Top 10 Benzi de la DC – Locul 1


aici <– locul 2

All Star Superman

de Grant Morrison(scenariu) și Frank Quitley(artă)

Nu știu, mai am ce să spun despre banda asta? Poate să le zic mai bine decât am făcut-o înainte. Poate să descriu mai pe larg rolului lui Quitely. Poate să mai analizez o scenă și să explic de ce e atât de bună…Dar nu cred că mai am ce spune despre ea. Ceea ce nu înseamnă că nu se mai poate zice altceva, dar că nu mai sunt eu capabil să transpun în cuvinte experiența pe care mi-o oferă.

Styx anybody?

Ceea ce mi se pare interesant, atât la All Star Superman, cât și la Dark Knight Returns, e că ambele au fost realizate într-un punct foarte special al carierei creatorilor. Atât Morrison și Miller, dar chiar și Quitley. Separă două faze destul de diferite între ele. Morrison când a început să scrie benzi desenate a venit dinafara mediului. Citea Burroughs și Moorecock și Dick și scria piese de teatru în timp ce consuma substanțe psihotropice. Primele sale benzi au fost inspirate de filosifia orientală și diferite curente moderniste.

Diavolul e în detalii

Erau mai mult sau mai puțin outsider-art. Apoi, încetul cu încetul a început să fie cuprins de mainstream, de lumea benzilor cu supereroi, de muzica populară, de jocuri video, astfel încât ceea ce face acum este poate un pic mai subversiv, realizat cu mai mult talent și arătând mai multă încredere în ctitor decât marea majoritate a benzilor cu supereroi, însă fără a fi ceva cu adevărat bizar și inovator. Miller a avut un parcurs exact opus, pornind de la a consuma arta clasicilor de pe toate continentele, studiind-o și rafinând-o, inovând nu neapărat prin creație originală ci prin permutări stilistice. Acum în schimb, când a devenit el însuși un clasic, a ajuns să creeze lucruri bizare și polarizante care nu prea au niciun fel de corespondent în lumea benzii desenate. A ajuns într-un fel să creeze outsider-art, deși rădăcinile sale sunt prinse adânc în istorie. Și Quitley l-a asimilat pe Swan în stilul său obraznic și european, experiența marcându-i desenul într-o oarecare măsură. Iar atât All Star Superman, cât și Dark Knight Returns, sunt create în momentul când s-a trecut de la artă influențată de exterior, la artă puternic înfiptă în mediu(sau invers), reușind ceva nu chiar experimental, dar  împlinit, astfel încât să-și transceadă statutul. Iar despre asta ne vorbește All Star Superman(see what I did there?), care fel ca DKR, este o bandă completă și funcționeză pentru un spectru variat de așteptări, de la bandă de acțiune, la integrare a supereroului în mitologie sau chiar meditație asupra rolului ficțiunii.

La fel ca Dark Knight Returns o redescopăr period și chiar dacă îmi schimb părerea despre unele lucruri ale lui Morrison, nu mereu în bine, mereu aflu ceva și mai adânc și mai personal și chiar mai frumos decât știam înainte. Însă spre deosebire de Dark Knight Returns, calitățile nu-i reies din conflict(al artistului cu lumea, al artei cu proza, dar și interior narațiunii), ci dintr-o integrare holistică a vieții în artă(snobquake).

Batman e mort, trăiască Batman – partea I


Și se făcea cândva prin anii 90 că Miller începea să-și transforme parodia tributară, sau tributul parodic, la stilul noir într-o altfel de bandă decât cea care era cândva. Începea să fie mai puțin un joc cu panourile, cu umbrele, cu stereotipurile genului ales și mai mult o frecție artistică în care omul își lăsa imaginația să zburbe liberă prin Hell and Back dându-i voie arhetipului musculos și hipersexualizat să se bată cu dinozauri într-un peisaj frumos colorat. Miller vroia să revină la a desena supereroi, fie că își dădea seama sau nu. Iar nu după mult timp i s-a și oferit ocazia când s-a gândit că n-ar fi rău să facă o continuare la Dark Knight Returns. DC, mai mult companie de perpetuat branduri decât altceva, nu puteau fi mai bucuroși când unul dintre cei mai celebri creatori și autorul unueia dintre cele mai de succes benzi s-a hotărât să revină în curtea lor. Puțin știau ce avea să urmeze.

Dark Knight Strikes Back, cum are să fie numită infama continuare este una dintre cele mai urâte, lipsite de sens și de sensibilitate benzi făcute vreodată. Nu pare să aibă pic de respect față de continuitate, de personaje, nu are nici măcar logică internă. Și îmi place mult de tot pentru asta. E o plăcere egoistă, nerafinată și greu de împărtășit, însă înainte de a mă scuză și de a încerca să explic de ce totuși mi se pare că se merită și că Dark Knight Strikes Back este doar un semi-eșec, trebuie să ne aducem aminte ce a fost Dark Knight Returns.

Foarte des este pusă pe același nivel cu Watchmen ca una dintre primele tentative, sau reușite, de a deconstrui supereroii, de a insufla realism și ceva întuneric în lumea lor fantastică și colorată. Ceea ce arată o lipsă de înțelegere a ambelor opere, dar și a mediului. DKR nu e nici pe departe la fel de intelectuală sau de formalistă ca Watchmen, motiv pentru care îmi place mult mai mult. Izvorăște cu mai multă forță din sine, e mai personală. E un priveghi al benzii cu supereroi, e momentul când eroii încetează să se mai conformeze perceptelor susținute atât de mult timp, iar ca atare se sacrifică, lăsând în urmă ceva nou. Ca poveste, asta mi se pare că îi conferă putere, nu violența sau așa-zisa reinterpretare, ci sacrificiul, poate el și metaforic. Asta mi se pare că pune carne pe tușele personajelor și suflet în cuvintele lor.

