2084. Sfârșitul lumii de Boualem Sansal

2084. Sfârșitul lumii de Boualem Sansal

My rating:  1 of 5 stars 

Am început să scriu articolul pe când eram la București, respectiv acum două săptămâni. La București m-am întâlnit cu Ema Cojocaru, Constantin Piștea, Laura Câlțea și Matei Sâmihăian, oameni foarte faini cu care am băut o bere, am vorbit despre cărți și nu numai. Am plecat la București cu un geamantan plin de cărți, cărți pe care vroiam să le citesc și cărți pe care le-am citit și despre care vroiam să scriu. Nu am scris nimic, motivul fiind că m-a cuprins febra serialelor și am început să mă uit la Game of Thrones, The Walking Dead, South Park și Dexter. Prin urmare, nopțile în camera de hotel m-au găsit uitându-mă ca tâmpul la seriale. N-am citit, n-am scris nimic. Dar, din fericire, delegația mea în capitală a fost foarte plăcută datorită faptului că am stat cu oamenii mai sus amintiți. M-am întors acasă, a mai trecut o săptămână, tot nu am scris nimic, deși am o mulțime de cărți care așteaptă să apară pe blog. Îi tot spuneam Emei că plec la hotel și că am să scriu, aceasta era intenția mea, însă să stau și să mă uit la TWD era mult mai la îndemână. Cred că ar cam fi cazul să nu mă mai las pe tânjeală și să pun nițel osul la treabă…

Nu pot să-mi dau seama ce este mai dezamăgitor: o carte pe care abia o așteptai ca să o citești și care se dovedește a fi proastă, o carte care reia anumite idei dintr-o altă carte care ți-a plăcut foarte mult și o face prost sau o carte super aclamată de public care se dovedește a fi o dezamăgire totală.

Trei cărți m-au făcut să-mi fie foarte greu să mă apuc de scris articole pe blog: Scrisoare către tata de Franz Kafka, 2084 de Boualem Sansal și Toată lumina pe care nu o putem vedea de Anthony Doerr. De ce? Deoarece toate cele trei cărți au fost o dezamăgire, una mai cruntă decât cealaltă. Astfel mi-a pierit tot cheful de scris despre cărțile pe care le-am citit, deși, din fericire, ulterior am citit câteva cărți foarte, foarte faine.

Boualem Sansal a primit Marele Premiu al Academiei Franceze pentru 2084. Sfârșitul lumii. Nu pricep de ce. În primul rând scriitura extrem de pretențioasă și exprimările acestea ultra prețioase te îndepărtează de carte. Sansal încearcă din răsputeri să impresioneze, să construiască ceva fascinant, ceva care să zguduie lumea din temelii și acest lucru se vede de la o poștă. 

În al doilea rând, Sansal se dă de ceasul morții să explice distopia din mintea lui, distopie haotică, fără nici un pic de contur, o lume imaginară în care cuvântul de ordine este totalitarism religios însă fără nici o urmă de vlagă, de putere, de concizie.

Las să vă explice autorul, de fapt, că el e cel mai în măsură:

pag. 77:

Core, alcătuit din doi mockbiști și un agent al Aparatului, era condus de un rector care făcea parte dintre Onorabilii Dreptei Frății, persoană ce superviza domeniul de activitate sau regiunea respectivă. Unul dintre cele mai importante comitete era acela care evalua personalul din administrație. În capitală, se bucura de o aură specială și de o foarte bună organizare, animând un șir nesfârșit de subcomitete, care își multiplicau activitatea prin diferitele servicii și cartiere ale orașului. Acestea erau cunoscute prin codurile care li se atribuiseră. Cel care activa în cartierul lui Ati, S21, în sudul Qodsabadului, era cunoscut și drept Comitetul S21. Avea reputația de a fi inflexibil, dar și de infailibil de corect. Președintele lui era bătrânul Hua, rectorul emerit. În tinerețe, fusese un celebru luptător pentru credință.

Cu doar o pagină mai înainte am fost bombardat cu o serie de denumiri și funcții, pasajul de mai sus punându-mi, de fapt, capac și m-a trimis afară la o țigară înjurând în barbă. De ce și de unde obsesia asta pentru a descrie birocrația statului totalitarist pe care Sansal o imaginează? Crede că în asta constă puterea unui roman distopic? Păi dacă s-a declarat fan Orwell, nu era de la sine înțeles că a și priceput cum se scrie o distopie de succes care să intre în istorie? Dorința de a impresiona a lui Sansal este de-a dreptul înduioșătoare. 

