Un veac de singurătate de Gabriel Garcia Marquez


Un veac de singurătate de Gabriel Garcia Marquez

Nota mea: 5 din 5 stele

Un veac de singurătate este pentru literatură ce este Nothing else matters pentru muzică: toate lumea a citit-o/ascultat-o, majoritatea cititorilor/ascultătorilor o declară extraordinară, dar puțini sunt interesați de restul operelor scriitorului/muzicienilor pentru că puțini sunt cei care se pot declara fanii genului din care cartea/piesa face parte.

S-au scris multe despre carte, opinii academice, deștepte, stupide, critice, acide, pe lângă și pe subiect etc. astfel încât m-am trezit în situația de a nu ști ce aș putea să spun nou despre roman. Prin urmare, am să aleg calea sigură și liniștită pe care o oferă întotdeauna clișeele: o carte fabuloasă, extraordinară, nemaivăzută, manualul realismului magic care a ajutat scriitori precum Salman Rushdie să nască povești monumentale ș.a.m.d.

Nu recomand să se citească ca pe un cifru, deoarece s-ar putea să nu te bucuri de frumusețea scriiturii, a lumii imaginate de Marquez, de irealitatea personajelor, de absurdul evenimentelor. Un veac de singurătate se savurează exact la fel ca trucurile unui magician priceput: te bucuri de ele și nu încerci să le înțelegi. Nu are rost să o citești dacă nu ești dispus să crezi că undeva, cumva, oamenii chiar pot trăi magia pentru că magia chiar există acolo, undeva. Ți-ai face ție un rău. I-ai face cărții un rău. Și oricât îmi doresc să promovez lectura, acesta fiind și motivul pentru care am acest blog, nu aș recomanda-o sub nici o formă celor care nu sunt dispuși să creadă pe perioada lecturii în posibilitatea ca magia să facă parte din realitate. Mai bine citiți Biblia. E demonstrat că elementele fantastice de acolo sunt mai ușor de acceptat. Și, astfel, toată lumea are de câștigat.

Eu atât am avut de spus. Am să vă las în compania altor cititori (am luat top 10 articole care apar pe google în limba română).

De ce 5 stele: pentru că-i foarte, foarte, foarte mișto!

Lecturile Emei

Bookblog

My Book Basket

Goodread

Blog de cititori

Vlad Bogos

Sayuki

Tomata cu scufiță

Bookiseala

Cafea cu taifas

Prezentarea editurii:

„Un veac de singurătate”, capodopera care l-a propulsat pe Gabriel
García Márquez pe orbita celebrităţii internaţionale şi i-a adus premiul
Nobel (1982), este, în opinia unanimă a criticii – după Don Quijote de
la Mancha, nemuritoarea creaţie a lui Cervantes -, cel mai frumos roman
de expresie spaniolă din toate timpurile, aşa cum mărturiseşte şi Pablo
Neruda care îl numeşte „Don Quijote al timpului nostru”.
Istoria celor o sută de ani ai fabuloasei aventuri trăite de cele şapte
generaţii ale familiei Buendía, cu fanteziile, obsesiile, tragediile,
pasiunile, disperările şi speranţele lor, este de fapt istoria miticului
Macondo, întemeiat de patriarhul José Arcadio Buendía, teritoriu
prodigios, unde fantasticul, irealul, se insinuează adesea în realitate,
miraculosul convieţuind firesc cu viaţa de zi cu zi. Însă întregul
demers narativ sugerează ideea că Macondo nu se mărgineşte la o arie
concretă, istoria sa fiind de fapt istoria existenţei umane, căci, aşa
cum arată autorul, „mai curând decât un loc de pe lume, Macondo este o
stare de spirit”.

