Review: Mr. Peanut – sau: De cate ori ai vrut sa-ti ucizi nevasta?

Mr. Peanut by Adam Ross
My rating: 4 of 5 stars

Sau: de cate ori ai vrut sa-ti ucizi nevasta? – editie revazuta si adaugita – articol publicat initial in 28.11.2010 (o recenzie publicata pe blog la volumul de mai sus care indrumeaza nenumarati cautatori de pe google spre acest articol pentru ca, se pare, contine sfaturi despre uciderea nevestei)

Un prieten care a citit „Scrisori catre fiul meu” de Gabriel Liiceanu mi-a spus ca Liiceanu scrie ca uneori iti vine sa-ti omori nevasta. Adam Ross in Mr. Peanut are acelasi gen de personaje, adicatelea, barbati ce vor sa isi omoare nevestele pentru ca nu inteleg ce dracu vor de fapt de la ei!? E ciudat? Tu nu ai vrut niciodata sa-ti omori nevasta? Nu ti-ai imaginat, dorit, visat, gandit vreodata aceasta tentativa de omucidere?

Nici atunci cand nu poti sa te intelegi cu ea pentru ca se pare ca nimic din ceea ce spui nu ajunge la ea si prefera sa considere ca tot ceea ce spui tu este intr-o limba straina, (rusa, de exemplu) pe care ea nu are cum sa o inteleaga? Nici atunci cand v-ati facut planuri, planuri puse la punct si construite de ea, pentru ca in ultimul minut sa nu mai aibe chef de nimic si sa anuleze tot, culcandu-se sau ignorand tot ce ii spui? Nici atunci cand iti spune ca nu are nimic dar se uita urat la tine si bodoganeste suficient de incet incat sa stii ca despre tine ii vorba dar iti repeta obsesiv ca nu are nimic? Nici atunci cand iti doresti foarte mult sa faci un lucru insa nu mai poti sa-l faci pentru ca, desi nu iti spune ca nu vrea si nu ii convine acel lucru, incepe sa izbeasca, sa tranteasca, sa se smiorcaie din diferite motive cauzate de evenimente minuscule si stupide, astfel incat nu mai ai nici un chef de nimic si desi ai vrea sa stai cu ea nu mai poti pentru ca te-ai compromis deja in fata ei cumva, intr-un fel pe care doar ea il poate intelege? Nici atunci cand depresiile ii sunt cauzate de haine sau ingrasare (de multe ori insesizabila sau inexistenta)? Nici atunci cand refuza sa te asculte si spune ca problemele voastre sunt probleme cauzate de lipsa de comunicare? Nici atunci cand se plange ca nu mai vrei sa faci sex cu ea desi ea este cea care sufera mereu de dureri de cap? Nici atunci cand e stresul cat casa si faptul ca ea nu da nici un indiciu ca are chef de sex si se bosumfla in pat dupa care incepe din senin sa planga si sa sa-ti scoata ochii ca nu o mai iubesti si ca ai pe altcineva? Nici atunci cand incerci sa te impaci cu ea dupa o cearta printr-un gest si nu prin cuvinte iar tot ce faci este in van pentru ca tu de fapt nu incerci sa faci altceva decat o alta faza de-a ta si in nici un caz nu o iubesti ci vrei doar sa o faci sa sufere? Nici atunci cand vrei sa iesi dintr-un scandal printr-o plimbare prin jurul blocului, la lumina unei tigari si eventual cu o bere in mana, si incepe sa tipe si sa urle si sa tranteasca si iti spune ca nu stii sa infrunti problemele si ca tot ce stii sa faci este sa fugi de probleme (de fapt) si nu ca incerci sa pleci doar pentru a nu inrautati lucrurile? Nici atunci cand te face sa te simti de parca ai fi ultimul om care are drept la viata pe pamantul asta pentru ca esti un ratat complet, perfect, care nu este in stare de nimic, nici macar (NICI MACAR) sa iubeasca? Nici atunci cand zbiara ca nu esti in stare sa ai grija de tine, dar’mite de o familie si te face sa iti iei lumea in cap si sa iti blestemi zilele in care te-ai nascut pentru ca(are dreptate futu-i! ca daca erai bun de ceva acum aveai o alta situatie materiala, aveai poate o alta masina sau macar o masina, puteai sa pleci in concedii undeva peste hotare si nu aveai credite in banca! futu-i! are dreptate! nu sunt bun de nimic!) nu esti bun de nimic? Nici atunci cand iti spune ca nu intelegi nimic din ce se intampla cu ea, cu voi, cu noi si ca nu totul nu se rezuma doar la tine, egoistul dracului? Nici macar cand te inseala? Nici macar cand iti da impresia ca incepe sa-si caute un barbat care, FINALLY!!! sa o multumeasca si sa o faca fericita pentru ca tu esti un incompetent egoist si marsav? Nici macar cand incepe sa-ti spuna fericita ca o fluiera barbatii pe strada si ca, probabil in capul tau gandesti, acei necunoscuti au parte de un tratament de care tu nu te-ai mai bucurat in luni bune de zile?

