Mr. Mercedes de Stephen King


MR. Mercedes de Stephen King

My rating:  4 of 5 stars 

Good ol’ Stephen King!

Un dement la volanul unui Mercedes intră în șomerii care stau adunați în fața unui târg de  joburi și trece prin ei ca prin brânză.

Bill Hodges este un detectiv pensionar care se joacă cu Smith & Wesson-ul său urmărind reality show-uri de doi lei și gândindu-se la sinucidere când criminalul cu Mercedes îi trimite o scrisoare și îi povestește ce a făcut.

Brady Hartsfield e cel care s-a urcat la volanul mașinii și a ucis șomerii. După care și-a perfecționat modul de a ucide și a împins-o la sinucidere pe posesoarea Mercedes-ului, Olivia Trelawney. Și acum îl vânează pe Bill Hodges.

Însă Bill tocmai ce și-a descoperit un nou motiv ca să mai trăiască… Măcar puțin…

Am tot fost dezamăgit de ultimele romane ale lui Stephen King şi l-am acuzat de plafonare. Din fericire, King mai are vână încă şi mai poate surprinde chiar şi fani vechi de-ai săi.

Ce şi-a propus King în Mr. Mercedes este destul de riscant. Povestea se dezvoltă în două planuri, cu două personaje care evoluează către deznodământ aproape în paralel: de o parte criminalul, de cealaltă detectivul care încearcă să-l prindă. Însă reuşeşte să creeze o atmosferă atât de tesionată încât simți că te sufoci dacă nu dai următoarea pagină ca să vezi ce se întâmplă.

Mai degrabă un roman poliţist decât o poveste horror sau un thriller paranormal, Mr. Mercedes mi-a adus aminte de povestirea care a dat naştere filmului de neuitat Shawshank Redemption. Nu te trec fiori de groază, însă simți o presiune constantă care tot creşte pe măsură ce înaintezi în poveste.

Jocul de-a şoarecele şi pisica pe care-l joacă cele două personaje este asul din mâneca autorului american. Schimbul de roluri – vânat/vânător – constant dintre cei doi, deşi dezvăluie destul de multe cititorului, nu spune niciodată suficient cât să te facă să nu dai cu emoție următoarea pagină.

De data aceasta King evită timpii morți, timpi pe care eu i-am tot acuzat în ultimele sale romane, Mr. Mercedes creşte cu repeziciune şi constant exact ca turometrul unei maşini conduse de un şofer ce nu are timp de pierdut.

Din punctul meu de vedere personajele create de King de data aceasta nu sunt memorabile aşa cum au reuşit să fie în alte romane sau povestiri – oricum şi asta este o problemă pe care King o acuză de ceva timp. Faptul că este un fin observator al firii umane este recunoscut. Dacă nu avea acest talent nu ar fi reuşit niciodată să înspăimânte cititorii aşa cum o face. Ei bine, de data aceasta King marşează exact pe acest talent şi feliează cu o deosebită dexteritate atât mintea polițistului pensionar cât şi pe cea a criminalului. Pe măsură ce narațiunea se dezvoltă, nicio trăire a personajelor nu rămâne ascunsă oferind cititorului o stranie senzație de voyeurism.

Am devorat volumul în doar câteva zile şi trebuie să vă atenționez că vă puteți trezi că nu ati mai lăsat cartea din mână nici ca să mergeti la baie sau să faceti de mâncare. Da, cam atât de tensionată este povestirea lui King.

De ce 4 stele: pentru că e acel King care ştie cum se țese o poveste deşteaptă, cu o scriitură de calitate, tenebroasă şi palpitantă, totul asezonat cu o fină analiză psihologică care este sarea şi piperul romanului.

Prezentare editurii:

Prima parte din seria Bill Hodges.

Castigator al premiului Edgar Award 2015

In orele friguroase ale diminetii, sute de someri disperati se aseaza la coada unui targ de joburi intr-un oras din Midwest. Din senin, soferul unui Mercedes furat sparge multimea si ii calca cu masina pe oamenii nevinovati care asteptau la portile targului, apoi da cu spatele si ii ataca din nou pe cei ramasi in picioare. Opt oameni sunt ucisi si alti cinsprezece sunt raniti. Ucigasul fuge de la locul faptei.

