dar că nu mai sunt eu capabil să transpun în cuvinte experiența pe care mi-o oferă.

Styx anybody?

Ceea ce mi se pare interesant, atât la All Star Superman, cât și la Dark Knight Returns, e că ambele au fost realizate într-un punct foarte special al carierei creatorilor. Atât Morrison și Miller, dar chiar și Quitley. Separă două faze destul de diferite între ele. Morrison când a început să scrie benzi desenate a venit dinafara mediului. Citea Burroughs și Moorecock și Dick și scria piese de teatru în timp ce consuma substanțe psihotropice. Primele sale benzi au fost inspirate de filosifia orientală și diferite curente moderniste.

Diavolul e în detalii

Erau mai mult sau mai puțin outsider-art. Apoi, încetul cu încetul a început să fie cuprins de mainstream, de lumea benzilor cu supereroi, de muzica populară, de jocuri video, astfel încât ceea ce face acum este poate un pic mai subversiv, realizat cu mai mult talent și arătând mai multă încredere în ctitor decât marea majoritate a benzilor cu supereroi, însă fără a fi ceva cu adevărat bizar și inovator. Miller a avut un parcurs exact opus, pornind de la a consuma arta clasicilor de pe toate continentele, studiind-o și rafinând-o, inovând nu neapărat prin creație originală ci prin permutări stilistice. Acum în schimb, când a devenit el însuși un clasic, a ajuns să creeze lucruri bizare și polarizante care nu prea au niciun fel de corespondent în lumea benzii desenate. A ajuns într-un fel să creeze outsider-art, deși rădăcinile sale sunt prinse adânc în istorie. Și Quitley l-a asimilat pe Swan în stilul său obraznic și european, experiența marcându-i desenul într-o oarecare măsură. Iar atât All Star Superman, cât și Dark Knight Returns, sunt create în momentul când s-a trecut de la artă influențată de exterior, la artă puternic înfiptă în mediu(sau invers), reușind ceva nu chiar experimental, dar  împlinit, astfel încât să-și transceadă statutul. Iar despre asta ne vorbește All Star Superman(see what I did there?), care fel ca DKR, este o bandă completă și funcționeză pentru un spectru variat de așteptări, de la bandă de acțiune, la integrare a supereroului în mitologie sau chiar meditație asupra rolului ficțiunii.

La fel ca Dark Knight Returns o redescopăr period și chiar dacă îmi schimb părerea despre unele lucruri ale lui Morrison, nu mereu în bine, mereu aflu ceva și mai adânc și mai personal și chiar mai frumos decât știam înainte. Însă spre deosebire de Dark Knight Returns, calitățile nu-i reies din conflict(al artistului cu lumea, al artei cu proza, dar și interior narațiunii), ci dintr-o integrare holistică a vieții în artă(snobquake).

Batman e mort, trăiască Batman – partea I


Și se făcea cândva prin anii 90 că Miller începea să-și transforme parodia tributară, sau tributul parodic, la stilul noir într-o altfel de bandă decât cea care era cândva. Începea să fie mai puțin un joc cu panourile, cu umbrele, cu stereotipurile genului ales și mai mult o frecție artistică în care omul își lăsa imaginația să zburbe liberă prin Hell and Back dându-i voie arhetipului musculos și hipersexualizat să se bată cu dinozauri într-un peisaj frumos colorat. Miller vroia să revină la a desena supereroi, fie că își dădea seama sau nu. Iar nu după mult timp i s-a și oferit ocazia când s-a gândit că n-ar fi rău să facă o continuare la Dark Knight Returns. DC, mai mult companie de perpetuat branduri decât altceva, nu puteau fi mai bucuroși când unul dintre cei mai celebri creatori și autorul unueia dintre cele mai de succes benzi s-a hotărât să revină în curtea lor. Puțin știau ce avea să urmeze.

Dark Knight Strikes Back, cum are să fie numită infama continuare este una dintre cele mai urâte, lipsite de sens și de sensibilitate benzi făcute vreodată. Nu pare să aibă pic de respect față de continuitate, de personaje, nu are nici măcar logică internă. Și îmi place mult de tot pentru asta. E o plăcere egoistă, nerafinată și greu de împărtășit, însă înainte de a mă scuză și de a încerca să explic de ce totuși mi se pare că se merită și că Dark Knight Strikes Back este doar un semi-eșec, trebuie să ne aducem aminte ce a fost Dark Knight Returns.