Nici macar atunci nu iti vine sa-i crapi capul sa vezi ce dracu’ e in el?

Oare esti un barbat slab daca uneori visezi sau iti doresti sa-ti omori nevasta, iubita, prietena, concubina? Se poate ca rolul ultim pe care il are un barbat in viata conjugala este sa procreeze dupa care, in stilul morbido-erotic al calugaritei, sa ia viata concubinei? Oare femeile isi doresc acest lucru? Oare acesta este rolul cuvintelor si al sentimentelor? Oare asta inseamna o relatie sanatoasa?

Chiar azi (NB: la momentul cand am scris prima data recenzia – 28.11.2010) am participat la o discutie intre barbati si femei unde fiecare era cand voi cand noi si nici una din tabere nu putea sa cada de acord cu celalalt. Gesticulatii si vociferatii de tip primata femela si primata mascul, o discutie dusa in patru limbi complet diferite, o cearta intre patru indivizi care pot la fel de usor si picioarele de la o masa, oricum nu vor reusi niciodata sa se intalneasca pentru a se cunoaste mai bine. Si atunci de ce si de unde toata dragostea asta pentru sexul opus? Daca este doar pentru procreere (si numai pentru asta) atunci ridicati mana cei care vor o pauza. Insa daca este doar pentru a atinge acel moment in care vrei sa iti omori nevasta si ti-ai luat de o grija, mai ales dupa cativa ani buni de casnicie, atunci parca it makes more sense, nu?

Toata polilogia de mai sus a pleca de la Mr. Peanut a lui Adam Ross aparuta recent la Polirom. Stephen King spune ca de la Cui i-e frica de Virginia Woolf? nu a mai aparut un roman care sa patrunda asa in partea intunecata a unei casnicii. Romanul este bine scris, te tine cu sufletul la gura, provoaca piele de gaina, etc. etc. insa ce ramane, si ramane tare, greu si negru ca o pasta de pix ce s-a scurs pe camasa noua si alba pe care ai dat o gramada de bani este: ai vrut sa iti omori vreodata nevasta? Si daca da, de ce?

Orice articol sau monolog ar trebui sa aibe o concluzie, nu? Dar avand in vedere modul dezlanat si incoerent in care s-a scris acest articol, poate duce pe careva gandul ca ar putea exista vreo concluzie finala? Daca cineva crede ca da, atunci il rog sa o traga.

Eu pot doar sa va spun ca, dupa capul meu, in momentul in care incerci sa intelegi o femeie si sa reactionezi in felul in care vrea ea, esti complet rupt de realitate si la un pas de a o omori.

Ah, da, si deja ai inceput sa nu mai contezi.

Lectura placuta nevestie tale de sarbatori pentru ca, crede-ma, ar trebui sa citeasca cartea asta si o sa o citeasca daca ai sa i-o cumperi de Craciun. Poate scapa cu viata.

Concluzie: un roman politist bine scris care sondeaza tenebrele vietii de cuplu. Frustarile, lipsurile si nefericirile casniciei sunt sondate de Adam Ross care construieste cu talent un policier intrigant dar foarte placut la citire.

View all my reviews

CHILLI CON CARTE prezintă: Bătrâni îndrăgostiți de Alasdair Gray

Titlu: Bătrâni îndrăgostiți

Autor: Alasdair Gray

Editură: Polirom

An: publicat – 2007/tradus – 2010

Preț: 32,95 lei

Se găsește: Pe situl editurii Polirom și în librăriile Grupului Librarium.  În Timișoara o găsești la librăria Cartea de nisip

Dragă cititorule, urcă-te în trenul imaginației lui Alasdair Gray pentru a petrece timp de 400 de pagini și a arde câteva etape istorice alături de Socrate, fra Filippo, Henry James Prince și John Tunnock!