Dupa cateva luni de la incident, intr-o alta parte a orasului, Bill Hodges, un politist pensionat, este inca bantuit de aceasta crima neelucidata. Intr-o zi, o seriescrisoare anonima primita de la cel care revendica atacul il scoate pe Hodges din depresie si apatie in momentul in care ameninta cu o noua agresiune si mai violenta. Bill Hodges nu mai are timp de pierdut si trebuie sa porneasca pe urmele ucigasului pentru a preveni moartea a mii de oameni nevinovati.

In noul sau roman, maestrul thrillerului, Stephen King, ne arata mecanismele infricosatoare din mintea rece a unui criminal lipsit de emotie, o lectura pe care nu o veti uita prea curand.

 

Serie de autor: Stephen King – 11.22.63


My rating: 4 of 5 stars 

De când a apărut am vrut să o citesc datorită subiectului neobișnuit pentru Stephen King, însă nu am reușit să mă apuc de ea. Am avut baftă și am primit-o în dar și de data asta nu i-am mai spus pas.

Motto: Mintea noastră nu poate concepe cum un om micuț și singur poate doborî un colos în mijlocul limuzinelor sale, legiunilor sale, mulțimilor sale, agenților săi de pază. Dacă o asemenea nonentitate a distrus conducătorul celei mai puternice națiuni de pe fața pământului, înseamnă că ne-a înghițit o lume a disproporțiilor și că trăim într-un univers absurd. – Norman Mailer

Dacă există dragoste, semnele de vărsat de vânt sunt frumoase ca niște gropițe în obraji – Proverb japonez

Dansul este viață.

Cum începe:

Niciodată nu am fost ceea ce se cheamă un plângăcios.

Fosta mea soție mi-a spus că principalul motiv pentru care mă părăsește e lipsa mea de „dispoziție emoțională” (de parcă individul pe care îl cunoscuse la întrunirile Alcoolicilor Anonimi n-ar fi avut nicio legătură). Christy zicea că m-ar fi putut ierta că nu am plâns la înmormântarea tatălui ei; îl cunoșteam de doar șase ani și nu aveam cum să înțeleg ce om minunat și generos fusese (și îmi dădea drept exemplu Mustang-ul decapotabil pe care i-l dăruise când a absolvit liceul). Dar apoi când nu am plâns nici la înmormântarea propriilor mei părinți – care au murit la distanță de doi ani unul de celălalt, tata de cancer la stomac, mama secerată de infarct când se plimba pe o plajă din Florida – a început să înțeleagă chestia cu „lipsa mea de dispoziție afectivă”. Eram „incapabil să-mi simt emoțiile”, cum se spune în limbajul AA.

Pasajul din deschiderea romanului este esențial pentru înțelegerea personajului și a drumului său prin timp, precum și pentru înțelegerea deciziilor pe care acesta le va lua de-a lungul aventurilor sale.

Jake Epping este un profesoraș divorțat care-și vede de viața sa monotonă până când un elev de la seral, un îngrijitor șchiop, scrie un eseu despre cum tatăl său și-a hăcuit familia într-o seară de Halloween din 1958. Culmea, un prieten de-al lui Jake, Al, bucătar la un restaurant fast-food care vinde incredibil de ieftin hamburgerii din carne de vită (care la prețul de vânzare par mai degrabă făcuți din carne de pisică sau câine) îl acostează și îi spune că în depozitul său există un portal care te poate transporta în timp. În anul 1958, mai exact. Și că va muri în curând și că ar vrea ca Jake să călătorească în tim și să-l oprească pe Lee Oswald ca să-l asasineze pe Kennedy. Zis și făcut! Jake acceptă, devine George Amberson și-și începe călătoria spre anul 1963, anul asasinării lui JFK. Doar că, între timp, George/Jake mai intervine în unele situații pentru a mai salva câțiva oameni – familia îngrijitorului șchiop fiind unii dintre ei. George îl urmărește îndeaproape pe Lee și începe să-l cunoască cât se poate de bine după ce acesta revine pe teritoriul american. În același timp cunoaște și o frumoasă bibliotecară de care se îndrăgostește nebunește. Toate astea alături de problemele pe care le întâmpină cu cei care țin pariuri, și care-l iau la ochi datorită sumelor mari pariate pe rezultate puțin probabile, vor complica extrem de mult lucrurile. Va mai reuși să-l salveze pe JFK? Va fi decizia potrivită salvarea lui? A acționat Oswald singur sau a avut complici? Ce se va alege de dragostea vieții a lui George/Jake?