Foarte des este pusă pe același nivel cu Watchmen ca una dintre primele tentative, sau reușite, de a deconstrui supereroii, de a insufla realism și ceva întuneric în lumea lor fantastică și colorată. Ceea ce arată o lipsă de înțelegere a ambelor opere, dar și a mediului. DKR nu e nici pe departe la fel de intelectuală sau de formalistă ca Watchmen, motiv pentru care îmi place mult mai mult. Izvorăște cu mai multă forță din sine, e mai personală. E un priveghi al benzii cu supereroi, e momentul când eroii încetează să se mai conformeze perceptelor susținute atât de mult timp, iar ca atare se sacrifică, lăsând în urmă ceva nou. Ca poveste, asta mi se pare că îi conferă putere, nu violența sau așa-zisa reinterpretare, ci sacrificiul, poate el și metaforic. Asta mi se pare că pune carne pe tușele personajelor și suflet în cuvintele lor.

Dar mai sunt lucruri care fac din DKR mai mult decât o bandă cu supereroi, înafară tonului poveștii. În ea, Miller a avut libertatea să expună opinii. Nu despre practicile companiei concurente, nu despre modul cum au fost tratate anumite personaje ci despre politică și războiul rece și discursurile apocaliptice ale lui Reagan. Iar asta într-o manieră directă, deloc mascată, ceea ce nu cred că s-a făcut în asemenea benzi. Mesaje vagi de natură socială, da, alegorii, poate, propagandă, sigur, dar nu critică, nu satiră. Mai contează că mesajul nu mai are relevanță acum? A spune ceva mi se pare la fel de important. Iar luându-și libertatea asta, Miller și-a acordat în același timp dreptul să spargă tipare stilistice. Să experimenteze, să facă ceea ce vrea, ce simte că trebuie.

Dar aceia au fost anii 80. Continuarea a venit după cincisprezece ani și s-au schimbat multe lucruri între timp. Ceva major chiar în timpul creării benzii.

Partea a doua.

O listă cu benzi anglofone


#1 – Maus de Art Speigelman

Cartea care le-a început pe toate(mă rog, început e un termen cam puternic, dar a dat startul unei mișcări de literalizare a benzii desenate și a revitalizat multe aspecte ale industriei, în special ce țin de alternativă) și una dintre puținele lucrări canonice care în momentul de față poartă același impact asupra cititorului ca atunci când a fost scrisă. Asta pentru că pe lângă caracterul istoric, bibliografic, informativ, are un centru de mare densitate a trăirilor. Nu este vorba numai despre persecutarea evreilor de către naziști, ci și despre lucruri universale precum relația cu părinții, moșteniri culturale, sentimente de vinovăție. De abia aștept să fie adusă în țară.

#2 – Blankets de Craig Thompson

Până acum e un singur bildungsroman în care m-am regăsit(cărțile 2 și 3 din Lanark). Din nefericire nu e Blankets, deși în puncte cheie seamănă. În schimb, unde eu am fost și încă sunt panicat, deprimat, frustrat, dărâmat, intern dezarticulat, avatarul domnului Thompson a reușit să găsească refugiu și scăpare în mici plăceri, să înțeleagă ce se întâmplă și să facă alegerile pe care vrea. Este o poveste despre familie și iubire și pierderea credinței, însă lipsită de tragism sau furie. Plus că e desenată foarte bine. Adică, foarte bine.

#3 – Black Hole(se bate cu X’ed out care cred că s-ar putea să fie mai bun, doar că nu e încă terminat) de Charles Burns

Simbolurile, doamne, simbolurile! Artă superbă, personaje și situații atât de reale(mă rog, exceptând evidenta boală ciudată) și de întunecate.

#4 – All Star Superman
scenariu de Grant Morrison, iar arta de Frank Quitley și Jamie Grant

De fiecare dată când mă uit prin banda astă mă cuprinde un sentiment acut, incredibil de puternic de fericire și încredere. Dacă asta nu e frumusețe, atunci nu știu ce e.

#5 – Black Orchid
scenariu de Neil Gaiman iar artă de Dave McKean(Lucia o să mă omoare că am pus o bandă de McKean sub una cu Superman)

Sooo pretty + Divina Comedia cu supereroi. Să nu uităm de arta superbă a lui McKean.

#6 – Ronin de Frank Miller și Lyn Varley

E plină de energie plus Miller încercând să asimileze stilul lui Moebius și Goseki Kojima. Nu e frumos, dar e spectaculos. Precum privind la un boa cum digeră un elefant(Saint-Exupéry refference FTW). Plus referințe biblice, ambiguitate psihologică și samurai.

#7 Jimmy Corrigan: The Smartest Kid On Earth de Chris Ware

Sunt destul de sigur că merită un loc mai sus în listă, pentru că nu cred că nu poți aprecia măiestria tehnică de care dă dovadă și puterea melancoliei pe care o evocă. Mi-e lene să restructurez lista.