Romanul Bătrâni îndrăgostiți este un exercițiu pe care Alasdair Gray îl încearcă pe cârca cititorului, exercițiu la care, trebuie să recunosc, am participat cu foarte multă plăcere. Pentru astfel de cărți mă bucură enorm de mult faptul că s-a inventat scrisul și că există scriitori precum sus numitul romancier scoțian. Alasdair Gray creează un melanj, culegând și folosind în roman fragmente întregi de la alți autori (Platon, Hepworth Dixon etc.) însă asta nu aduce nicicum un deserviciu cărții, ba dimpotrivă, le oferă un aer de veridicitate lucrării și firii personajului John Tunnock pe care Gray îl creează.

John Tunnock este un bătrân care, ieșit la pensie, îsi încearcă talentul de scriitor, încercare la care suntem martori post-mortem. Jurnalul pe care John Tunnock îl scrie și care a încăput pe mâinile lui Alasdair Gray ne arată un bătrânel destul de libidinos care, datorită unei relații cu o dilăriță de droguri, își află moartea înainte de terminarea proiectului său literar.

Ambiția lui John Tunnock este de a scrie un roman despre trei personaje, astfel încât să arate evoluția omenirii. Cele trei personaje principale sunt Socrate, fra Filippo și Henry James Prince.

Din păcate, moartea prematură a lui Tunnock îl împiedică pe acesta, precum pe mulți alții, să-și termine capodopera, în mâinile noastre ajungând capitole pe care acesta le-a scris când, bineînțeles, era încă în viață și nehotărât asupra versiunii finale a lucrării.

În mare, cam asta presupune acest roman de Alasdair Gray: un jurnal al unui oarecare John Tunnock, trei povestiri despre trei personaje care au existat din punct de vedere istoric, o scrisoare de introducere a doamnei Sara Sim-Jaegar și o critică la sfârșitul romanului scrisă de Sidney Workman la adresa scriitorului Alasdair Gray și a operei sale.

Romanul este structurat foarte interesant și avem parte când de jurnalul lui Tunnock, când de capitole dedicate lui Socrate, fra Filippo, Henry James Prince „Preaiubitul” sau chiar lui Tunnock cel tânăr din partea lui Tunnock cel bătrân. Când amuzant, când critic din punct de vedere politic, social și literar, Tunnock pare a fi un fel de Erasmus de Rotterdam al secolului XXI, care, cu cinism, nu ezită să  înfiereze, să râdă și denunțe moravurile și ipocrizia pe care oamenii politici, și nu numai, le-au afișat de-a lungul timpului.

Dacă vocea lui Tunnock este sau nu puternică și dacă toate criticile sale sunt cât de cât apropiate de adevăr poate că fragmentul de mai jos, fragment cenzurat de editorul englez, vă va lămuri:

„Astăzi aflu că șeful neo-laburist al celor ce strâng fonduri pentru partid și ajutorul lui din Downing Street au fost arestați pentru primirea unor donații imense de la afaceriști bogați care imediat după aceea au fost înnobilați de către regină.”

Procesul lui Socrate este foarte interesant regândit și refăcut de Alasdair Gray, proces la care participă personaje ca și martori, personaje care erau de mult dispărute, însă, în reinterpretarea lui Gray, acestea apar și-și spun păsul în fața juraților atenieni. Acest capitol, din punctul meu de vedere, este la fel de valoros din punct de vedere literar și filosofic, ca și monologul Marelui Închizitor din Frații Karamazov.

Nu pot să spun mai mult decât că recomand cu căldură această carte și garantez că o să fie o lectură utilă și plăcută, asta doar în cazul în care vizitatorul acestui articol nu este familiarizat cu scriitura lui Gray deoarece, atunci, recomandarea este inutilă.

Citate:

Socrate – „Dar jur pe marele zeu ceresc că nu știam că sunt înțelept. Credeam că doar descopăr ce gândesc oamenii. Cei cărora le vorbeam nu conteneau să vină cu idei uimitoare și spuneau că le-au învățat de la mine. (Chicotește). În viața mea nu am avut o idee originală! Scriau și cărți, iar criticii mă acuzau și pentru asta.”

Un profesor către Tunnock: „ -Ești aici ca să înveți, nu să gândești. Ești bursier? (…) – Nu văd de ce impozitele plătite de mine ar susține un student care nu înțelege scopul universității.”

Sexul, o istorie timpurie – Christopher Ryan și Cacilda Jetha

Cartea mi-a fost adusă acasă pentru că părea interesantă și mai ales pentru că mă pasionează subiectul, pe cine, până la urmă, nu?

