Review: Expo ’58


Expo '58
Expo ’58 by Jonathan Coe
My rating: 3 of 5 stars

Cred că de la Mielul: Evanghelia după Biff, tovarășul de joacă al lui Iisus de Christopher Moore nu am mai râs la o carte. Nu prea citesc literatură umoristică, deși Elena o adoră și-mi mai bagă pe gât câte una alta, fapt care nu mă deranjează pentru că, de obicei, cărțile sunt scrise bine și umorul este inteligent.

Expo 58 este un fel de parodie la romanele de spionaj. Dacă ai văzut filme precum Hot Shots! sau parodiile lui Mel Brooks, atunci știi la ce să te aștepți.

Am toate cărțile lui Jonathan Coe în bibliotecă însă nu am avut ocazia să mă apuc de vreuna pănâ acum. Ei bine, cu Expo 58, deși nu este un volum care să rupă gura târgului, m-a câștigat de cititor fidel.

Thomas Foley este un simplu funcționar în cadrul Biroului Central de Informații. Proaspăt tată a unei fetițe, plictisit de locul de muncă și de viața de familie, Thomas Foley este doar un alt individ a cărei viața anostă curge pe lângă el. Astfel că în momentul în care șefii săi îi spun că pentru 6 luni o să fie detașat la Expoziția de la Bruxelles pentru a superviza pub-ul Britannia, acesta nu stă pe gânduri și acceptă imediat. Thomas habar nu are ce-l așteaptă și cât de complicată îi va deveni viața…

Sunt sigur că Expo 58 nu este cel mai bun roman al lui Jonathan Coe și că el poate mult mai mult de-atât. Cartea este foarte bine scrisă (și foarte bine tradusă de Nadine Vlădescu și Sanda Watt) și acțiunea este bine temperată. Personajele lui Coe sunt veridice și fiecare are un farmec aparte. Mi-a plăcut modul subtil de a-și crea și prezenta personajele. Deși nu intră foarte mult în detalii, Jonathan Coe reușește să-și contureze personajele secundare lăsând-ți impresia că ai putea să recunoști oamenii despre care se vorbește în carte, oricând pe stradă.

Narațiunea este rapidă și cursivă. Nimic nu este uitat și totul este așezat la locul lui de fiecare dată când Coe încheie un capitol. S-ar putea să-ți pară ciudată fraza de mai sus cu ”așezat la locul lui” dar, din punctul meu de vedere este foarte important ca o carte structurată pe capitole să aibe parte de-o drămuire foarte clară. Nu o dată am pățit să citesc o carte în care autorul să termine un capitol în coadă de pește la care să revină după cine știe câte pagini, lăsându-mă frustrat și nervos că nu știu și nu înțeleg ce se întâmplă de fapt. Ei bine, Jonathan Coe este foarte organizat. Totul este bine fișat, așezat, construit. Este o adevărată plăcere să citești un roman de spionaj amuzant și inteligent.

Romanul are doar trei stele pentru că am anticipat foarte multe dintre răsturnările de situație. Probabil că asta a și fost intenția autorului, având în vedere că parodiază romanele de gen, însă pe mine m-a prins în vraja unui roman de spionaj și am avut alte așteptări. Dacă Jonathan Coe a vrut să facă acest roman o parodie totală și a lăsat răsturnările de situație să se întrevadă doar ca să se distreze pe seama scriitorilor de duzină care au abordat în draci acest gen la un moment dat, atunci i-a ieșit de minune și pe mine m-a păcălit bine de tot.

P.S. – mi-a plăcut foarte mult că Jonathan Coe este foarte atent la moravurile vremii – printre altele, atenția acordată fumatului și credința că fumatul este benefic; sunt câteva observații foarte amuzante în context.

View all my reviews

Review: Mr. Peanut – sau: De cate ori ai vrut sa-ti ucizi nevasta?


Mr. Peanut
Mr. Peanut by Adam Ross
My rating: 4 of 5 stars

Sau: de cate ori ai vrut sa-ti ucizi nevasta? – editie revazuta si adaugita – articol publicat initial in 28.11.2010 (o recenzie publicata pe blog la volumul de mai sus care indrumeaza nenumarati cautatori de pe google spre acest articol pentru ca, se pare, contine sfaturi despre uciderea nevestei)

Un prieten care a citit „Scrisori catre fiul meu” de Gabriel Liiceanu mi-a spus ca Liiceanu scrie ca uneori iti vine sa-ti omori nevasta. Adam Ross in Mr. Peanut are acelasi gen de personaje, adicatelea, barbati ce vor sa isi omoare nevestele pentru ca nu inteleg ce dracu vor de fapt de la ei!? E ciudat? Tu nu ai vrut niciodata sa-ti omori nevasta? Nu ti-ai imaginat, dorit, visat, gandit vreodata aceasta tentativa de omucidere?