#8 – Bodyworld de Dash Shaw
http://www.dashshaw.com/bodyworld.html
Fuck! Fuck! Fuck! M-o bulversat, m-o metamorfozat. Și am citit-o sub formă de webcomic!

#9 – League of Extraordinary Gentlemen

scenariu de Alan Moore

artă de Kevin O’Neill

Atât de amuzant și de inteligent și de bine făcut și îmi place atât de mult de arta lui Kevin O’Neill. From Hell e un pic mai serioasă și mai densă, adică mult mai densă și după multe standarde(în general și după ale mele, dar acum sunt într-o altă dispoziție) ar fi mai bună, dar League of Extraordinary Gentlemen e mult mai distractiv de citit.

#10 – Ice Haven de Daniel Clowes

Cred că de abia cu asta Clowes a ajuns la o maturitate artistică. Nu știu sigur dacă narativ, pentru că încă de la început în Oddball dădea dovadă de un puternic simț al personajelor și al dialogului, însă aici este mai ambițios, iar din punct de vedere artistic dezlănțuie o multitudine de stiluri mânuite foarte bine și precis.

Be you gods or devils


La mijlocul anilor 90, ca răspuns la violența…nah, nu cred asta. La mijlocul anilor 90 Alan Moore a început să se certe cu DC în legătură cu drepturile sale asupra benzilor la care a contribuit și la renumerarea sa. Fără să primească atâți bani cât considera că merită, s-a dus la domnul Rob Liefeld, fondatorul Image și Awesome Comics, spunându-i: ”Ai aici niște benzi de tot rahatul, însă la momentul de față, din toată industria benzilor desenate, tu faci cei mai mulți bani. Dacă din dejecțiile tale reușești să scoți aur, imaginează-ți ce vei face cu numele meu pe ale tale benzi!” Iar Alan Moore a transformat două benzi create de Liefeld, Youngblood și Supreme, într-o serie de tributuri pentru personaje mai vechi și mai inocente, Teen Titans și Superman, cel puțin așa cum erau scrise în era de argint. Despre Supreme a mai și spus că este modul lui de-a-și cere scuze pentru contribuția sa la așternerea Erei Întunecate. Ceea ce nu cred, fiindcă sunt aproape sigur că omul are destul discernământ încât să își dea seama că prostia consumeristă și lipsa de virtuți intelectuale a oamenilor implicați în industrie s-a făcut vinovată acea perioadă și în niciun caz încercarea unora de-ai emula pe el și pe Frank Miller. În special pe el. Dacă ar fi simțit nevoia să facă asemenea afirmații le-ar fi făcut mai devreme, mai vocal și nu într-un mod care să împingă mediul înapoi.

Trebuie să iubești cât de nonșalanți sunt cei doi

Dar mă arunc în digresiuni… Chiar dacă poveștile erau destul de slabe după standardele pe care le-a impus Moore înainte, erau la ani lumină distanță față de cele cu care era obișnuit publicul lui Rob Liefeld, ca atare s-au vândud destul de bine și au fost primite cu brațele deschise de critici. Chiar și așa, când a căzut piața benzilor din cauza speculatorilor, Liefeld prins fiind în tot felul de procese, Awesome Comics s-a dus și ea. Nu știu cât de deranjat a fost domnul Moore pentru că și-s făcut propria editură sub Wildstorm, unde a început să producă benzi în voie, în același spirit și probabil mai bine plăitit. Succesul pe care l-au avut Marvels, Kingdom Come și poveștile lui Moore a inspirat o mișcare ce are ca scop readucerea Erei de Argint în benzile moderne. Ca reprezentanți putem enumera asemenea nume precum Joe Casey, Mark Waid, Geoff Johns, Jeff Leob, chiar și Frank Miller(cu Dark Knight Strikes Again)…practic cam tot ce s-a făcut la DC, în spiritul acesta s-a realizat. În cazul lui Marvel lucrurile sunt mai puțin evidente, însă Joe Quesada a luat câteva decizii pentru a împinge situația unor titluri spre același loc pe care îl ocupau în anii 70(deși deja nu mai suntem în era de argint), iar Ultimate Marvel, acum Ultimate Comics, a fost înființată pentru a reinventa poveștile clasice al începuturilor companiei.

Așa…ce legătură are asta cu JLAul scris de Grant Morrison? Cam nimic. Pentru că Morrison deși este asociat des mișcării acesteia, poveștile lui nu par a avea scopul readucerii atât a Erei de Argint, cât a redescoperirii unor idealuri împărtășite de benzile publicate în acea perioadă. În același timp, se conformează cu destul de mult stoicism deciziilor editoriale cretine și uneori chiar îmbrățișează aspecte ale anilor 90. Iar JLAul său tocmai despre asta este vorba, a învăța din trecut, a fi împăcat cu el, dar a privi spre viitor. Mă rog, mai este și vorba despre împlinirea potențialului uman. Iar poveștile și chiar modul cum este scrisă banda, reflectă permanent lucrul acesta.