Sansal își face singur viața grea. Pur și simplu cărămizile pe care le așează pentru a construi edificul 2084 sunt de foarte proastă calitate.

pag. 20:

Pasiunea pentru pelerinaj era întreținută de necontenite campanii care foloseau reclame, predici, serbări populare, concursuri și diferite manipulări, toate instrumentate de atotputernicul Minister al Sacrificiilor și Pelerinajelor. O familie străveche, preasfântă și mult iubită de Abi, deținea monopolul Treieratului, musim, pe care îl exercita în spiritul dreptății, cum stă bine religiei, „Nici prea puțin, nici destul” fiind deviza sa comercială, cunoscută până și de copii. Și alte profesii gravitau în jurul sacrificiilor și pelerinajelor și tot atâtea familii nobile se străduiau să le ofere cele mai bune condiții. În Abistan nu exista o altă economie în afara celei religioase.

Deși suntem puși în temă cu ceea ce înseamnă organizarea statului totalitar religios și avem o mulțime de informații cu care suntem mitraliați, informatorul îndrăgostit de detalii plictisitoare omite numele familiei străvechi iubite de Abi și atât de importante în mecanismul Treieratului. Sloganul „Nici prea puțin, nici destul” este precum talanga legată de gâtul vacii care te anunță aproximativ exact locul unde paște vita. Faptul că deviza este cunoscută până și de copii ne dezvăluie că respectivii copii nu au deficiențe de auz și au capacitate de memorare, lucru decisiv pentru o societate precum cea din Abistan. Foarte multe profesii gravitau în jurul sacrificiilor și pelerinajelor, însă acest lucru nu este chiar atât de important pentru a înțelege mecanismul de funcționare a sistemului, e suficient că s-a specificat că-s multe.

Pe de o parte avem o obsesie legată de detaliile birocratice ale sistemului, detalii care niciodată nu sunt suficient de dezvoltate, iar pe de altă parte avem o sumedenie de informații, aruncate de-a valma în cârca cititorului, fără cap și fără coadă. Sansal se pierde pe undeva pe drum, probabil că nu a avut niciodată răbdarea necesară să revină asupra manuscrisului pentru a face puțină ordine și lumină în ceea ce i-a trecut prin minte. Nu-l condamn, pot să înțeleg că s-a plictisit și el.

Pe pagina imediat următoare ne este explicat faptul că există o căsuță unde marele Abi a văzut lumina zilei,  căsuță care se tot mută la fiecare unsprezece ani pentru a face dreptate celor șaizeci de provincii ale Abistanului. Mutarea căsuței se planifica cu mulți ani înainte (cu cât de mulți înainte de cei unșpe sau cu cât de mulți înainte de cei unșpe și cât de importantă este această cifră unșpe în Cabala aceasta a cifrelor șaizeci și unșpe, de fapt? nu de alta dar o astfel de informație chiar este de interes pentru un cititor fascinat de lumea lui Sansal) și, deși mutarea era prinsă de cel puțin șapte, opt ori într-o viață de un credincios, nimeni nu se prindea niciodată, chiar dacă toată lumea avea o astfel de colibă în casă, fie din carton, fie din porțelan și, teoretic, ar fi și trebuit să știe cam pe unde-i locată șandramaua, nimeni nu s-a prins niciodată de șmenurile puse la cale de ștabii din Abistan. Sansal cred că are o părere foarte proastă despre credincioși, în special și despre cititorii săi, în general, dacă nu s-a gândit puțin mai mult la acest aspect al povestioarei sale.

Mi-a plăcut foarte mult următorul pasaj: infamul ce mâzgălise fusese descoperit și executat pe loc, împreună cu toată familia și cu toți prietenii, numele fiindu-le șterse din registrele stării civile încă de la cea dintâi generație.

Este foarte la îndemână să înțelegi această frază: infamul a fost prins, i s-a accesat contul de facebook, pe loc, i-au aflat familia și prietenii și, tot pe loc, l-au executat pe acesta alături de familie și prietenii pe care i-au identificat foarte ușor și foarte repede. Faptul că i-au șters din registrele stării civile încă de la prima generație, înseamnă că familia infamului și prietenii săi erau chiar ei prima generație (sau poate nu avea decât doi prieteni și aceștia erau cel mai probabil abandonați la naștere și nu le erau cunoscuți părinții), altminteri, nu știu cam câți Abistanezi ar mai fi rămas în viață având în vedere amplitudinea vendettei puse la cale de stat. E prea târziu să mă apuc de calcule, dar cred că ar suna interesant dacă ar fi să luăm la puricat să zicem doișpe familii și vreo patru, cinci holtei cu al lor arbore genealogic cu tot.