Nici atunci cand nu poti sa te intelegi cu ea pentru ca se pare ca nimic din ceea ce spui nu ajunge la ea si prefera sa considere ca tot ceea ce spui tu este intr-o limba straina, (rusa, de exemplu) pe care ea nu are cum sa o inteleaga? Nici atunci cand v-ati facut planuri, planuri puse la punct si construite de ea, pentru ca in ultimul minut sa nu mai aibe chef de nimic si sa anuleze tot, culcandu-se sau ignorand tot ce ii spui? Nici atunci cand iti spune ca nu are nimic dar se uita urat la tine si bodoganeste suficient de incet incat sa stii ca despre tine ii vorba dar iti repeta obsesiv ca nu are nimic? Nici atunci cand iti doresti foarte mult sa faci un lucru insa nu mai poti sa-l faci pentru ca, desi nu iti spune ca nu vrea si nu ii convine acel lucru, incepe sa izbeasca, sa tranteasca, sa se smiorcaie din diferite motive cauzate de evenimente minuscule si stupide, astfel incat nu mai ai nici un chef de nimic si desi ai vrea sa stai cu ea nu mai poti pentru ca te-ai compromis deja in fata ei cumva, intr-un fel pe care doar ea il poate intelege? Nici atunci cand depresiile ii sunt cauzate de haine sau ingrasare (de multe ori insesizabila sau inexistenta)? Nici atunci cand refuza sa te asculte si spune ca problemele voastre sunt probleme cauzate de lipsa de comunicare? Nici atunci cand se plange ca nu mai vrei sa faci sex cu ea desi ea este cea care sufera mereu de dureri de cap? Nici atunci cand e stresul cat casa si faptul ca ea nu da nici un indiciu ca are chef de sex si se bosumfla in pat dupa care incepe din senin sa planga si sa sa-ti scoata ochii ca nu o mai iubesti si ca ai pe altcineva? Nici atunci cand incerci sa te impaci cu ea dupa o cearta printr-un gest si nu prin cuvinte iar tot ce faci este in van pentru ca tu de fapt nu incerci sa faci altceva decat o alta faza de-a ta si in nici un caz nu o iubesti ci vrei doar sa o faci sa sufere? Nici atunci cand vrei sa iesi dintr-un scandal printr-o plimbare prin jurul blocului, la lumina unei tigari si eventual cu o bere in mana, si incepe sa tipe si sa urle si sa tranteasca si iti spune ca nu stii sa infrunti problemele si ca tot ce stii sa faci este sa fugi de probleme (de fapt) si nu ca incerci sa pleci doar pentru a nu inrautati lucrurile? Nici atunci cand te face sa te simti de parca ai fi ultimul om care are drept la viata pe pamantul asta pentru ca esti un ratat complet, perfect, care nu este in stare de nimic, nici macar (NICI MACAR) sa iubeasca? Nici atunci cand zbiara ca nu esti in stare sa ai grija de tine, dar’mite de o familie si te face sa iti iei lumea in cap si sa iti blestemi zilele in care te-ai nascut pentru ca(are dreptate futu-i! ca daca erai bun de ceva acum aveai o alta situatie materiala, aveai poate o alta masina sau macar o masina, puteai sa pleci in concedii undeva peste hotare si nu aveai credite in banca! futu-i! are dreptate! nu sunt bun de nimic!) nu esti bun de nimic? Nici atunci cand iti spune ca nu intelegi nimic din ce se intampla cu ea, cu voi, cu noi si ca nu totul nu se rezuma doar la tine, egoistul dracului? Nici macar cand te inseala? Nici macar cand iti da impresia ca incepe sa-si caute un barbat care, FINALLY!!! sa o multumeasca si sa o faca fericita pentru ca tu esti un incompetent egoist si marsav? Nici macar cand incepe sa-ti spuna fericita ca o fluiera barbatii pe strada si ca, probabil in capul tau gandesti, acei necunoscuti au parte de un tratament de care tu nu te-ai mai bucurat in luni bune de zile?

Nici macar atunci nu iti vine sa-i crapi capul sa vezi ce dracu’ e in el?