Heinrich Himmler. Corespondență cu soția sa de Katrin Himmler și Michael Wildt


Heinrich Himmler. Corespondență cu soția sa de Katrin Himmler și Michael Wildt

My rating:  4 of 5 stars 

Nu am foarte multe lucruri de spus despre lucrarea de față, deoarece cei interesați de subiect deja au pus ochii pe ea, iar cei care nu sunt pasionați de istoria celui de-al doilea război mondial sau de personalitățile naziste, sigur vor ignora volumul.

Ceea ce vreau neapărat să spun este că Wildt și cu Himmler fac o treabă extraordinară în această carte. Aproape fiecare epistolă schimbată între cei doi soți este însoțită de explicații cu privire la evenimentele care se petreceau în respectiva perioadă pentru o înțelegere mai bună a comunicării dintre aceștia. 

Majoritatea scrisorilor sunt banale și  vorbesc mai mult despre chestiuni de organizare a gospodăriei, despre familie sau întâlniri cu prietenii. Faptul că monstrul Himmler a avut o familie și că pare să fie un om normal, banal chiar, așa cum apare din scrisorile sale, nu este deloc surprinzător. Majoritatea, dacă nu chiar toți naziștii au fost niște indivizi banali, dar fanatici care în momentul în care au văzut că dețin puterea absolută și-au dat frâu liber viselor demente care le guvernau fanteziile menite a rămâne fantezii dacă istoria nu juca o astfel de festă umanității și nu îi punea în fruntea Germaniei.

Himmler din scrisori e Himmler din cărțile de istorie. Organizat, muncitor, dedicat partidului, parșiv (și-a înșelat soția, pe Magda, cea cu care schimbă scrisorile din carte) și obsedat de putere. Partea interesantă vine atunci când Himmler care tocmai ce a participat sau ordonat un măcel, îi scrie soției sale cât se poate de calm și liniștit despre cât de banală îi este munca și cât de obosit este și o întreabă de fata lor și dacă a primit cadourile pe care le-a trimis. Acest sânge rece m-a făcut, din nou, să mă înfior când mă gândesc la Himmler…

De ce 4 stele: deoarece cred că este un document extrem de important pentru cei pasionați de personalitățile naziste, Himmler făcând parte din elita de lideri ai NSDAP. O lucrare interesantă care oferă, datorită notelor inserate la sfârșitul scrisorilor, o privire de ansamblu oricărui cititor, indiferent de cât de familiar este cu viața și activitatea lui Heinrich Himmler.

Prezentarea editurii:

Mult timp s-a crezut că scrisorile lui Himmler adresate soţiei sale, Marga, precum şi alte documente care au aparţinut Reichsfuhrerului SS, erau definitiv pierdute. Însă, după sinuciderea acestuia şi după sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, scrisorile au fost găsite la Tel Aviv, în Israel. Completându-le perfect pe cele ale Margăi, păstrate în Arhivele Federale de la Koblenz, ele constituie un tablou inedit al vieţii private a uneia dintre cele mai importante figuri ale regimului nazist.