La o lectură atentă, lectură la care nu îndrăznesc să invit pe nimeni,  un cititor cu mintea creață și total iresponsabil față de viața sa socială, ar putea ajunge la concluzia că ambițiile lui Sansal sunt mai mari decât 1984 al lui Orwell și că bate chiar către Muntele vrăjit al lui Thomas Mann. Ati e ftizic și se drege la un sanatoriu dubios, plin de morți, pe un munte, munte pe care șede și cugetă la regimul care-i conduce țara. Și trece în revistă, ca tot omul, întreg sistemul, că doar ce să facă și el ca tot bolândul pe patul de spital? Ati este o combinație dintre Hans Castorp și Settembrini, Sansal reușind să-i amestece pe amândoi într-un singur personaj cu ajutorul divagațiilor pe marginea statului totalitarist din Absurdistan. Și astfel am ajuns și eu să înțeleg de ce Sansal a primit prestigiosul premiu al Academiei: pentru că țintește sus, iar profunzimea, dacă e suficient de „profundă și bine dosită, poate să ofere oricui motivații suficiente pentru a-l ridica în slăvi pe respectivul păstrător al acesteia.

Nu am reușit să înțeleg de ce planurile de lectură sunt atât de haotice. Când Ati, când statul, când despre stat, când despre religie, când despre birocrație, când despre societatea din Absurdistan. Am pus-o pe seama faptului că autorul chiar nu a știut cu ce să înceapă și cu ce să termine și nici până în ziua de azi nu cred că a știut ce a vrut el să scrie de fapt.

De ce 1 stea: pentru că mai mult, din păcate, Sansal nu a putut…

PS: oare cei care i-au acordat premiul, chiar au citit cartea asta? Sau i l-au acordat din oficiu?

Prezentarea editurii:

Deținător al unui număr impresionant de premii literare, atât franceze, cât și internaționale, scriitorul algerian Boualem Sansal este, în mod cert, una dintre vocile majore ale literaturii contemporane. Romanul său 2084. Sfârșitul lumii, tradus în 25 de țări, a primit Marele Premiu al Academiei Franceze în 2015 și a fost desemnat drept cea mai bună carte a anului de către revistaLire.

În Abistan, într-un sanatoriu izolat de pe muntele Oua, Ati, bolnav de tuberculoză, primește îngrijiri. Se va vindeca, însă se va întoarce acasă tulburat după experiența călătoriei și după întâlnirea cu arheologul Nas. De la acesta află un secret ciudat, care aruncă îndoiala asupra versiunii oficiale a istoriei regimului. Într-un imperiu care se bazează pe amnezie și pe supunerea totală față de Yölah, Ati simte cum se naște sentimentul libertății. Gândul că ar putea exista o Frontieră care-l desparte de altfel de oameni nu-i dă pace. Prin intermediul lui Toz descoperi rămășițele unei civilizații, iar neliniștea prinde rădăcini și mai adânci în mintea sa – a existat sau există încă o altă lume în afara Abistanului?

„Fabulă, parabolă, pamflet, roman total al unei dictaturi fără Istorie, 2084 își înmărmurește cititorii. La 66 de ani, pentru Boualem Sansal a tăcea înseamnă «o formă de sinucidere». Dovada este această fabulă orwelliană și apocaliptică despre viitorul unei dictaturi religioase. […] Bine ați venit în Abistan, imperiul cu 60 de provincii condus de profetul Abi, devotatul trimis al lui Yölah, încă de la sfârșitul marelui și sângerosului război sfânt, câștigat de adepții «unei forme grav degenerate a unei religii sclipitoare » și care a transformat «bieți credincioși inutili în glorioși și profitabili martiri». Ascultare, supunere, amnezie, supraveghere, răbdare, ignoranță, justiție expeditivă – toate acestea dau ritmul vieții de zi cu zi al locuitorilor Abistanului.“ (Marianne Payot, L’Express)

CHILLI CON CARTE prezintă: Bătrâni îndrăgostiți de Alasdair Gray

Titlu: Bătrâni îndrăgostiți

Autor: Alasdair Gray

Editură: Polirom

An: publicat – 2007/tradus – 2010

Preț: 32,95 lei

Se găsește: Pe situl editurii Polirom și în librăriile Grupului Librarium.  În Timișoara o găsești la librăria Cartea de nisip

Dragă cititorule, urcă-te în trenul imaginației lui Alasdair Gray pentru a petrece timp de 400 de pagini și a arde câteva etape istorice alături de Socrate, fra Filippo, Henry James Prince și John Tunnock!