Pentru că vânzările la Justice League International, încarnarea de la vremea respectivă a Justice League, au înregistrat scăderi vertiginoase în vânzări, DC s-a hotărât să își asume câteva riscuri și să înmâneze lui Morrison, care pe vremea aceea nu era la fel de popular ca acum, o versiune nouă a JLAului care să cuprindă membrii echipei originale. Acest lucru, ne-ar trimite cu gândul la neo-Silver Age, însă jumătate din personaje, deși poartă același titlu, le sunt succesori, direcți, indirecți sau accidentali, unul fiind creat de Morrison special pentru asta. Nu numai atât, dar rezervă suficient de mult spațiu demonstrării competenței lor și chiar sugerează posibilitatea ca nou veniții să își întreacă predecesorii.

Nikopol much?

Banda este scrisă cu foarte multă economie, pasul este hipercondensat, cât de condensat poate să fie pentru patru panouri pe pagină, rezervând doar câteva dintre acestea fiecărei secvențe, multe acțiuni având loc în paralel și scoțând mereu în evidență anumite caracteristici ale membrilor implicați. Nu există niciun moment mort; atunci când un set de personaje duce la îndeplinire o acțiune, ceea ce se întâmplă în decurs de o pagină, două, trei cel mult, atenția narațiunii sare pe alt set, pe care îi găsim în toiul altei acțiuni, momentele de tranziție fiind astfel realizate în fundal, de către cititor care se găsește nevoit să se implice în procesul povestirii. Se dă naștere unei benzi foarte energice și cu un destul de ridicat potențial de a induce confuzie în cititor în cazul în care acesta nu acordă atenție evenimentelor la care asistă și pe care trebuie să le asimileze. Iar prin asta, oferă senzația că se asistă la ceva mai grandios, mai intens, mai complex decât poate mintea umană să conceapă, forțându-ne efectiv să construim o mitologie pentru a putea înțelege cum trebuie banda. Astfel caracterul de divinități al membrilor ligii parvine mult mai natural și mai ușor de acceptat decât în alte benzi care încearcă să facă această afirmația, chiar și decât în Miracleman sau Kingdom Come.

Ce-mi place expresia lui Flash

Eventuala confuzie din poveste poate avea loc și din cauza lui Howard Porter, care deși nu este un artist neapărat slab, nici în zilele noastre nu a învățat bine să reproducă anatomie cât de cât realistă, sau să facă o perspectivă. Iar JLA a fost una dintre primele sale benzi.  Panourile îi sunt încărcate și detaliate, însă foarte claustrofobice, paginile deși ornate drăguț, specific anilor `90, au o compoziție dubioasă și lipsită de un echilibru care probabil ar fi ajutat cursului narațiunii. Se pricepe cât de cât la mimica feței…Uneori…Reușește totuși să portretizeze acțiune la o scară la care nu cred că se mai ridicase mediul până atunci, decât în niște benzi de Jim Starlin. S-a făcut vinovat de geneza benzilor widescreen? S-a făcut. E bine, e rău? Cred că depinde de gusturile ficăruia.(i.e. dacă banda nu se cheamă Authority, sau nu este desenată de Quitley, e rău. E foarte rău.)

Blame Nintendo!

O caracteristică a celor care vor să readucă era de argint este faptul că dându-li-se ocazia, uneori nici nu e nevoie de o ocazie, vor rectifica amănunte, chiar și minore, ale continuității, sau vor critica starea prezentă a lucrurilor(Superboy Prime much?). Chiar dacă din constrângeri editoriale sau din frică, ceea ce mă îndoiesc, dar presupun ce e mai rău, Morrison nu a făcut așa ceva. Personajele sale sunt conștiente de moștenirea pe care o poartă, uneori au îndoieli față de capacitatea lor de a o onora, dar sunt dispuse să lupte pentru a demonstra lor și lumii că au puterile pe care le au și fac parte din echipa din care fac parte, pentru că merită și au ceva de oferit. Nu sunt caracterizări deosebit de complexe, tușe incredibil de fin trasate, însă peste personajele acestea nici nu se poate face așa ceva prea bine. Morrison subliniază în schimb, succint, constant și perfect câteva atitudini și crezuri definitorii, relația dintre membrii echipei, iar acțiunile lor relevă acest fapt.