Djermania – Andrzey Stasiuk


Djermania
Djermania by Andrzej Stasiuk
My rating: 4 of 5 stars

Cartea mi-a fost adusă de nevastă-mea. Trebuie să recunosc că am fost destul de circumspect. Un motiv ar fi acela că nu prea îmi plac cărțuliile foarte subțiri. Foarte greu mă atrag pentru că am avut experiențe extrem de neplăcute cu romane care mai bine nu erau scrise deloc decât să aibă doar 100-150 de pagini. De obicei când citesc o cărțulie așa subțire, ceva extraordinar mă face să o citesc. Acum a fost convingerea Elenei că acest volumaș e bun. Nu am întrebat-o de ce. Însă i-am dat o șansă înainte de a mă apuca de Iată cine s-a întors. Și bine am făcut.
Andrzej Stasiuk trece în revistă Germania văzută din tren, din gară, din avion, din aeroport, din piețe, din parcuri, de pe bănci, din librăriile unde citește fragmente din romanele sale. Chipurile, orașele, atracțiile turistice, oamenii, gările, trenurile Germaniei sunt atent și răbdător trecute pe hârtie de autor, foarte probabil, utilizând drept muză lichidul conținut de sticle care poartă etichete de Jim Beam.
Autorul are o luciditate dezarmantă când vine vorba de a privi și diseca sufletul neamțului din anii ʼ90. Felul sensibil, pe alocuri chiar părând a fi sub influența inspirației bahice, este de-a dreptul seducător. Foarte rațional și tranșant, Stasiuk zugrăvește cu talent sufletul neamțului îngenuncheat și rupt de înfrângerea suferită în urma celui de-al doilea război mondial. Relația polonezilor cu germanii este redată astfel încât oricine să o poată înțelege și așezarea acesteia în funcție de evenimentele istorice recente este foarte bine rânduită astfel încât ”preconcepțiile” de care autorul se tot auto-acuză, care se auto-denunță, de fapt, ajungând a fi realități dure și crude de care, probabil, lumea vrea să se ascundă tocmai pentru că acceptarea lor este mult prea dificilă, nu doar pentru subiecții acestor preconcepții, ci pentru un întreg continent.
Djermania nu este doar un roman de călătorie în care orașe, oameni și peisaje îți aleargă prin fața ochilor. Este o călătorie înspre și dinspre sufletul oamenilor pe care geografia îi face să se numească nemți, polonezi, români, țigani. Un ghid turistic pe care trebuie să-l iei cu tine dacă vei vizita vreodată această țară. Un ghid turistic care, culmea, s-ar putea să te ajute să înțelegi nesperat de bine sufletul acestui popor.
Djermania este o supriză extrem de plăcută, bine scrisă, cu observații inteligente și remarci foarte amuzante, o scriitură alertă care nu te lasă să o lași din mână și care nu te plictisește, pentru că trenul în care te-ai urcat alături de Andrzej Stasiuk merge cu o viteză amețitoare și sunt atâtea de văzut, de auzit și de înțeles…
Mă simt ușor vinovat că vreau să închid recenzia și nu am vorbit mai mult despre cât de inteligente, lucide și pragmatice sunt observațiile lui Stasiuk cu privire la situația popoarelor europene pe care le ia în colimator, însă ar fi păcat să răpesc această descoperire și plăcere viitorului cititor al Djermaniei.
Recomand cu deosebită plăcere acest roman. De mult nu am mai citit un roman care să fie exact cât trebuie de critic, poetic, sarcastic și înduioșător, de înțelegător și trist. Nu este o radiografie a sociețății germane și a relațiilor acesteia cu popoarele pe care acum câțiva zeci de ani le-a prădat ci, mai degrabă, o introspecție și da, e o ședință de psihanaliză la care sunt supuși polonezi, germani, români, țigani, …, …, …,

View all my reviews

Câteva noutăţi editoriale interesante


 
Roman interesant care mi-a atras atenţia nu numai datorită faptului că circulă în samizdat dar, mai ales, datorită subiectului pe care-l tratează. Abia aştept să-mi pice în mână. 🙂
Pioniera goală de Mihail Kononov este unul din acele romane pe care la început nu le publică nici ruşii, nici americanii, dar despre care se vorbeşte intens şi aprins, pentru că manuscrisul circulă din mână în mână (pe sub mână… Iar „Pioniera goală” a apărut doar după 10 ani de samizdat).

Un roman a cărui acţiune are loc în cel de-al II-lea Război Mondial, în blocada Leningradului, iar personaj principal e Maria Muhina, o pionieră de 14 ani, rămasă orfană, prin ochii căreia se vede acea cumplită perioadă istorică. De aceea, deşi avem acelaşi război despre care ştie toată lumea, Mihail Kononov ne aduce prin „Pioniera goală” o altă imagine a războiului, o altă viziune, o altă stare şi atmosferă, ceea ce rezultă fiind o istorie mult mai interesantă şi mai proaspătă, mai inocentă şi mai subiectivă, mai simplă cumva şi în acelaşi timp mai frustră, mai directă, mai dură şi mai crudă, ocheanul fiind în interior, nu în exterior.