Romanul Bătrâni îndrăgostiți este un exercițiu pe care Alasdair Gray îl încearcă pe cârca cititorului, exercițiu la care, trebuie să recunosc, am participat cu foarte multă plăcere. Pentru astfel de cărți mă bucură enorm de mult faptul că s-a inventat scrisul și că există scriitori precum sus numitul romancier scoțian. Alasdair Gray creează un melanj, culegând și folosind în roman fragmente întregi de la alți autori (Platon, Hepworth Dixon etc.) însă asta nu aduce nicicum un deserviciu cărții, ba dimpotrivă, le oferă un aer de veridicitate lucrării și firii personajului John Tunnock pe care Gray îl creează.

John Tunnock este un bătrân care, ieșit la pensie, îsi încearcă talentul de scriitor, încercare la care suntem martori post-mortem. Jurnalul pe care John Tunnock îl scrie și care a încăput pe mâinile lui Alasdair Gray ne arată un bătrânel destul de libidinos care, datorită unei relații cu o dilăriță de droguri, își află moartea înainte de terminarea proiectului său literar.

Ambiția lui John Tunnock este de a scrie un roman despre trei personaje, astfel încât să arate evoluția omenirii. Cele trei personaje principale sunt Socrate, fra Filippo și Henry James Prince.

Din păcate, moartea prematură a lui Tunnock îl împiedică pe acesta, precum pe mulți alții, să-și termine capodopera, în mâinile noastre ajungând capitole pe care acesta le-a scris când, bineînțeles, era încă în viață și nehotărât asupra versiunii finale a lucrării.

În mare, cam asta presupune acest roman de Alasdair Gray: un jurnal al unui oarecare John Tunnock, trei povestiri despre trei personaje care au existat din punct de vedere istoric, o scrisoare de introducere a doamnei Sara Sim-Jaegar și o critică la sfârșitul romanului scrisă de Sidney Workman la adresa scriitorului Alasdair Gray și a operei sale.

Romanul este structurat foarte interesant și avem parte când de jurnalul lui Tunnock, când de capitole dedicate lui Socrate, fra Filippo, Henry James Prince „Preaiubitul” sau chiar lui Tunnock cel tânăr din partea lui Tunnock cel bătrân. Când amuzant, când critic din punct de vedere politic, social și literar, Tunnock pare a fi un fel de Erasmus de Rotterdam al secolului XXI, care, cu cinism, nu ezită să  înfiereze, să râdă și denunțe moravurile și ipocrizia pe care oamenii politici, și nu numai, le-au afișat de-a lungul timpului.

Dacă vocea lui Tunnock este sau nu puternică și dacă toate criticile sale sunt cât de cât apropiate de adevăr poate că fragmentul de mai jos, fragment cenzurat de editorul englez, vă va lămuri:

„Astăzi aflu că șeful neo-laburist al celor ce strâng fonduri pentru partid și ajutorul lui din Downing Street au fost arestați pentru primirea unor donații imense de la afaceriști bogați care imediat după aceea au fost înnobilați de către regină.”

Procesul lui Socrate este foarte interesant regândit și refăcut de Alasdair Gray, proces la care participă personaje ca și martori, personaje care erau de mult dispărute, însă, în reinterpretarea lui Gray, acestea apar și-și spun păsul în fața juraților atenieni. Acest capitol, din punctul meu de vedere, este la fel de valoros din punct de vedere literar și filosofic, ca și monologul Marelui Închizitor din Frații Karamazov.

Nu pot să spun mai mult decât că recomand cu căldură această carte și garantez că o să fie o lectură utilă și plăcută, asta doar în cazul în care vizitatorul acestui articol nu este familiarizat cu scriitura lui Gray deoarece, atunci, recomandarea este inutilă.

Citate:

Socrate – „Dar jur pe marele zeu ceresc că nu știam că sunt înțelept. Credeam că doar descopăr ce gândesc oamenii. Cei cărora le vorbeam nu conteneau să vină cu idei uimitoare și spuneau că le-au învățat de la mine. (Chicotește). În viața mea nu am avut o idee originală! Scriau și cărți, iar criticii mă acuzau și pentru asta.”