În era de argint conflictele se rezolvau nu prin violență, ci prin ”năzdravenie”, prin utilizarea în moduri inventive a puterilor personajelor. Aici, Morrison continuă pe aceeași linie, însă adâncește conceptul, sau mai exact, oferă motive subtextuale pentru care supereroii nu iau măsuri extreme și nu rezolvă probleme doar pocnindu-și puternic adversarii. Pentru a triumfa, eroii trebuie să își accepte slăbiciunile și limitările, deschizându-și noi perspective. Luptându-se în primul rând cu diferiți analogi, cu dubluri sinistre și exagerate, conflictul devine unul intern și nu mai este vorba despre cine poate să pocnească mai tare, ci despre cine este dispus să evolueze, să se schimbe, să își accepte rănile pentru a le putea vindeca.

Holy fu...

Am zis că n-ar face parte din mișcarea neo-Silver Age, Grant Morrison, dar cred că m-am înșelat. Doar el și Joe Casey continuă spiritul acelei ere, încercând să vindece cu adevărat industria și mediul, în timp ce epigonii lor nefericit de populari nu fac decât fie să instaureze o cruntă Inchiziție, fie să abandoneze barca în care au săpat atât de multe găuri.

THIS IS soooooooo...

Or am I part of the disease?


Kingdom Come adresează mai direct problemele anilor 90 decât Marvels, care a preferat să își îndrepte privirea departe de ele; chiar personajul negativ, Magog, este construit după creațiile lui Rob Lifeld, în special după Cable. Lumea din bandă este asaltată e așa-ziși supereroi, de fapt delicvenți cu superputeri de care abuzează în numele unor idealuri care nu înseamnă nimic pentru ei. Scopul lor nu mai e de a proteja oamenii nevinovați și de a împărți justiție nelegiuiților, ci de a se răzbuna,a rezvola conflicte interne prin cel mai excesiv uz de violență, sau pur și simplu a se omorâ între ei; linia dintre erou și infractor devenind foarte confuză și nu prin complexa creionare a personajelor negative. Situație care seamănă destul de bine cu ce am vedea prin primele numere din X-Factor, prin Azrael sau în Yougblood.

S-a ajuns la situația asta pentru că primii eroi au eșuat. Joker a omorât-o pe Lois, iar Magog a ajuns la acesta înaintea lui Superman, oferindu-i o doză din justiția Vechiului Testament. Clasicele metode nu mai atrăgeau populația, care aclama crima anti-eroului, absolvindu-l de vină. Superman se izolează, iar în absența inspirației oferite de el, lucrurile capătă tonalități din ce în ce mai sumbre. Gotham este transformat într-un stat polițienesc de către Batman, care renunță la persona lui Bruce Wayne; Jay Garrick și-a cedat aproape complet umanitatea alegând să trăiască între tic-tactul ceasului pentru a putea fi pretutindeni în Keystone City, dând naștere unei utopii mai subtile decât dystopia lui Batman, dar egal de totalitară. Ceilalți eroi fie se izolează și ei în diferitele societăți mistice sau extraterestre de unde provin, fie se lasă cuprinși de violența și sălbăticia noii generații, ori au fost uciși între timp.

Situația scapă de sub control când Captain Atom este omorât pe câmpurile Kansasului, iar sângele său radioactiv curmă viața întregii regiuni. Asta îl trezește pe Superman din letargie  care se pune pe curățat America, însă devine un pic cam zelos și construiește un gulag unde aruncă pe toți cei care nu se supun principiilor sale. Motiv pentru care Națiunile Unite se sperie și aruncă o bombă nucleară peste ei când infractorii evadează din lagărul de reeducare. Supraviețuiesc numai persoanjele de care cititorului îi pasă, acestea văd eroarea căii pe care au pornit, promit să numai facă prostii și să trăiască printre oameni, nu ca niște zei deasupra lor.

Cu toate astea, portretizarea eroilor din Kingdom Come nu poate fi mai diferită de cea din Marvels. Miniseria asta are ca scop apoteozarea eroilor vechi, trecerea lor în registru drept zei. Zei benevolenți, iertători și simpatetici, dar zei fără îndoială. Acțiunile le sunt clare, au scopuri bine determinate și sunt încrezători în mijloacele lor. Sunt aproape imuabili în deciziile luate, în ciuda cruzimii unora dintre ele. Vor să schimbe lucrurile, să plămădească chiar și din noroi o lume nouă. Să nu mai spunem de puterile pe care le dețin.

Bearing of the Cross, anybody?