Maşa înţelege să-şi slujească Patria aşa cum a fost învăţată în şcoală, punând în faţă interesele colectivului, respectându-şi superiorii în orice situaţie ş.a.m.d., rolul ei primordial fiind acela de „femeie” a ofiţerilor, pe care încearcă din răsputeri să-i facă să nu simtă lipsa căldurii feminine… concrete. De la atâta „slujbă” se creează şi un al doilea plan, unul nocturn-imaginar, în care ea crede că execută o misiune secretă a comandantului Zukov, Muha transformându-se în Ceaika şi, devenind invizibilă şi acorporală, se luptă cu duşmanii nazişti în zbor, intrând în Leningradul blocat şi încercând să înlăture pericolul care vine din aer.

Ambele linii de subiect îi permit lui Mihail Kononov să experimenteze, să aducă în subiect scene violente a la Mamleev sau Sorokin, dar şi momente impresioniste în stilul lui Venedikt Erofeev, în ambele cazuri depăşindu-i prin intensitate pe celebrii lui colegi, scena cu bunicuţa din blocada Leningradului fiind poate cea mai dură istorioară din literatura rusă contemporană, tocmai fiindcă e realistă şi s-a putut întâmpla în acea perioadă istorică unică – blocada Leningradului.

Pe lângă măiestria stilistică, Kononov ştie să facă o construcţie interesantă a romanului, sfârşitul fiind la fel de surprinzător pentru cititori ca şi scriitura propriu-zisă.

„Pioniera goală” de Mihail Kononov e un roman original, care se înscrie în linia romanelor scrise de scriitori ruşi contemporani care au fost traduse la noi în ultima vreme, un roman care merită citit, analizat şi discutat.

O feerie belicos-erotică, în care viaţa şi moartea se află la distanţă de un pas, despărţite doar de o partidă de sex cu o minoră, acţiune văzută ca o datorie patriotică, o naraţiune cu dragoste curată şi sex murdar şi cu zboruri nocturn-onirice ale pionierei ABSOLUT goale. Lectură utilă!

Muha are cincisprezece ani, este orfană şi îşi doreşte din toată inima să devină comsomolistă. Acesta este ţelul ei suprem, numai aşa lumea în care trăieşte poate să aibă sens. Numai pe linia frontului, ca membră a colectivului, se poate cu adevărat considera om. „Muha e o fetiţă de milioane“ se spunea despre ea, ceea ce îi face plăcere. Şi consideră că este de datoria ei să fie iubita regimentului, contribuind astfel la victoria glorioasei Armate Roşii. Şi fiindcă a primit de la generalul Zukov o misiune nocturnă secretă, sacrificiul ei este mic.

Folclor rus, limbaj de lemn, umor negru, scene de sex, calambururi, amestec de realism magic şi realism socialist, Pioniera goală este un savuros pamflet împotriva războiului şi a propagandei de orice fel.

Mihail Kononov s-a născut la Leningrad, în 1948, şi a murit în 2009 la München. A studiat limba şi literatura rusă, iar de-a lungul vieţii a lucrat ca profesor, artist vizual, traducător şi redactor. A mai publicat reportaje de călătorie, precum şi câteva cărţi pentru copii.

Pioniera goală este singurul său roman şi a fost publicat în Rusia în 2001, deşi fusese scris încă din perioada perestroikăi; a fost tradus în foarte scurt timp şi publicat în Occident (în Marea Britanie, Germania, Italia, Franţa), unde s-a bucurat deopotrivă de aprecierea publicului şi a criticilor. În 2005, Teatrul Sovremennik din Moscova a pus în scenă o dramatizare a romanului, în regia lui Chiril Serebrennikov, având-o pe Ciulpan Nailevna Hamatova în rolul principal. – prezentarea editurii Curtea Veche.