Ei bine, am prins un weekend și cu un pahar de vin în față m-am pus să citesc cartea scrisă de Christopher Ryan și Cacilda Jetha. Despre autori nu știu mai nimic, oricum nu sunt foarte cunoscuți când vine vorba despre cercetare în acest domeniu (studii istorice și antropologice mai degrabă decât sexologice) lucrările pe care le-am găsit sub semnătura acestora fiind destul de departe de subiectul abordat în această carte. Oricum studiile lui Christopher expliă scriitura însă nu am reușit să înțeleg de ce a crezut că poate, împreună cu colega sa, păși pe acest teren destul de, încă, sensibil.

Introducerea este bestială mai ales că anunță cu un ton semi-apocaliptic o carte care îți va schimba percepția asupra vieții. M-a bufnit râsul bineînțeles, pentru că mai toate cărțile menite a-ți crește self esteem-ul  îți promit ridicarea voalului magic invizibil. Dupa primele 30-40 de pagini am tras concluzia că domnul Christopher Ryan colega dumnealui încearcă de fapt să ofere o scuză științifică promiscuității poate pentru că unul dintre ei au eșuat în a fi fideli cuiva la un moment dat.

Ce este rizibil în tot demersul celor doi autori este tocmai faptul că, încercând să demonstreze că specia umană este promiscuă și că nu avem cum să fim monogami, evoluția și istoria speciei noastre ne spune acest lucru, deci nimeni din acest secol nu cred că mai crede că suntem o specie monogamă, cel puțin nimeni care a avut cel puțin doi parteneri sexuali, cu acordul ambilor parteneri bineînțeles, nu ar putea să spună că este monogam. Dacă ar susține așa ceva, ar fi ipocrit, însă problema esențială, problemă pe care se pare că cei doi autori o tratează destul de puțin și cam șoptit este cea a fidelității în cuplu, adevărata problemă de la care pleacă ideea celor doi autori și care a făcut ca această carte semi-științifică un best-seller, problemă care nu numai că nu este rezolvată, ba dimpotrivă, te bagă și mai mult în ceață, mai ales că trebuie să te naști într-o societate extrem de mică și ușor necivilizată ca să  poți accepta faptul că nevasta/concubina/iubita ta (e valabil și pentru femei, adica soțul/concubinul/iubitul) nu doar că e făcut/ă poștă cu acordul său/ei dar se și dă de bunăvoie. Argumentul suprem al cărții este acela că acolo unde există promiscuitate și nu există bariere legate de partenerii sexuali, viața este mai pașnică și rodnică, oamenii mai puțin stresați și mai fericiți.

Nu am să intru în detalii în argumentele pe care le aduc ei datorită câtorva motive extrem de simple:

1. Monogamia nu este naturală, dar fidelitatea se cere și se promite într-un cuplu, fidelitatea sexuală și sentimentală fiind două dintre cele mai importante clauze care, de obicei, se precizează în contractul marital/conjugal. De ce? Sentimentele de trădare, încredere, respect și reciprocitate fac parte din arsenalul special al speciei umane, specie care nu este monogamă natural ci sub impulsul acestor trăiri, se vrea a fi astfel.
2. Sentimentul de iubire, indiferent că este boala sau nu, atâta timp cât îi fac pe doi oameni să-și ia angajamente destul de serioase unul față de celălalt, trebuie luat în discuție, mai ales cănd vine vorba de fidelitate sexuală și sentimentală. Pănâ la urmă, această trăire nu s-a descoperit la primate, nici măcar la cele monogame, cu excepția unor gesturi de afecțiune. Și chiar dacă am evoluat greșit și sentimentul de îndrăgostire este specific unei îmbolnăviri, atâta timp cât nu avem leac, obișnuiți-vă cu asta.
3. Sentimentul de vină dat de o viață promiscuă nu este o invenție socială.
4. Sentimentele nu se învață de la societate (iubire, vină, încredere), cel mult se educă exprimarea acestora.
5. Fidelitatea se cere și se oferă de comun acord, iar eventualele ieșiri/scăpări/întoarceri în promiscuitate sunt adesea trase la răspundere, indiferent că fac subiectul unei introspecții personale (vină) sau la ruperea relației (trădare, pierderea încrederii etc.)
6. Oamenii probabil că au inventat minciuna în momentul în care au început să promită fidelitate sexuală. Parcă are ceva sens, nu?

Cei doi autori au scris clar un bestseller însă nu este sub nicio o formă o carte științifică, nu este ajutată nici de exprimare, argumentele sunt adesea puerile, luptele pe care le încep cei doi se termină abrupt și adesea fără o concluzie relevantă, marele răspuns promis rămâne ascuns, promiscuitatea rămâne promiscuitate indiferent de ce motivație încerci să-i dai și asta nu din vina societății sau a bisericii ci datorită unor nenorocite de senzații și trăiri cu care nu încetăm să ne chinuim. O chestie specifică speciei noastre.