Oare esti un barbat slab daca uneori visezi sau iti doresti sa-ti omori nevasta, iubita, prietena, concubina? Se poate ca rolul ultim pe care il are un barbat in viata conjugala este sa procreeze dupa care, in stilul morbido-erotic al calugaritei, sa ia viata concubinei? Oare femeile isi doresc acest lucru? Oare acesta este rolul cuvintelor si al sentimentelor? Oare asta inseamna o relatie sanatoasa?

Chiar azi (NB: la momentul cand am scris prima data recenzia – 28.11.2010) am participat la o discutie intre barbati si femei unde fiecare era cand voi cand noi si nici una din tabere nu putea sa cada de acord cu celalalt. Gesticulatii si vociferatii de tip primata femela si primata mascul, o discutie dusa in patru limbi complet diferite, o cearta intre patru indivizi care pot la fel de usor si picioarele de la o masa, oricum nu vor reusi niciodata sa se intalneasca pentru a se cunoaste mai bine. Si atunci de ce si de unde toata dragostea asta pentru sexul opus? Daca este doar pentru procreere (si numai pentru asta) atunci ridicati mana cei care vor o pauza. Insa daca este doar pentru a atinge acel moment in care vrei sa iti omori nevasta si ti-ai luat de o grija, mai ales dupa cativa ani buni de casnicie, atunci parca it makes more sense, nu?

Toata polilogia de mai sus a pleca de la Mr. Peanut a lui Adam Ross aparuta recent la Polirom. Stephen King spune ca de la Cui i-e frica de Virginia Woolf? nu a mai aparut un roman care sa patrunda asa in partea intunecata a unei casnicii. Romanul este bine scris, te tine cu sufletul la gura, provoaca piele de gaina, etc. etc. insa ce ramane, si ramane tare, greu si negru ca o pasta de pix ce s-a scurs pe camasa noua si alba pe care ai dat o gramada de bani este: ai vrut sa iti omori vreodata nevasta? Si daca da, de ce?

Orice articol sau monolog ar trebui sa aibe o concluzie, nu? Dar avand in vedere modul dezlanat si incoerent in care s-a scris acest articol, poate duce pe careva gandul ca ar putea exista vreo concluzie finala? Daca cineva crede ca da, atunci il rog sa o traga.

Eu pot doar sa va spun ca, dupa capul meu, in momentul in care incerci sa intelegi o femeie si sa reactionezi in felul in care vrea ea, esti complet rupt de realitate si la un pas de a o omori.

Ah, da, si deja ai inceput sa nu mai contezi.

Lectura placuta nevestie tale de sarbatori pentru ca, crede-ma, ar trebui sa citeasca cartea asta si o sa o citeasca daca ai sa i-o cumperi de Craciun. Poate scapa cu viata.

Concluzie: un roman politist bine scris care sondeaza tenebrele vietii de cuplu. Frustarile, lipsurile si nefericirile casniciei sunt sondate de Adam Ross care construieste cu talent un policier intrigant dar foarte placut la citire.

View all my reviews

Singur în Berlin – Hans Fallada


Singur in Berlin

 

Fiecare carte care îmi pică în mână are de obicei o scurtă povestioară. Ei bine, Singur în Berlin de Hans Fallada (Rudolf Wilhelm Friedrich Ditzen) nu are nicio istorioară interesantă, autorul nefiindu-mi cunoscut, titlul nu mi-a spus nimic, coperta cât de cât interesantă însă ştampila Reich-ului pusă pe spatele celor doi bătrânei care se pierd pe aleea ceţoasă mă duce cu gândul la cât de clişeistice sunt acest tip de compoziţii. Deci, nimic aţâţător, la o primă privire, la acest roman extraordinar pe care nu l-am putut lăsa din mână până când nu am ajuns la ultima propoziţie. Probabil că nu am găsit ceva mai interesant la noutăţile care erau prezentate cu vârf şi îndesat pe măsuţă, însă sunt foarte fericit că editurile se întrec în a publica tot felul de inepţii pentru că altfel nu aş mai fi avut norocul să-l descopăr pe Hans Fallada şi al lui îmbucurător roman.

Autorul este o persoană extrem de interesantă care a refuzat să plece din Germania hitleristă spunând că nu-şi poate părăsi ţara şi că nu ar fi putut scrie într-o altă limbă. Şi-a atras oprobriul public, Thomas Mann fiind unul dintre cei care l-a admonestat pe Fallada pentru faptul că nu condamnă regimul părăsind ţara şi atacându-i pe nazişti, neştiind că acest autor care a avut parte de interesul lui Goebbels şi care a primit ordine de la ministrul propagandei naziste să scrie texte antisemite, va ajunge în 1946 să scrie o capodoperă, după umila mea părere: Jeder stirbt für sich allein, un roman dedicat celor care şi-au păstrat umanitatea, bunătatea, decenţa şi demnitatea într-o perioadă în care adevărul era urât doar pentru că displăcea marilor lideri.