Îl consider pe Mark Waid un scriitor un pic mai slab decât Kurt Busiek, personajele sale fiind mai puțin nuanțate, ceva mai generice, însă tocmai acest lucru, împreună cu capacitatea sa de a purta povești lungi pe acțiuni imaginative îl face un scriitor mai potrivit pentru benzi clasice cu supereroi decât scenaristul lui Marvels. Ca atare nu este de mirare că deși se încearcă și în Kingdom Come inserarea unei perspective umane asupra evenimentelor, aceasta este atrofiată de faptele supereroilor, rămânând doar o prezență de fundal. Norman McCay este un pastor care suferă din ce în ce mai des de viziuni apocaliptice. După ce ține o predică, înainte de reapariția lui Superman, The Specter(Wrath of God) îi confirmă că premonițiile sale se vor adeveri și îl poartă prin diferite locații pentru a nara evenimentele. Tonul său este mult prea subjugat, într-o constantă adolatrizare față de supereroii din vechea gardă, în special față de tabăra lui Superman. Imaginile apocaliptice sunt de asemenea destul de inutile, saturându-se la un momentdat. Recunosc totuși că reprezintă într-adevăr o schimbare benefică de stil.

Aici arta lui Alex Ross transformă personajele în creaturi monstruoase și patetice în același timp. Sunt lucruri pe care arta clasică le ascunde, în benzile cu supereroi, în timp ce a lui Alex Ross lasă totul la vedere. Modul cum poartă costumele destul de ilare scoase din lumea culorilor primare, cum își afișează formele hipertrofiate, are ceva care mă înfioară. Este în același timp un pic mai experimentală în ceea privește așezarea panourilor, aplicând diferite efecte bordurilor, înclinând ilustrațiile ș.a. Iar dacă tot vorbim despre curente instaurate în aceeași perioadă, nu cred că moda curentă de a avea coperți incredibil de detaliate, nu se datorează aproape în totalitate lui Ross, care urmând succesului pe care l-a avut cu cele două romane grafice despre care am vorbit, a devenit unul dintre cei mai bine vânduți realizatori de coperți. DC îl au pe Lee Bermajo, Ross, J.H. Williams III; Marvel pe Adi Granov, Marko Djurdjevic,iar la sfârșitul zilei, toată lumea îl folosește pe John Casaday. În momentul de față piața îmi pare saturată cu astfel de coperți, chiar dacă designurile sunt inventive și sper că Marvel(pentru că ei au cele mai multe) să mai caute și alt fel de artiști europeni.

X-Treeme!!!

Atât Marvels cât și Kingdom Come abundă de referințe la diferite benzi, Kingdom Come chiar mai mult, acestea făcându-și de multe ori loc în prim-plan și chiar în dialog. Oferă densitate și substanță lumilor, iar în același timp satisfac cititorii mai atenți care reușesc să le găsească pe acelea ascunse cu mai multă grijă. Însă la fel ca în Marvels și Kingdom Come s-ar putea să își lase cititorii neexperimentați, un pic confuzi.

Dacă serialele astea două au fost mai mult auxiliare universurilor despre care vorbeau,  DC începând cu anii 2000, iar acum Marvel cu Heroic Age aplică ce au învățat mai bine sau mai prost, în benzile din continuitate. Geoff Johnes, micul epigon al lui Waid și Morrison a făcut un țel din cariera sa la DC să rectifice tot ce s-a schimbat în cadrul companiei între 86 și 2000, înviind supereroi, restabilind relații și locații, iar puținii pași înainte făcuți nu sunt altceva decât continuări ale unor povești mai vechi. De asemenea sunt repovestite încontinuu evenimente precum Clone Saga sau primele apariții ale diferiților supereroi. Atitudinea asta este mult veche și nu se trage din Marvel sau Kingdome Come, însă cele două mini-serii au demonstrat cât de vandabile sunt asemenea povești.

Ce se realizează însă, este o ermetizarea a benzilor cu supereroi, o limitare a publicului, una chiar mai gravă decât sânii aproape dezgoliți ai lui Power Girl sau Black Widow(cât mă mă enervează hipsterele care comentează la așa ceva!).

Your mind is blown!

For the Man Who has Everything/The Killing Joke


(Frate, chiar am exagerat cu poezele aici)

Sunt povești de Alan Moore, desenate de doi artiști excelenți, dar nu foarte prolifici. Fiind vorba despre Alan Moore, nu prea se poate vorbi despre artă, pentru că domnul Moore exercită un asemenea control în scenariile sale încât indiferent de calitatea artistului, rezultatul este unul mulțumitor, foarte plăcut, dar rareori spectaculos(deși mereu memorabil). Benzile arată bine, cu oarece pretenții de realism, cu panouri încărcate și mai ales în the Killing Joke, multe dintre ele tăcute. Sunt puternic atmosferice și dinamice. Arată bine și zic povestea cum trebuie, nu prea poți spune mai mult despre artă.