Nu mă miră că această carte este bestseller, o poate citi oricine și cred că oricine poate înțelege ce vrea din ea și sunt extrem de sigur că este extrem de folositoare soților/soțiilor infidele care acum pot să aducă și un argument științific în favoarea promiscuității lor reducând riscul de a rămâne, până la urmă, singuri.

P.S. pe măsură ce citeam cartea mi-am adus aminte de diferite cărți pe care le-am citit pe marginea acestui subiect și am început să schițez un articol legat de promiscuitate și angajamentul și promisiunea fidelității. Sper să-ll consider suficient de coerent astfel încât să-l pot împărtăși cu voi.

Rudolf Hess – dezertor sau mesager?

Cazul Rudolf Hess – Dezertor sau mesager? este rezultatul muncii şi a pasiunii a trei oameni: Lynn Picknett, Clive Prince şi Stephen Prior. Cei trei s-au întâlnit întâmplător şi ceea ce i-a unit a fost pasiunea şi interesul acordat afacerii Hess. Punere la un loc a informaţiilor, documentelor, interviurilor pe care le deţineau fiecare dintre aceştia a făcut posibilă apariţia acestui volum.

Lucrarea de faţă este destul de vastă având în vedere faptul că se găsesc extrem de multe interviuri, declaraţii, documente, care privesc pregătirea zborului lui Hess, zborul propriu-zis, ajungerea sa în Anglia, desfăşurarea prinderii sale şi primele ore pe tărâmul regatului, reacţiile, maşinaţiunile şi poziţiile politice adoptate după capturarea sa, foarte multe detalii şi informaţii interesante şi uşor picante despre eventuala sosie a lui Hess  precum şi teorii despre relaţiile acestuia şi a partidului nazist cu o parte din elita aristocrată a Marii Britanii.

Cartea poate fi privită ca o lucrare serioasă la fel de uşor cum poate fi considerată o teorie a conspiraţiei. Cititorul este liber să aleagă în ce categorie vrea să o claseze. Personal îmi păstrez unele dubii datorită anumitor activităţi pe care autorii le au (nu mă prea pasionează francmasoneria şi nici activităţi care ţin de chestii uşor oculte), însă reacţiile care au apărut după publicare cărţii, vocile care s-au grăbit să susţină unele lucruri spuse în carte, precum şi secretoşenia cu care încă este tratat cazul Rudolf Hess mă fac să pun cartea undeva la mijloc: ceva adevăr au atins autorii, şi s-ar putea să fie un adevăr nu prea plăcut pentru cei implicaţi în această afacere (indiferent dacă este vorba despre propunerea de pace, despre relaţiile pe care Hess chiar le avea, de acordul din partea lui Hitler în ceea ce priveşte drumul adjunctului, sosia sa sau o eventuală ucidere programată a ultimului prizonier de la Spandau care avea totuşi o vârstă destul de înaintată).

Subiectul volumului este destul de delicat însă informaţiile pe care le oferă cititorului reuşesc să scoată lucrarea din periculoasa zonă în care ar putea să fie declarată subversivă. Faptul că se află pe rafturile librăriilor şi că a devenit un best-seller care a cauzat reacţii în rândul autorităţilor, pe mine personal mă bucură şi îmi oferă acel mic şi scurt moment de siguranţă că măcar o parte din informaţie este veridică şi că la un moment dat cineva, cumva, cândva din respect pentru cei care au murit în război cât şi pentru generaţiile de după, vor lua decizia de a declasifica drept secrete anumite documente şi vor lumina astfel acea perioadă tulbure a istoriei, arătând adevărata faţă a celor care sunt arătaţi astăzi publicului drept oameni oneşti şi fără de pată.

Recomand cartea atât împătimiţilor de ceea ce a însemnat al doilea război mondial cât şi celor iubitori şi devoratori de paranoia. Celor din urmă pentru că le va da un kick de zile mari, mai ales dacă teorii conspiraţioniste în tot ce mişcă în jurul lor.

Nu este must have, nici must read, decât dacă eşti un pasionat de istoria secolului trecut. Personal mă bucur că o am în bibliotecă.

Cartea o puteţi găsi în reţeaua de librării Librarium (Cartea de nisip – Timişoara, Book Corner – Cluj, Avant-Garde – Iaşi) precum şi on-line pe site-ul bookiseala.ro