Stephen King nu este unul dintre acei scriitori fenomenali pe care-i citești ca să te luminezi, ca să-ți pui mintea la contribuție, ca să te bucuri de minunatul și extraordinarul talent de a așeza cuvintele în moduri incredibile. Stephen King este un povestitor în cel mai adevărat sens al cuvântului. A învățat și brevetat o rețetă de scriere care funcționează aproape perfect! Scrie sute de pagini la o singură povestire și, totuși, nu te plictisești nicio clipă. Stephen King știe cum să scrie o poveste și cum să o lungească fără să te facă să te simți cum trece timpul. Da, nu cred nici eu că o să ia vreodată un premiu prestigios precum Booker-ul, dar asta nu-l face un scriitor de mâna a doua. Este un scriitor care-și cunoaște publicul și care știe ce povești îi plac suficient de bine cât să și scrie povești care să placă, la rândul lor, altora.

JFK 11.22.63 este una dintre cele mai complexe romane ale sale. Personajul principal este construit astfel încât aduce aminte de Străinul lui Camus. Poate pentru a-l face mai ușor de convins să călătorească în timp. Poate pentru că anii 2000 nu i se potriveau nicicum lui Jake, sau poate că Jake este unul dintre acei oameni care se simt alienați doar pentru că timpul în care trăiesc nu le este potrivit.

Pentru a-l înțelege pe Jake este obligatoriu să înțelegi și fraza citată mai sus. Jake nu pleacă într-o călătorie cel puțin ciudată la o cerere cel puțin dubioasă care-i propune o aventură cel puțin dementă, din plictiseală, ci datorită incapacității sale de a avea trăiri afective. Jake are nevoie de un kick care să-l facă să simtă ceva. Și decide să accepte misiunea din partea lui Al pentru a simți că trăiește și pentru a schimba viața puștanului care și-a văzut familia măcelărită de tată.

Romanul este bine construit și, deși are 800 de pagini, este destul de antrenant, chiar dacă sunt momente moarte și mai puțin tensionate care te pot îndepărta de narațiune. Lupta cu timpul și cea cu efectele pe care le pot avea intervențiile unui călător în timp asupra prezentui sunt subiecte care au dat bătăi de cap multor scriitori de-a lungul literaturii. Stephen King și-o ia și el de la timp. Nu reușește în primele pagini să facă ca povestea credibilă și nici nu reușește să explice foarte bine cum stă treaba cu resetarea timpului, cu efectul pe care-l are respectiva resetare, cum de Al a reușit să cumpere mereu carnea din 1958 deși nu avea la început bani din acea perioadă etc. Da, sunt probleme de logică în ceea ce privește explicațiile pe care King chiar se chinuie să le dea călătoriei în timp, probleme care-i dau bătăi de cap suficient de mari încât să le abandoneze la un moment dat – am impresia că ultimele modificări pe care le-a făcut cu privire la această chestiune au fost chiar înainte de a publica cartea J.

De-a lungul poveștii m-am întâlnit cu mai multe personaje și referiri la alte scrieri de-ale sale. Derry din IT, replici care aduc aminte de Shining și Danny Torrance, temele locului bântuit și ale răului care adastă pentru a exploda și a ucide ca-n Cimitirul Animalelor etc.  JFK 11.22.63 pare a fi mai mult decât o simplă poveste despre un personaj fictiv care călătorește în timp ca să-l salveze pe Kennedy. Pare a fi o poveste scrisă de un King aflat la o vârstă la care-și dorește să-și revizuiască sau, măcar, să-și treacă în revistă operele literare. Și o face prin singurul mod pe care-l cunoaște și-l cunoaște foarte bine: scriind o poveste care să-l oprească câte puțin la cât mai multe personaje. O adevărată călătorie în timp.