Un profesor către Tunnock: „ -Ești aici ca să înveți, nu să gândești. Ești bursier? (…) – Nu văd de ce impozitele plătite de mine ar susține un student care nu înțelege scopul universității.”

Idiot cu acte-n regula si cu dumnezeu la centura

Îmi verificam şi eu blogul şi când dau la noutăţi văd un text:

http://crestintotal.ro/2012/12/18/dumnezeul-nostru-face-imposibilul-sa-devina-posibil-marturie-socanta/#comment-26317

Mă pun, îl citesc, curios fiind bineînţeles să văd ce minune s-a decis dumnezeu să facă în faţa păcătoşilor de rând ai secolului XXI, mai ales că de mult timp nu s-a mai arătat turmei sale.

Deci, dumnezeu, în lipsă de altceva, se decidă să facă să meargă o maşină care nu era echipată corespunzător cu motor, pac minunea, pac o întreagă grupă de privitori îşi declară iubirea şi credinţa în magicianul care răspunde la numele de dumnezeu.

Mai jos, avem şi sursa acestei fascinante “mărturii”

http://cristianlaurentiu.wordpress.com/2012/12/17/dumnezeul-nostru-face-imposibilul-sa-devina-posibil-marturie-socanta/

Ok, deci, în primul rând: ce înseamnă mărturie?

MĂRTURÍE, mărturii, s. f. 1. Declarație făcută de o persoană pentru a adeveri un lucru sau pentru a-și susține părerile. ♦ Spec.Depoziție făcută de un martor în fața unei instanțe judecătorești. ◊ Mărturie mincinoasă = infracțiune care constă în fapta unui martor de a face afirmații mincinoase sau de a nu spune tot ce știe. ◊ Expr. A sta (sau a fi) mărturie = a se afla de față, a fi martor. ♦ (Înv.) Mărturisire a credinței. ♦ (Rar) Martor. 2. Dovadă, atestare; semn, probă, indiciu. 3. (Reg.) Târg săptămânal (fixat în zilele în care oamenii veneau la oraș pentru a depune mărturii 1). – Martur + suf. -ie.

Aha. Să înţeleg că oamenii ăstia nu prea înţeleg ce înseamnă efectiv cuvintele pe care le folosesc dar sunt ferm convinşi că pot comunica între ei utilizând un limbaj (era să zic fără dumnezeu, dar e clar că este prezent pe acolo pe undeva)  care se pare că nu are nicio legătură cu modul standard de comunicare, uniform acceptat. Interpretarea anapoda a cuvintelor de obicei creează confuzii şi cauzează mari probleme de comunicare, însă ei par să nu aibe astfel de situaţii problematice, înţelegându-se, sau dând impresia cel puţin că se înţeleg în acest haos interpretativ. Se doreşte inventarea unui nou limbaj despre care nu s-a auzit încă, limbaj în care cuvintele au orice sens vrea vorbitorul?

În al doilea rând: avem un Ptolemeu modern în persoana lui Cristian Laurenţiu care deţine “focul” cuvintelor şi nu îi este frică să-l dea muritorilor de rând în textul de mai jos, “flăcările” şi “durerile” facerii de texte îl chinuie atât de tare încât dacă dumnezeu ar fi avut cât de cât habar de gramatică l-ar trăzni pe loc. Din fericire, semianalfabetul nostru temerar scapă cumva de pedeapsa divină, perfect corectă şi îndreptăţită risc eu, şi sloboade în eter următorul text, text pe care vă rog să-l citiţi cu milostenie şi din care să trageţi învăţăminte cuvioase:

Cum să sărbătorești Crăciunul fără să-L scoți din sărite pe Dumnezeu. 

(Exerciţiu de imaginaţie: cum arată dumnezeu scos din sărite?)