Ideea romanului sună interesant şi mă atrage mai ales pentru că aduce cu ideea filmului Darjeeling Limited. Cred că merită măcar să arunci un ochi peste volum, cine ştie, poate că merită. Premizele sună promiţător.

  • Ce se întâmplă când un tânăr catalan descoperă că singura moştenire a tatălui care l-a abandonat în copilări sunt, pe lângă o mână de obiecte „găsite“, trei fraţi vitregi cu acelaşi prenume, împrăştiaţi în tot atâtea colţuri ale Europei? Bagaje pierdute reconstruieşte, cu instrumentele romanului poliţist, existenţa lui Gabriel Delacruz Expósito prin mărturiile celor patru fii nelegitimi — Cristóbal, Christof, Christopher şi Christophe —, reuniţi pentru a reconstitui istoria personală a tatălui absent. Naraţiunile celor patru „cristofori“ de naţionalităţi diferite, bazate pe relatările propriilor mame, scot la iveală aspecte semnificative din viaţa camionagiului picaresc Gabriel, abandonat la naştere, crescut la orfelinat şi, la maturitate angajat al unei firme barceloneze de mutări, hoţ de bagaje alese la întâmplare, donjuan şi cartofor redutabil.
    Aventurile lui Gabriel şi ale celor doi colegi de camion în Spania, Germania, Marea Britanie şi Franţa se derulează pe fundalul contextelor sociale şi politice care au marcat Europa postbelică, de la dictatura franchistă la Mai ’68, şi reifică în cheie realist-magică reconstrucţia identitară a unei Europe tulburi, bântuite de conflicte şi de totalitarism. Un roman despre identitate, memorie şi eroi, Bagaje pierdute recreează, în maniera lui Rushdie şi Auster, traiectoria valizelor pierdute — şi regăsite —, în care individul şi istoria se întâlnesc la masa de poker pentru partida finală.
    Jordi Puntí (n. 1967, Manlleu) este prozator, traducător, journalist şi, totodată, unul dintre cei mai cunoscuţi ambasadori ai literaturii catalane contemporane. În 1991 a absolvit Facultatea de Limbi Romanice, iar şapte ani mai târziu a debutat cu volumul de proză scurtă Pell d’armadillo, tradus şi publicat la scurt timp în limba spaniolă. Al doilea volum de povestiri, Animals tristos (2002), a fost ecranizat în 2006 sub titlul Animales heridos şi a pregătit terenul pentru mult aşteptatul roman, Maletes perdudes (2010; Bagaje pierdute), câştigător a numeroase premii — Premiul Librarilor (2010), Premiul Joaquim Amat-Piniella, Premiul Naţional al Criticii (2011) şi Premiul Lletra d’Or (2011) — şi tradus în peste zece limbi.
    În afara activităţii literare, Jordi Puntí este colaborator permanent al publicaţiilor El Periódico şi L’Avenç şi traducătorul în limba catalană a numeroase texte literare, inclusiv al unor selecţii din opera lui Daniel Pennac, Amélie Nothomb şi Paul Auster.

Mihail Vakulovski 

– prezentarea editurii Curtea Veche

Nu cred că are rost vreo introducere. E Oliver Sacks şi, de obicei, cercetările sale sunt extrem de interesante. Must have and read!