De ce 4 stele: pentru că, deși pare a fi și o subtilă analiză a propriei scriituri prin trecerea în revistă a temelor și personajelor pe care le-a ales și construit de-a lungul vremii, romanul are forța și vitalitatea specifice scriiturii lui King: te ține blocat în fotoliu pe toată perioada dedicată lecturii. Se putea și mai bine, clar, dar nu este un eșec total, chiar dacă pretențiile de la King sunt foarte, foarte mari, uneori parcă e ok să lași deoparte entertaining-ul cu care te-a obișnuit King și să te bucuri și de anumite mesaje subliminale.

5 zile cu Stephen King: Doctor Sleep – închiderea cercului Shining


Click pe poza si cumpara cartea! Transport gratuit 😉

Doctor Sleep de Stephen King
My rating: 2 of 5 stars

M-am pregătit cum se cuvine de primirea lui Doctor Sleep: am scos un Shining din bibliotecă și l-am recitit ca să întâmpin vechile personaje ca o gazdă responsabilă. Plin de avânt și cu pielea de găină chinuită de înfiorătorul Hotel Overlook, am luat tremurând în mână Doctor Sleep. Și Sleep am fost…

Dan Torrance nu mai e un copil. E un adult în toată firea, alcoolic precum tatăl său, cu strălucirea înecată-n alcool și cu slujbe pe care le schimbă extrem de repede, vagabondând prin orașele americane. Din fericire, odată ajuns într-un orășel din New Hampshire, Dan se bucură de o șansă nesperată și începe lupta cu demonul alcool, încercând să frângă dușmanul care i-a răpus pe tatăl său. Dan e convins că și-a găsit liniștea. Împreună cu pisica Azzie ajută bătrâni să moară liniștiți și se ține departe de alcool. Până când, într-o zi, o strălucire extrem de puternică îi lasă un semn pe oglinda din baie: BUNĂ! O fetiță, Abra Stone, strălucește așa cum Danny nu a făcut-o vreodată și forța sa extraordinară va atrage Clanul Legitimilor, demoni cu chip uman care se hrănesc cu strălucirea copiilor precum Danny și Abra. Un joc de-a șoarecele și pisica va începe între Dan și Abra, pe de-o parte și Clanul Legitimilor, de cealaltă parte. Dan se aruncă-n luptă fiind conștient că ruinele Hotelului Overlook încă-l mai privesc din umbră și că amintirile din copilărie îi pot fi deopotrivă aliat și dușman. Va reuși să mai facă față încă  odată Hotelului sau va ceda așa cum a făcut-o tatăl său?

Am citit cartea cu răbdare. Am așteptat ca lucrurile să se întâmple, deși King nu cunoaște timpi morți, parcă povestea s-a derulat cu încetinitorul. Parcă lui King îi tremura mâna pe tastatură. Am avansat pas cu pas și când am ajuns la sfârșitul cărții m-am simțit trădat. Trădat în numele Shining-ului și al familiei Torrance. În numele fiorilor de groază pe care Overlook-ul i-a plantat insidios în carnea mea.

Imagine: vincentchongart.wordpress.com

Doctor Sleep parcă a fost scrisă de un Dean Koontz strâns cu ușa de un editor care nu mai primește odată cartea promisă, iar editura îl pistonează să scoată dracului odată manuscrisul de la autor conform înțelegerii. Nu zic că se citește greu sau e plictisitoare, nu, deloc, este un thriller care te ține cu sufletul la gură. Doar că e anost. O ciorbă cu de toate dar fără sare. Nu am simțit nicio clipă frica, măcar o adiere de teroare, nimic. Personajele malefice care ar trebui să fie Clanul Legitim aduc mai mult a papagali, a circari ștersi și obosiți cam în genul celor din Carnivale, însă fără puterea de expresie pe care antepomeniții o au.