Nu știu dacă a fost editat vreun manual despre modul în care ar trebui să se celebreze marile evenimente ale creștinismului, dar niciodată nu e tărziu:) Vreau să vă spun de la bun început căDumnezeu nu participă la toate sărbătorile de pe Pâmânt, nici măcar la cele care sunt închinate Lui, dacă aceastea nu sunt conform standardelor divine. Dumnezeu a vrut atât de bine să se înțeleagă acest lucru încât a spus-o clar evreilor prin profetul Isaia(Isaia 1:10-15), iar când gluma s-a îngroșat nu s-a sfiit să strice chiar o sărbătoare(Daniel 5). Dumnezeu este interesat de sărbători, chiar El a inițiat cele mai importante sărbători ale poporului Israel, dar nu a uitat să specifice și modul în care trebuie să fie celebrate(Lev 23). Bag de seamă că Dumnezeu știa că oamenii au probleme la capitolul ”how to”.  Biserica de azi, ca și Israel de odinioară, trebuie să se distingă de lume și prin modul în care sărbătorește Crăciunul. Iată câteva principii simple care ne-ar putea fi de ajutor:

1. Sărbătorește Crăciunul ca pe o sărbătoare dedicată lui Dumnezeu. Crăciunul nu trebuie să fie o sărbătoare în care ne învârtim în jurul cadourilor, bradului și mâncărurilor, ci, în primul rând,  trebuie să fie un moment în care ne apropiem prin închinare de Dumnezeu.

2. Sărbătorește Crăciunul ca pe o sărbătoare sfântă. Dacă sărbătorile popoarelor păgâne erau momente de dezmâț(orgie), semânand mai mult a praznice satanice, această sărbătoare trebuie să fie celebrată în sfințenie. Păcatul este interzis! Nu te îmbăta, nu te îmbuiba și nu curvii!

3. Sărbătorește Crăciunul ca pe o sărbătoare a proclamării. Îngerul care s-a arătat păstorilor a proclamat venirea în lume a mântuirii(Luca 2:9-11). Crăciunul este momentul în care ar trebui să faci și tu același lucrul. În timp ce alții îți strigă necurățiile, noi nu ar trebui să evităm sâ spunem despre Isus.

4. Sărbătorește Crăciunul ca pe o sărbătoare a dărniciei. De Crăciun Dumnezeu a dat pe Fiul Său omenirii, îngerii si-au dăruit cântările, magii și-au dat darurile. Crăciunul este momentul în care ar trebui să ne dăm lui Dumnezeu și oamenilor. Sărbătoarea Crăciunului ar trebui să fie un sărbătoare a dărniciei, a altruismului, și nu a egoismului.

(Dacă crezi că prietenilor tăi feisbuciști le-ar fi de ajutor acest articol nu evita să dai SHARE)

 

În al treilea rând: ai tot dreptul din lume să fii creştin dar cretin cu porniri maniacale de leadership este interzis de bunul simţ şi chiar de lege, dacă nu mă înşel, de la nazism încoace.

E clar, de acest Crăciun îmi doresc o sinceră mărturie din partea lui dumnezeu care să arate că nu degeaba a dat omului raţiune şi capacitatea de a se exprima coerent.

Mai jos, într-un alt mirobolant text, Prometeul nostru modern îl confundă pe Ceauşescu cu Irod şi filmele, Pepsi, bananele şi meciurile de fotbal cu dumnezeu, iar uciderea acestuia cu un oarecare Matei, România cu Egiptul şi pe Iliescu cu un oarecare Matei care la data la care a scris evanghelia respectivă avea extrem de clară impregnată în cap ideea de instituţie.

 

Ce ai fumat maistore de ai un asemenea trip?
Ah, da, si vezi ca “citatul” matale e complet de-an neasfintelea:

19 After Herod died, an angel of the Lord appeared in a dream to Joseph in Egypt 20 and said, “Get up, take the child and his mother and go to the land of Israel, for those who were trying to take the child’s life are dead.”

Pricepi? Fii si tu un idiot care sa dea impresia ca este un idiot mai scolit asa.

Sfat prietenesc.

Este extrem de interesant cazul acestui tânăr bănuit a fi uşor psihopat, interesant nu doar din motive medicale cât sociale. Merită studiat blogul dumnealui pentru a învăţa că a fi creştin este extrem de util pe termen lung, adică pe termen de vieţuire cel puţin biologică, căci fericit cel ce se simte fără de prihană în drumul său pe cuvântul domnului (Să vă chiş în freză! Îl ştii pe dumnezeu? E fratele meu fraiere! 🙂 ).

 

Concluzie: e clar ca oamenii cu frica de dumnezeu nu au deloc frică şi/sau ruşine de bunul simţ sau faţă de semenii lor care nu ezită în a folosi “darul” raţiunii.

 

 

Hm…

Pe blogul nu foarte imaginativ intitulatei reviste Comics se prezintă o publicație educativă pentru copii ce conține printre altele lecții șoviniste de istorie și religie…Numai mie se pare aiurea treaba asta?

PS: Banda aia cam suge.