În martie 1988, la o universitate americană pentru surdomuţi s-au declanşat ample proteste: studenţii nu cereau doar schimbarea rectorului, ci, în ultimă instanţă, acceptarea statutului lor aparte, greu de înţeles pentru lumea din jur care aude.
Incitat de acest eveniment, Oliver Sacks întreprinde o cercetare a universului surzilor şi a limbajului semnelor – un limbaj de o formidabilă bogăţie şi plasticitate, posedând o gramatică proprie, a cărei înţelegere ne conduce spre cele mai profunde straturi ale gândirii.
Văzând glasuri e o carte revelatoare. Ne îndeamnă să medităm asupra limbajului în genere şi ne spune povestea emoţionantă a unor oameni care sunt la fel ca noi, şi totuşi foarte diferiţi. Ne apropie de esenţa condiţiei umane. – prezentarea editurii Humanitas

Volum care, sincer, mie nu-mi spune nimic la prima vedere. Însă nominalizări peste nominalizări şi finale peste finale. S-ar putea să fie o tâmpenie melodramatică cu priză la americani, dar, pentru că îmi place să acord prezumţia de nevinovăţie, am să răsfoiesc volumul pentru a mă edifica. Sper să mă înşel şi să mă văd nevoit să-mi cer scuze.

Volum tradus în peste douăzeci şi cinci de limbi, desemnat în 1997 „Cartea anului“ de către Time Magazine, finalist la National Book Critics Circle Award şi inclus în anul următor pe lista celor trei finaliste pentru Pulitzer Prize.

În 1996 Jon Krakauer porneşte, alături de Rob Hall, unul dintre cei mai respectaţi şi cunoscuţi ghizi montani de mare altitudine din lume, în ceea ce avea să devină aventura vieţii sale. Spunând povestea celei mai cumplite ascensiuni din istoria alpinismului mondial, a zilei în care şi-au pierdut viaţa patru dintre membrii expediţiei conduse de Hall (inclusiv acesta), Krakauer îşi îndrumă pas cu pas cititorii de-a lungul expediţiei, din Kathmandu până pe vârful muntelui, unde mândria, lăcomia, deciziile greşite şi ghinionul i-au făcut pe căţărători să cadă pradă furiei neprevăzute a muntelui. Ascensiunea e plină de pericole şi îi face pe alpinişti, profesionişti sau nu, să-şi dezvăluie adevăratul caracter, slăbiciunile şi dorinţele cele mai intime pe măsură ce se apropie de scopul călătoriei lor. În aerul rarefiat este o carte foarte bine scrisă şi minuţios documentată, care îi atrage pe cititori într-o aventură teribilă, pe viaţă şi pe moarte.

„Krakauer combină perseverența și curajul celei mai de seamă tradiții a jurnalismului de investigație cu rafinamentul și profunda intuiție a scriitorul înnăscut. Relatarea lui despre ascensiunea pe Everest a dus la o reevaluare a alpinismului și a comercializării a ceea ce odinioară a fost un sport romantic, solitar; în timp ce relatarea lui despre viața și sfârşitul lui Christopher McCandless, care a murit de foame după ce și-a măsurat forțele cu sălbăticia din Alaska, este o cercetare profundă și tulburătoare despre ce înseamnă fascinația naturii și efectele nimicitoare ale acesteia asupra minților tinere și curioase.“ (Motivaţia pentru acordarea Academy Award in Literature de către American Academy of Arts and Letters)

„Munţii se urcă nu doar cu pioleţi şi colţari, ceea ce putem avea cu toţii, ci mai ales cu smerenie.“ (Alex Găvan, alpinist) – prezentarea editurii Humanitas

Nu sunt eu mare fan de fantasy, singurii autori de gen care-mi plac şi care-i citesc  (şi recitesc) cu plăcere sunt Terry Pratchet, Rowling şi maestrul Tolkien. Îl încerc şi pe Martin acum, însă pentru moment nu am cuvinte de laudă la adresa dumnealui. Numele vântului am văzut-o pe raftul cu noutăţi al librăriei Cartea de nisip şi mi-am zis că nu ar strica să încerc să citesc câteva pagini cu proxima ocazie. Cine ştie, poate mă prinde şi pe mine genul sau poate că este chiar foarte bună.