Dar mai sunt lucruri care fac din DKR mai mult decât o bandă cu supereroi, înafară tonului poveștii. În ea, Miller a avut libertatea să expună opinii. Nu despre practicile companiei concurente, nu despre modul cum au fost tratate anumite personaje ci despre politică și războiul rece și discursurile apocaliptice ale lui Reagan. Iar asta într-o manieră directă, deloc mascată, ceea ce nu cred că s-a făcut în asemenea benzi. Mesaje vagi de natură socială, da, alegorii, poate, propagandă, sigur, dar nu critică, nu satiră. Mai contează că mesajul nu mai are relevanță acum? A spune ceva mi se pare la fel de important. Iar luându-și libertatea asta, Miller și-a acordat în același timp dreptul să spargă tipare stilistice. Să experimenteze, să facă ceea ce vrea, ce simte că trebuie.

Dar aceia au fost anii 80. Continuarea a venit după cincisprezece ani și s-au schimbat multe lucruri între timp. Ceva major chiar în timpul creării benzii.

Partea a doua.

O listă cu benzi anglofone


#1 – Maus de Art Speigelman

Cartea care le-a început pe toate(mă rog, început e un termen cam puternic, dar a dat startul unei mișcări de literalizare a benzii desenate și a revitalizat multe aspecte ale industriei, în special ce țin de alternativă) și una dintre puținele lucrări canonice care în momentul de față poartă același impact asupra cititorului ca atunci când a fost scrisă. Asta pentru că pe lângă caracterul istoric, bibliografic, informativ, are un centru de mare densitate a trăirilor. Nu este vorba numai despre persecutarea evreilor de către naziști, ci și despre lucruri universale precum relația cu părinții, moșteniri culturale, sentimente de vinovăție. De abia aștept să fie adusă în țară.

#2 – Blankets de Craig Thompson

Până acum e un singur bildungsroman în care m-am regăsit(cărțile 2 și 3 din Lanark). Din nefericire nu e Blankets, deși în puncte cheie seamănă. În schimb, unde eu am fost și încă sunt panicat, deprimat, frustrat, dărâmat, intern dezarticulat, avatarul domnului Thompson a reușit să găsească refugiu și scăpare în mici plăceri, să înțeleagă ce se întâmplă și să facă alegerile pe care vrea. Este o poveste despre familie și iubire și pierderea credinței, însă lipsită de tragism sau furie. Plus că e desenată foarte bine. Adică, foarte bine.

#3 – Black Hole(se bate cu X’ed out care cred că s-ar putea să fie mai bun, doar că nu e încă terminat) de Charles Burns

Simbolurile, doamne, simbolurile! Artă superbă, personaje și situații atât de reale(mă rog, exceptând evidenta boală ciudată) și de întunecate.

#4 – All Star Superman
scenariu de Grant Morrison, iar arta de Frank Quitley și Jamie Grant

De fiecare dată când mă uit prin banda astă mă cuprinde un sentiment acut, incredibil de puternic de fericire și încredere. Dacă asta nu e frumusețe, atunci nu știu ce e.

#5 – Black Orchid
scenariu de Neil Gaiman iar artă de Dave McKean(Lucia o să mă omoare că am pus o bandă de McKean sub una cu Superman)

Sooo pretty + Divina Comedia cu supereroi. Să nu uităm de arta superbă a lui McKean.

#6 – Ronin de Frank Miller și Lyn Varley

E plină de energie plus Miller încercând să asimileze stilul lui Moebius și Goseki Kojima. Nu e frumos, dar e spectaculos. Precum privind la un boa cum digeră un elefant(Saint-Exupéry refference FTW). Plus referințe biblice, ambiguitate psihologică și samurai.

#7 Jimmy Corrigan: The Smartest Kid On Earth de Chris Ware

Sunt destul de sigur că merită un loc mai sus în listă, pentru că nu cred că nu poți aprecia măiestria tehnică de care dă dovadă și puterea melancoliei pe care o evocă. Mi-e lene să restructurez lista.

#8 – Bodyworld de Dash Shaw
http://www.dashshaw.com/bodyworld.html
Fuck! Fuck! Fuck! M-o bulversat, m-o metamorfozat. Și am citit-o sub formă de webcomic!

#9 – League of Extraordinary Gentlemen

scenariu de Alan Moore

artă de Kevin O’Neill

Atât de amuzant și de inteligent și de bine făcut și îmi place atât de mult de arta lui Kevin O’Neill. From Hell e un pic mai serioasă și mai densă, adică mult mai densă și după multe standarde(în general și după ale mele, dar acum sunt într-o altă dispoziție) ar fi mai bună, dar League of Extraordinary Gentlemen e mult mai distractiv de citit.

#10 – Ice Haven de Daniel Clowes

Cred că de abia cu asta Clowes a ajuns la o maturitate artistică. Nu știu sigur dacă narativ, pentru că încă de la început în Oddball dădea dovadă de un puternic simț al personajelor și al dialogului, însă aici este mai ambițios, iar din punct de vedere artistic dezlănțuie o multitudine de stiluri mânuite foarte bine și precis.