Ce este interesant la ele, e că prin lecturarea lor se evidențiază o trăsătură importantă, dar subtilă a scriiturii lui Moore. Personajele pe care nu le-a creat el, sunt conturate excelent, cu psihologii complexe și interesante, dar aproape imposibil de plăcut, cel puțin pentru mine. Îmi stârnesc repulsie, greață și chiar un pic de frică. Însă, atunci când scrie un personaj care nu este al său, nu e zămislit din propria lui materie cenușie, este scris cu respect, înțelegere, reveranță chiar. Nu este singurul scenarist de benzi care face asta(Mark Waid îmi sare în minte), dar la Moore sunt mult mai evidente extremele, pentru că parcă numai în ele lucrează.

Deși a fost transpusă într-un episod din JLA Unlimited, mi se pare ceva mai puțin cunoscută sau apreciată decât The Killing Joke(asta și pentru că Batman este mult mai popular decât Superman). Povestea decurge cam așa: este ziua lui Superman, iar Batman, Robin și Wonder Woman, îl vizitează pe Superman în Fortăreața Solitudinii pentru a-i oferi cadouri. Încă din prima scenă Moore face o treabă minunată stabilind trăsăturile personajelor și relațiile dintre ele. Tratementul aplicat lui Jason Todd(Robin) este foarte interesant, pentru că aproape nimeni nu îl plăcea, motiv pentru care l-au omorât repede. Este eroic, ajută enorm la salvarea situației, însă tot se mai găsesec reminescențe ale vieții petrecute pe străzi.

Replica lui Batman este una dintre cele mai faine fraze rostite vreodată într-o asemenea bandă. Nu numai că dezarmează acuzațiile de homosexualitate aduse lui și companionilor săi bătându-și în același timp un pic joc de Jason, dar este și un mesaj adresat cititorului, să nu se gândească în mod erotic la Wonder Woman. Majestic!

Cei trei intră în Fortăreață numai pentru a-l găsi pe Superman sub influența unei plante bizare și în mod clar extraterestre. Paralizat în lumea reală și transportat într-una virtuală, Superman își trăiește viața așa cum ar fi fost dacă Krypton nu ar fi explodat și nu ar fi fost trimis pe Pământ. Totuși, psihicul său, realizând cumva iluzia, începe să o degradeze, degenerând oamenii și stârnind conflicte, distrugând viețile celor pe care îi iubește.

Nu îmi dau seama dacă manifestația fanatic-religioasă ar trebui să fie un comentariu politic pentru ceva asemănător din Anglia sau America, dar se prea poate, venind din partea unui englez care a scris V for Vendetta. E suficient să spun că până la urmă, lucrând împreună Batman, Wonder Woman și Robin îl eliberează pe Superman și îl pedepsesc  pe cel răspunzător de starea în care l-au găsit.

Zii că nu vrei îl pocnești pe tipul care arată ca Baronul Harkonen, drept în față!

Zii că nu vrei îl pocnești pe tipul care arată ca Baronul Harkonen, drept în față!

La fel ca în Marvel Man este un pic cam prea mult text aici, în unele momente dăunând pasului și poate sunând pretențioas, dar doamne ce bucățele suculente de text oniric și one-linere reușete să scoată Moore. Este o poveste densă, care cimentează importanța, semnificația și trăsăturile celor patru personaje prezente. Până la Supermanul din All Star Superman, nu cred că personajul a fost scris vreodată mai bine și cu o mai profundă înțelegere a ceea ce-l face să ticăie.

În viața sa imaginară pe Krypton este un om de știință, dar și un familist. Nu are o prezență importantă sau impozantă, ci preferă să rămână printre cei dragi sau să reflecteze în mijlocul pustiului Kryptonian. Iar asta este o parte importantă a personalității sale, care din nefericire este des ignorată. Sentimentul de alienare, înclinarea pentru contemplație și studiu, pentru cercetare a lumii exterioare, dar mai ales a celei interioară; determinarea de a-și analiza motivațiile și crezurile, lucrurile astea sunt ceea ce face personajul să fie unul memorabil.  Nu este un zeu al bunătății incontestabile putând simți furie sau disperare, iar tăria sa nu constă în abolirea acelor sentimente, ci în depășirea lor, în acceptarea rațiunii asupra instinctului, a adevărului asupra minciunii, oricât de satisfăcătoare ar fi ea.

Este o bandă foarte densă, îngropând bine în narațiune și dialog problema feminismului, a pasării vinei și suferinței pentru acte de care nu te faci vinovat. Moore aruncă niște portrete acide atât pentru technocrație, dar și pentru teocrație. Este deasemenea destul de matură, mai ales pentru perioada în care a fost produsă, cu vreo două aluzii sexuale. Iar în final, dar nu numai, câteva comentarii metatextuale cu privire la unele practici ale industriei.

În mod clar este o poveste recomandată, în special dacă din nu îți place Superman, pentru a te îndepărta de pe drumul tău păcătos și a păși în lumină.