Nu am să scriu aici ce scrie pe spatele cărţii pentru că aceste informaţii le puteţi afla atât de situl editurii Polirom cât şi din orice librărie care are această carte pe raft, aici am să vă expun motivele pentru care această carte merită citită, cumpărată şi păstrată în bibliotecă şi numele lui Hans Fallada păstrat în inimile cititorilor săi.

Singur în Berlin nu este un roman întunecat, deşi perioada pe care o zugrăveşte şi personajele pe care Hans Fallada ni le prezintă sunt josnice şi mârşave iar acţiunile pe care le întreprind par adesea edsprinse dintr-o lume fantastică.  Romanul păstrează în rândurile sale cele mai de preţ simţăminte omeneşti, simţăminte fără de care umanitatea s-ar pierde în negurile urii şi a vrajbei, speranţa şi încrederea în bunătatea omului şi demnitatea celui care, deşi poate pierde totul în urma unei acţiuni care poate să nu aibe niciun răsunet în cei din jurul său, riscă pentru a nu fi o rotiţă într-un angrenaj violent şi vulgar.

Otto şi Anna Quangel nu sunt nişte eroi, ba dimpotrivă, sunt nişte oameni simpli care trăiesc o viaţă simplă şi gândesc simplu, aura de eroi plutind deasupra capetelor lor datorită laşilor care-i înconjoară. Personajele care îi însoţesc pe soţii Quangel sunt oameni la fel de simpli ca şi ei, familia Persicke se deosebeşte de Quangeli prin faptul că sunt loiali lui Hitler, Barkhausen pentru că este un turnător care-şi poate câştiga pâinea mult mai uşor pândind şi denigrând, Enno Kluge pentru că este un om slab căzut în patima jocurilor de noroc, comisarul Escherich este diferit de soţii Quangel pentru că este sclavul propriei inteligenţe şi este hrănit de iluzia intangibilităţii, Obergruppenführer-ul Prall pentru că are o poziţie care-i permite să dea frâu liber oricăror porniri animalice pe care le simte fără nicio frică, Trudel Baumann pentru că nemulţumită de viaţa ei pentru că laşitatea o conduce…

Familia Quangel îşi pierde unicul fiu în războiul de cucerire al naziştilor pe frontul de vest, undeva pe pământul mult dorit de Hitler al Franţei, scrisoarea standard pe care o primesc din partea statului declanşând un sentiment de revoltă împotriva lumii care pare să se învârtă şi să se schimbe după bunul plac al Führer-ului. Astfel cei doi soţi se decid să scrie cărţi poştale care să trezească Berlinul din amorţeala ucigaşă nazistă, cărţi poştale în care denunţă crimele acestora, fiind siguri că mulţi gândesc ca şi ei şi la un moment dat se vor aduna şi vor pune capăt fricii şi războiului. Nici că se putea înşela mai mult. Din toate cărţile poştale şi scrisorile pe care cei doi le-au împărţi peste tot în casele berlinezilor, majoritatea au sfârşit în ghearele Gestapo-ului, răsunetul pe care-l aşteptau nu s-a făcut auzit niciodată. Prinderea, judecarea şi condamnarea celor doi a fost o chestiune de timp şi greşeala pe care a făcut-o Otto Quangel în momentul în care a luat cărţile poştale cu el la atelier s-a dovedit a fi fatală.

Comisarul Escherich reuşeşte să-l prindă pe Omuleţ, după luni bune de aşteptare a unei greşeli din partea acestuia şi după o scurta vizită în celulele Gestapo-ului în care a avut parte de un tratament special din partea SS, precum şi după uciderea stupidului Enno Kluge. Însă amprenta figurii impenetrabile şi a fizionomiei păsăreşti al Omuleţului  Otto Quangel îl face pe comisarul Escherich să se sinucidă la câteva ore după arestarea acestuia, atrăgându-şi pentru ultima dată zbieretele Obergruppenführer-ului Prall şi scăpând de frica pe care acesta i-a însămânţat-o în oase odată cu bătăile administrate de băieţii din SS.