Într-un târguşor uitat de lume, hangiul Kote duce un trai searbăd, învăluit de întreita tăcere a Pietrei de Hotar. Lucrurile se schimbă însă când la han îşi face apariţia Cronicarul, un învăţat hotărât să scoată la lumină trecutul misterios al hangiului. Căci Kote este nimeni altul decât Kvothe, cel mai mare (anti?)erou al vremii sale, alchimist priceput, ibovnic iscusit şi muzician desăvârşit,Kvoth Neînsângeratul, Kvothe Ucigaşul-de-Regi. Dornic să lămurească adevărul din spatele propriei legende, Kvothe îşi deapănă povestea, de la copilăria într-o trupă de artişti ambulanţi şi aniide mizerie petrecuţi ca orfan pe străzile unui oraş înţesat de primejdii până la nemaipomenitele peripeţii ca învăţăcel la marea Universitate, locul unde ştiinţa se împleteşte cu magia. Iar, dincolo de toate pluteşte o abia-ghicită ameninţare… Marcând debutul literar al lui Patrick Rothfuss, „Numele vântului” este mai mult decât un roman fantasy: bildungsroman, satiră academică şi poveste de dragoste, cartea va captiva imaginaţia cititorilor de toate vârstele. – prezentarea editurii RAO

M-am apucat deja să o citesc şi caut şi documentarul. Cartea are acel vino-ncoa la care eu nu am cum să nu reacţionez altfel decât ca un cumpărător. 🙂

  • ·     Bestseller New York Times publicat în 22 de ţări
  • ·     Autorul a fost a fost distins în Franţa cu Marele premiu al biografiei politice (Le Grand Prix de la biographie politique) pentru acestă carte

 ·     Filmul LAGĂRUL 14: ZONĂ DE CONTROL TOTAL regizat de Mark Wisse a fost desemnat Cel mai bun film politic în cadrul Festivalului Internaţional de Film – CINEPOLITICA (Bucureşti, 2-7 aprilie 2013)

 

 „O POVESTE CAPTIVANTĂ, SPUSĂ FĂRĂ MENAJAMENTE.” – BILL KELLER, THE NEW YORK TIMES

 

„În Lagărul 14, nimic nu amintea de normalitate. Nimic bun nu era de aşteptat de la ziua de mâine, în afara nădejdii într-o masă care să îţi umple stomacul – întotdeauna aceeaşi, anume o mână de mălai şi un blid de ciorbă din varză acră, primite de la cazan, la capătul unei zile de muncă istovitoare. Nicio speranţă, niciun alt gând. O lume în care singura certitudine era aceea că poţi oricând să fii pedepsit, că moartea te priveşte întotdeauna din spate şi te aşteaptă, răbdătoare, ca pe o pradă sigură.” – MARIUS OPREA

 

Lagărele de muncă din Coreea de Nord au o existenţă mult mai îndelungată decât a Gulagului sovietic şi a lagărelor de concentrare naziste. Chiar dacă fotografiile făcute din satelit sunt mai mult decât grăitoare, guvernul nord-coreean neagă prezenţa acestor închisori. Nicio persoană născută în lagăr nu a reuşit vreodată să evadeze – nimeni, cu excepţia lui Shin Dong-hyuk, care a scăpat din acel infern şi a povestit ce se întâmplă acolo.

 

 

În Evadare din Lagărul 14, un bestseller publicat în 22 de ţări, printre care Brazilia, Japonia, Rusia şi China, jurnalistul american Blaine Harden dezvăluie secretele celui mai represiv sistem totalitar din lume, prin intermediul relatării înfiorătoare a lui Shin, un băiat care nu ştia nimic despre lumea de afară, devenise de mic un turnător şi fusese obligat să asiste la execuţia familiei sale.

 

O poveste despre suferinţă şi curaj, supravieţuire şi speranţă, cartea de faţă este o mărturie şocantă despre evenimentele din spatele gardului electrificat.

 

„O carte remarcabilă, care ar trebui să facă parte din bibliografia oricărei programe de liceu şi a orelor de educaţie civică din facultăţi”. – THE SEATTLE TIMES