Okai, terminat cu asta. The Killing Joke este… o poveste mai slabă. Desigur, fiind vorba de Alan Moore și Brian Bolland, asta nu înseamnă foarte mult. Evidențiază însă cât de puternic s-a schimbat industria în 3 ani, odată cu apariția lui Watchmen și Dark Knight Returns. Evenimentele din ea sunt mai grafice, iar scriitura este ceva mai ușoară și în mod ciudat, scăpând de limbajul forțat artistic, ceva mai poetică, cu dialogul căzând frumos aproape în cadențe. The Killing Joke decurge cam așa: Batman vine în Arkham să vorbească un pic cu Jokerul, îl găsește deja evadat, Jokerul o paralizează pe Barbara Gordon, îl răpește pe Jim Gordon, îl torturează, Batman îl salvează, își înfrânge adversarul, iar în final este lăsat la latitudinea cititorului dacă Batman îl omoară sau capturează pe Joker.

Ambiguitatea și opțiunea de a alege sunt teme importante în banda asta, doar că nu realizate foarte subtil, chiar forțat, deși asta nu neapărat din cauza lui Moore. Nu știu în ce măsură trebuia să fie plasată în continuitate povestea și indiferent de răspuns apare o problemă. Dacă trebuia din start să fie plasată în continuitate, așa cum este acum, atunci finalul ambiguu este destul de stupid pentru că în mod clar îl închide pe Joker, iar de acolo încep să se destrame destule fire, povestea rămânând fără să spună prea multe, acuzațiile Jokerului fiind lipsite de fond. Dacă nu este în continuitate, atunci impactul pe care îl are povestea scade(nu eliminat complet, tot pune niște întrebări asupra cărora ar merita ceva reflecție), fiind vorba despre un Batman ipotetic, nu despre THE Batman.

În același caz, paralizarea Barbarei Gordon mi s-ar părea doar un act de cruzime, fără prea mare importanță pentru cursul poveștii(putea să rămână în comă și asta ar fi mers destul de bine mână în mână cu tema principală). Acum povestea ei a fost continuată și Barbara trasnsformată în Oracle, încă ajutând comunitatea super-eroilor și devenind un soi de model pentru infirmi, deci tot a ieșit ceva bun din tragedia ei. Structural, povestea ar fi fost mai bună dacă nu ar fi considerată canonică, pentru că în modul acesta, ar fi spus ceva, ar fi fost vorba despre postularea unor întrebări valide cu privire la psihologia lui Batman.

Deci, scena asta este atât de puternică în efectul ei, încât nu numai va motiva o grămadă de povești în DC, dar va fi și emulată de cel puțin două benzi excelente, Batman and Robin(de Morrison și o grămadă de artiști) și Casanova(de Fraction, Ba și Moon )

Polemica stârnită de Moore prin gura Jokerului este al naibii de interesantă, însă spre sfârșit ajunge să se simtă prea mult a polemică adresată efectiv cititorului și mult mai puțin personajelor. Oricum, este mult mai mult o poveste despre Joker decât despre Batman, explorându-se o posibilă origine a celebrului antagonist, creându-se în acesta o reflecția a lui Batman, implicit lasându-se teoria conform căreia și Batman ar fi nebun, doar se îmbracă în liliac ce naiba, însă își manifestă psihoza altfel.

Oricât de multe lucruri abominabile face Joker în banda asta, tot tipii ăștia doi mă enervează mai tare

Cred că problema stă în faptul că Batman este un personaj pe care nu prea poți să îl deconstruiești, așa cum se întâmplă cu altele și care este cam cel mai celebru procedeu al lui Moore. Nu prea poți să îl reduci la caractere tot mai simple, până la o serie de arhetipuri indivizibile, care sunt gata să distrugă orice pretenție ar avea personajul. Batman este deja deconstruit, iar în asta stă puterea sa nu numai ca personaj, dar și ca simbol cultural. În Planetary: Night on Earth, Whatever Happened to the Caped Crusader și Batman: Last Rites, Ellis, Gaiman și respectiv Morrison tocmai pe acest lucru se bazează, jucându-se cu diferite încarnări ale Cavalerului Întunecat producând povești tocami din principiile contradictorii pe care le reprezintă Batman. Încercând să analizeze psihologic și tematic ideea de Batman, Moore și-a închis povestea într-o capcană.

South Park e fan Batman !

South Park e fan Batman !

Oricum, ambele povești merită foarte mult, din destule puncte de vedere. Sunt scrise de Moore, desenate de Gibbons, respectiv de Bolland. Dacă oricare combinație a acestor artiști ar produce o poveste despre o varză, tot aș citi-o pentru că ar fi mai bună decât trei sferturi din ceea ce este pe piață.