Următorul cadru de Ciubotariu, Forsea, Moldovan, Obert, Pamfil, Popescu, Talambă, Toma, Sava, Ungureanu


Următorul cadru de Ciubotariu, Forsea, Moldovan, Obert, Pamfil, Popescu, Talambă, Toma, Sava, Ungureanu

Nota mea:  3 din 5 stele 

Later edit: am primit un comentariu bine venit din partea lui Robert Obert (unul dintre autori): „Multumim pentru review. O completare importanta ar fi ca scenele in care totul izbucneste in flacari nu sunt o referinta la tragedia din Colectiv, ele au fost desenate cu luni bune inainte de incident si este o coincidenta la care nu ne asteptam. Nu am vrea sa cream o impresie gresita” 

Mulțumesc pentru observație care este atât în interesul acestei recenzii cât şi a autorilor şi viitorilor sau foştilor cititori.


Înainte să mă apuc să scriu despre Următorul cadru, am văzut ceva discuții pe vreo două grupuri de benzi desenate în care m-am aciuat și eu. Le-am ignorat total. De ce? Întrucât nu vroiam să fiu influențat de părerile care erau acolo. 

Am citit banda, mi-a plăcut, nu foarte mult, dar exact cât trebuie ca să o consider o bandă bunicică. Mi-au plăcut desenele foarte mult. Pe alocuri umorul este ok, nu m-a dat pe spate dar nici nu am strâmbat din gură a dezgust. Nu mi-a plăcut absolut deloc referirea la dezastrul din Colectiv – nu cred că este cazul să facem glume pe acest subiect, cel puțin nu încă, poate niciodată, cert este că e nițel cam prea devreme ca să facem bâză pe marginea nenorocirii care s-a întâmplat acolo. Pentru mine este un punct sensibil care m-a deranjat. Poate că mi-a influențat și nota finală această glumiță de prost gust.

Ideea mi-a plăcut și recunosc că aș fi interesat să mai citesc benzi de acest gen. Nu știu cât de original e conceptul, nici nu mă interesează sincer să fiu, nu vânez originalitate cu orice preț, mă interesează ca banda desenată să-mi ofere o lectură plăcută, desenele să mă atragă și să nu-mi zgârie retina, iar dacă am parte de ceva umor cât de cât bunicel, eu mă declar fericit. După cum spuneam, mi-a plăcut ideea. Să primești un cadru pe care să-l continui, să nu ai idee despre poveste pentru că nu lucrezi cu un scenariu în spate, îmi pare o treabă care te-ar putea scoate din minți dacă ești desenator, însă cei din gașca Următorul cadru cred că au fumat aceeași iarbă și au băut aceeași cantitate de alcool frățește, ca să fie pe cât posibil pe aceeași lungime de undă. 

Pentru mine, Următorul cadru este un câștig pentru bedeul românesc. Da, se putea mai bine, mereu este loc de mai bine, dar asta nu înseamnă că este un album cu care să vânezi țânțari și muște (deși cred că s-ar potrivi, are formatul perfect pentru o astfel de îndeletnicire). 

Povestea originală sau nu, nu mă interesează foarte tare. Nu asta m-a atras la volum, cât conceptul din spatele său. Ok, sunt clișee, sunt glumițe răsuflate, sunt personaje neaoșe de care sunt sătul, dar totul se potrivește cumva, pușcă per total în haosul dement și amuzant la care au participat desenatorii. Nu văd pe nimeni citând vreodată din Următorul cadru, nici punând cadre din el pe undeva, deși unele-s chiar faine, cert este că banda oferă câteva zeci de minute de distracție, iar asta contează pentru mine foarte mult.

Mi-a plăcut foarte mult, era să uit, modul în care au jonglat cu stilurile pe care le-au adoptat pentru unele cadre câțiva desenatori. Mi-au părut foarte inspirate (mai jos am să pun câteva poze cu unele dintre aceste cadre care mi-au plăcut).

Sincer, cred că dacă ești un împătimit al benzii desenate ar trebui să citești acest volum. Dacă ești fan doar Marvel sau DC sau mănânci pe pâine benzi desenate cult, tot ar trebui să arunci un ochi peste Următorul cadru, nici nu știi ce cadru ar putea să-ți sară în ochi și să-ți placă. De ce să ratezi ocazia?

De ce 3 stele: pentru că-i simpatic, dar nu genial. E amuzant, dar nu te dă pe spate. Pentru că-i haotic și dement.

Prezentarea editurii:

Data aparitie: 1 iunie 2016

„Următorul Cadru” e un album-experiment desenat de nu mai puțin de 10 autori români. Fără scenariu stabilit înainte, fără vreo direcție impusă! Fiecare autor a desenat un cadru, după care a dat mai departe, următorul fiind obligat să continue acțiunea și să finalizeze cadrul sau în mai puțin de 24 de ore, după care să dea mai departe, de unde și conceptul de Ping Pong Comics. 

 

72 de pagini de acțiune, umor și surprize la tot pasul, desenate de Toma Alexandru, Alexandru Ciubotariu, Vlad Forsea, Robert Obert, Andrei Moldovan, Xenia Pamfil, Ionuț Popescu, Valentin Sava, Alexandru Talambă și Octav Ungureanu. 