Ca să nu mai zic că motivul pe care l-a găsit King să bage moartea-n casa Legitimilor e de-a dreptul pueril: pojar? Ditamai demonii, draci curați, satăni cu chip de om pică precum frunzele pentru că au luat suflul unui puștan nevaccinat împotriva pojarului? Pe bune? Să înțeleg că dacă faci o boală, atunci și sufletul suferă de respectiva boală? WTF, King? Altceva chiar nu ai găsit? Puteai, totuși, să-ți bați puțin capul. Mâ gândesc că nu ți-a secat chiar de tot fântâna de povești.

Imagine: cultpopshow.com.br

Deci: scriitura bună, te ține-n priză; povestea e slăbuță, deși are potențial; felul în care decurg evenimentele precum și deciziile mai mult decât infantile luate de autor pe parcursul romanului te fac să te-ntrebi dacă King nu s-a plafonat total; personajele sunt fade, Dan Torrance e o fantomă care rămâne, din păcate, fantomă până la sfârșit, Clanul Legitimilor e o farsă, iar Abra Stone, deși e cel mai bine conturată, nu reușește să salveze situația.

De ce 2 stele: pentru că nu se apropie nicio clipă de Shining și pentru că King mi-a lăsat impresia că a scris, mai degrabă, de gura unui editor decât din proprie voință.

 

Alte recenzii:

Cititor SF

BOOKBLOG

Revista Suspans

5 zile cu Stephen King: ROOM 237 (2012) – documentar


După ce am văzut The Shining al lui Kubrick m-am pus să văd și documentarul făcut de Vivian Kubrick ca și preambul la Room 237, un documentar dedicat filmului mai sus pomenit.

Când am văzut Making ‘The Shining’ am avut acea satisfacție pe care o ai când vezi lucrurile așa cum sunt, deși nu ai o pregătire extraordinară. Faptul că mi-am dat seama de chinul lui Nicholson, de Duvall și Lloyd, precum și de adevărata intenție a lui Kubrick cu privire la mesajul pe care dorea să-l transmită m-a făcut să mă simt foarte bine. Cu ajutorul intuiției, cu puțină atenție și câta minte pusă la contribuție am reușit să „citesc” The Shining-ul într-o notă, zic eu, destul de corectă și coerentă.

Ce iese cand aduni mai mult zapaciti cu mintea franjuri la un loc? ROOM 237

După ce m-am delectat cu documentarul de jumătate de oră făcut de Vivian am trecut cu maximă nerăbdare la Room 237, un documentar pe care de mult îl așteptam.

Proastă decizie…

O gașcă de indivizi povestesc filmele în care au intrat, probabil după ce au tras ceva pe nas, în urma vizionării peliculei lui Kubrick.

Unul a văzut un film despre Holocaust, de fapt.

Un altul e sigur că Kubrick a regizat aselenizarea americanilor și că în The Shining regizorul povesteşte aventura pe care a avut-o cu guvernul.

Alt zănatec și-a dat seama că filmul vorbeşte despre istoria umanității și extincția indienilor de către coloniști.

Shining, Odiseea Spatiala 2001… o ciorba total e-n capul unora…

Ce să mai, un ghiveci în care au fost adunați tot felul de ciudați ca să-și dea cu părerea despre o capodoperă care permite interpretări cât Casa Poporului, pentru că regizorul are nesăbuința de a face un film al naibii de bun ce-ți dă impresia că are ceva ascuns în fiecare secundă.

Singura referire la relația King-Kubrick (de asta m-am și uitat la documentar – cu speranța că voi afla mai multe despre cei doi), care are cât de cât sens, este remarca cu privire la Volskwagen-ul zdrobit de ditamai TIR-ul pe drumul înzăpezit al lui Halloran către Overlook.

Mesajul ar fi de la Kubrick către King: eu sunt stăpân pe film, îl fac cum vreau, te-am zdrobit – mașina roșie fiind cea pe care o conduce Jack Torrance în carte.

Atât.

În rest, aberații cât cuprinde.

So f…reezing boring!

Deși speram să am parte de un documentar care să-mi permită să discut mai mult despre relația carte-film, am rămas cu un gust amar și ușor indispus. O oră și jumătate din viață pierdută ascultând niște nărozi care parcă au mâncat lipici din ăla toxic, fain, când erau mici. Că altfel nu-mi pot explica cum poți să vezi și să-ți imaginezi și să aberezi atât pe lângă subiect.