Enno Kluge a murit la fel precum a trăit: trădat de cel în care a crezut că poate avea încredere, neavând nici măcar şansa respectării ultimei sale dorinţe. Vânat de propria inutilitate şi parşivitate micuţul Enno Kluge a reuşit să adune lângă el personalităţi precum comisarul Escherich, care nu a ezitat să-l facă ţap ispăşitor pentru a-şi salva pielea şi mai apoi să-l ucidă, sau turnătorul Barkhausen care a profitat de bunătatea şi buna credinţa a Hetei pentru a o stoarce de bani datorită relaţiei pe care o avea cu Herr Kluge, Herr Kluge pe care l-a denunţat oricum, în ciuda angajamentului luat în faţa celei care-l proteja pe amicul său de Gestapo, comisarului Escherich atras de cele cinci sute de mărci promise de acesta.

Familia Persicke a trăit întru cuvântul partidului şi a avut numai de câştigat atâta timp cât nazismul a fost la putere însă mirosul de moarte s-a infiltrat din uniforma fiului Baldur direct în pielea sa, neezitând să-şi ucidă tatăl alcoolic cu sânge rece atunci când a avut ocazia.

Berlinul la începutul anilor ’40 este un Berlin în care victoriile Wermacht-ului nazist dau încredere şi curaj locuitorilor săi în ceea ce le-a promis marele Führer: un Reich de o mie de ani cu Europa la picioarele lor. Însă blietzkrieg-ul nu se duce doar pe front ci şi în spatele acestuia, turnătorii luându-se la întrecere în a deconspira organelor partidului oameni mai mult sau mai puţin vinovaţi de “trădare” pentru a câştig mici favoruri, de obicei financiare. Nimic nu scapă marelui aparat datorită acestor “mici întreprinzători”. Frica constantă că oricând Gestapo-ul îţi poate bate la uşă şi te poate ridica pentru că ai spus o glumă sau ai rostit un cuvânt împotriva regimului în preajma unui vecin prea săritor şi atent, îi face pe berlinezi să-şi regândească modul de a trăi în societat. Sentimentul de neîncredere în ceilalţi ajungând să devină paranoia, iar cu cât eşti mai paranoic cu atât ai mai multe şanse de supravieţuire.

Otto Quangel în momentul în care se decide să scrie aceste “manifeste şi denunţuri” pe cărţile poştale, este ferm convins că propoziţiile sale vor găsi destinatari ca şi el şi că astfel, şi acei oameni îşi vor da seama că nu sunt singuri împotriva naziştilor şi poate că se vor aduna şi se vor ridica împotriva regimului.  Însă instinctul de supravieţuire îţi spune să nu ai încredere în nimeni, ori aceste cărţi poştale  scrise de Otto Quangel sunt mai mult decât înfricoşătoare pentru că sunt anonime şi spun adevăruri în cuvinte simple, aşa cum gândesc şi vorbesc foarte mulţi berlinezi, însă e destul de periculos numai să dai senzaţia că ai putea să gândeşti astfel de lucruri, darămite să şi ai asupra ta astfel de scrieri criminale. Astfel, majoritatea acestor cărţi poştale ajung în mâinile Gestapo-ului iar planul lui Otto Quangel de a schimba lumea dă greş. Când află soarta muncii lui, Otto Quangel se simte trădat şi singur, un fir de nisip îndărătnic, prins şi înconjurat de laşitate. Însă eşecul nu distruge nici demnitatea Quange-lilor, închisoarea îi uneşte şi mai mult iar cei patru pereţi păziţi de sufletele mizerabile al gardienilor nu pot întina sau zăgăzui sentimentele de respect şi iubire pe care cei şi le poartă. Singuri în faţa pumnului de fier nazist, cei doi bătrânei nu se frâng, trupurile lor gârbovite înâlţându-se deasupra stindardului înroşit şi a crucii îmbârligate demonstrând că idealul în care cred merită orice sacrificiu.

Hans Fallada scrie simplu, chinul şi tristeţea scriitorului obligat să se supună unui sistem pe care nu-l înţelege şi uşor vinovat şi bântuit de fantomele trecutului răzbătând adesea printre rândurile acestui roman în care speranţa că lucrurile nu sunt aşa cum le zugrăvesc naziştii. Fallada povesteşte şi povesteşte ca un bunic care-şi ia nepoţii pe genunchi şi le spune grozăvii pe care ar vrea să nu le mai spună vreodată însă trebuie să o facă ca să se asigure că nu se vor mai întâmpla vreodată.

Impresia cu care am rămas a fost aceea că Hans Fallada îşi scrie, de fapt, testamentul pentru generaţiile viitoare şi, deşi nu este un roman care să te surprindă din punct de vedere stilistic, această poveste, scrisă simplu dar pătrunzător, a familiei Quangel/Hampel este strigătul de libertate al omului de rând.