Review: Jerusalem: Chronicles from the Holy City


Jerusalem: Chronicles from the Holy City
Jerusalem: Chronicles from the Holy City by Guy Delisle
My rating: 5 of 5 stars

Oau, tocmai am terminat cel mai bun roman facut de Delisle si am ramas cateva zeci de minute cu ochii in gol gandindu-ma la ceea ce a trait si desenat artistul in Ierusalim.
Pe masura ce revad cu ochii mintii aventura acestuia in Orasul Sfant (denumire care mi se pare culmea ironiei) imi dau seama ca Israelul si Rusia de sub Stalin sunt singurele tari de pe aceasta planeta pe care nu as vrea sa le vad vreodata.
Delisle face adeseori apel la umor ca sa destinda atmosfera gretos de apasatoare dintr-un oras in care sovinismul si xenofobia sunt la ele acasa. Ura fata de orice alta de rasa pe care evreii o nutresc este pur si simplu omniprezenta in paginile acestei carti. Nu din cauza desenatorului ci din cauza cicatricilor pe care comportamentul colonistilor evrei le lasa in sufletul unei persoane care a stat un an in preajma lor.
Sa vezi Ierusalimul alaturi de Guy Delisle este o adevarata placere, placere care, din pacate, dureaza doar pe masura ce mergi umar la umar cu acesta. Dupa ce termini cartea te simti ingrozitor. Eu cel putin inca nu mi-am revenit. Nu pot sa spun ca simt ura pentru acesti oameni inchisi, obtuzi, incorsetati in credinta lor fantasmagorica care este, pana la urma, un afront adus civilizatiei si evolutiei prin incapatanarea cu care se agata de vechi scrieri si credinte, obiceiuri si practici. Nu-i vorba despre injunghierea mieilor si nici despre crunta betie pe care acestia o trag cu ocazia nu stiu carei sarbatori, ci despre conflictele pe care le au cu un popor care a trait pe acel pamant sute de ani din cauza unor nastrusnici care au tot felul de idei, care in mod normal se aud doar la ospicii, legate de constructii de temple si venirea unui Mesia.
Nu stiu daca-i nebunie, hai sa-i zicem iluzie: iluzia este la ea acasa in Ierusalim; esti in perfecta siguranta daca Escher-ul cu care te intalnesti este pe aceeasi scara cu tine. Altminteri s-ar putea sa ai onoarea de a afla cat de bine trag cu gloante si, respectand traditia, bineinteles, cu pietre onorabilii evrei.
Imi aduc aminte ca, la un moment dat, Guy vrea sa viziteze un obiectiv turistic si un soldat vine la el ca sa-l intrebe daca este evreu. In clipa in care Delisle isi pune cipilica evreiasca, soldatul pleaca. Mucalitul autor concluzioneaza: Deci aici haina-l face pe om?
Extremismul evreilor ultra-ortodocsi (in sfarsit, iata sensul vorbei „mai catolic decat papa”) este in tot ceea ce fac: de la superficialitate pana la modul total arbitrar de a ucide oameni sau la ocuparea cu forta a locuintelor palestinienilor pentru a si le insusi.
Evenimentele pe care autorul le traieste sunt demne de George R.R. Martin sau de un comics scris de Allan Moore. Evrei care se decid sa iasa la plimbare cu pistolul in mana ca sa omoare arabi si care se opresc, la a doua persoana impuscata, pentru ca era evreu. Evrei care trimit somatii palestinienilor ca locuinta lor va fi demolata pentru ca asa vor ei si ca daca acestia vor pierde procesul vor fi obligati ori sa-si demoleze singuri casa ori sa plateasca „deranjul” autoritatilor. Evrei care intra cu forta in cladiri, spargand ziduri, de exemplu, pe care locatarii palestinieni nu vor, pe buna dreptate, sa le paraseasca si pe care, mai apoi, cu arma-n mana si cu forte de paza inarmate pana-n dinti, angajate ca sa „protejeze bunul de drept” castigat de invadator, si le insusesc.
Daca nu ar fi fost un artist canadian/francez care sa redea aceste lucruri, ai putea crede ca ai in fata un roman grafic facut si comandat de propaganda nazista…
Dar sa revenim la arta lui Delisle. Din punctul meu de vedere Guy Delisle si-a atins maturitatea literara si grafica cu acest roman. Desenele sunt, adesea, puternice si pline de incarcatura emotionala. Nu o data am avut impresia ca simt mirosurile din acel oras, ca-i aud zgomotele sau ca-i vad aievea locuitorii. Pentru prima data Delisle „forteaza” grafica in detrimentul textului si nu mai face foarte multe trimiteri istorice si nici nu da foarte multe detalii despre ceea ce vede, a aflat, crede. Imaginile pe care alege sa le impartaseasca cititorului fac, de cele mai multe ori, cat mii de cuvinte.
Acest roman grafic merita citit de oricine, indifirent de gusturi. Poate ca cei cu orientari de dreapta ar trebui sa se abtina, totusi, pentru ca, si sincer chiar nu pot sa inteleg de ce, evreii isi fac un mare deserviciu in ochii lumii, cel putin asa sper, cu comportamentul pe care-l au in acea tara uitata si lasata-n voia dementei de un dumnezeu care oricat s-ar chinui sa-si vada supusii sau sa-i viziteze, nu prea cred ca ar putea din cauza unui zid grotesc si scarbos si a punctelor de verificare/intrare/iesire facute in acesta; puncte care arata precum gaurile de sobolani in care rozatoarele purtatoare de boli atat de infioratoare si letale.
Nu stiu unde-i dumnezeul evreilor dar, judecand dupa aventura lui Delisle in Jerusalim, nu are unde altundeva sa fie decat in sau sub pamant…
Un roman extraordinar cu o grafica extraordinara construit de un autor exceptional care a trait un an intr-o lume pe care puterea imaginatiei unui Jonathan Swift sau Lewis Caroll nu ar fi putut-o crea vreodata…

View all my reviews