Dragostea în vremea holerei de Gabriel Garcia Marquez


Dragostea în vremea holerei de Gabriel Garcia Marquez

Nota mea: 3 din 5 stele

 Florentino Ariza și Fermina Daza s-au iubit năvalnic în tinerețe, însă Fermina se căsătorește cu un doctor bogat, trădând astfel iubirea lui Florentino Ariza. Iubirea lui Ariza este uriașă, iar el își planifică viață pentru a o recâștiga, indiferent cât timp îi va lua.
Am citit Dragostea în vremea holerei imediat după  Un veac de singurătate și m-am simțit extrem de ciudat, dat fiind că cea dintâi nu este nici pe departe la fel de frumoasă și fascinantă ca cealaltă. Scriitura e la fel de plăcută și  ademenitoare, o adevărată desfătare, doar că nu am reușit nicicum să empatizez cu personajele, cu povestea lor, cu absolut nimic.
Ce să zic, e adevărat că poveștile de dragoste sunt în egală măsură greu și/sau ușor de iubit, taberele se împart întotdeauna și sunt radicale, ca să nu mai spun că trebuie minuțios construite și dezvoltate, că cititorul trebuie să implice afectiv în poveste închizând triunghiul amoros. E clar că o poveste de dragoste scrisă nu există fără cititor, fără triunghiul amoros menționat mai sus. Prin urmare, iubirea lui Florentino și a Ferminei, cu mine între ei, nu s-a consumat deoarece nu mi-am asumat nici măcar rolul de voyeur sau observator cinic, ci mai degrabă m-am regăsit în pielea unui trecător de pe stradă care vede doi oameni ce se țin de mână și ridică din umeri. 
Așteptările mele sunt uriașe de la Marquez, e clar, iar Dragostea în vremea holerei m-a dezamăgit. Singurul citat care mi-a rămas în minte a fost observația unui personaj legata de faptul că, mai nou, holera se pare că se manifestă prin găuri de gloanțe în craniul bolnavilor. Cam puțin pentru o carte de 480 de pagini din partea unui autor care m-a obligat să-i umplu de sublinieri o carte citită anterior.
Dragostea în vremea holerei este acel gen de roman accesibil oricui, lucru nu neapărat rău, ceea ce-l îndepărtează de mine. Nu pentru că nu gust literatură comercială, ba dimpotrivă, țin să subliniez că sunt fan San-Antonio,  Sven Hassel, Stephen King și alții, însă cumva Marquez mi-a părut că încearcă să atingă zona comercială utilizându-și talentul și inteligența pentru a-și umple portofelul. Culmea, nici măcar nuvelele de la începutul carierei de scriitor a lui Marquez nu m-au dezamăgit în halul în care a reușit să o facă Dragostea în vremea holerei.
O recomand, totuși, tuturor iubitorilor de carte, de Marquez, de povești de dragoste, întrucât scriitura lui Marquez este balsam pentru suflet.
De ce 3 stele: pentru că-i mult sub ceea ce poate Marquez, de fapt.
Prezentarea editurii:
”După Romeo şi Julieta, aceasta este cea mai frumoasă poveste de dragoste care s-a scris vreodată. (…) O să fac nefericiţi o mulţime de bărbaţi, deoarece iubirea reprezintă totul aici. Acest bărbat a facut, timp de 50 de ani, curte unei femei.” Scott Steindorff ”…Trăiseră destul împreună ca să-şi dea seama că dragostea era dragoste oricând şi oriunde, dar cu atât mai intensă cu cât se apropia de moarte.” În tinereţe, Florentino Ariza şi Fermina Daza traiseră o pasionantă poveste de dragoste. Numai că viaţa îţi rezervă uneori surprize… La început, când Florentino află că Fermina se va căsători cu un doctor bogat, simte că viaţa lui s-a sfârşit. Deşi îşi găseşte echilibrul, bucurându-se de succes în afaceri şi nu numai… (cele 622 de relaţii amoroase ar putea confirma acest lucru), dragostea lui pentru Fermina rămâne la fel de puternică. Aşa că, după 50 de ani, 9 luni şi 4 zile de despărţire, Florentino îşi reînnoieşte declaraţia de dragoste în faţa femeii visurilor lui. I se va mai oferi, oare, şansa unui nou început? Dragostea în vremea holerei, una dintre cele mai frumoase şi mai tragice poveşti de dragoste din literatura universală, a fost ecranizată în 2008, adaptarea pentru cinema a romanului fiind făcută de scenaristul Ron Harwoord, câştigător al Premiului Oscar şi al Globului de Aur.
Reclame

Un veac de singurătate de Gabriel Garcia Marquez


Un veac de singurătate de Gabriel Garcia Marquez

Nota mea: 5 din 5 stele

Un veac de singurătate este pentru literatură ce este Nothing else matters pentru muzică: toate lumea a citit-o/ascultat-o, majoritatea cititorilor/ascultătorilor o declară extraordinară, dar puțini sunt interesați de restul operelor scriitorului/muzicienilor pentru că puțini sunt cei care se pot declara fanii genului din care cartea/piesa face parte.

S-au scris multe despre carte, opinii academice, deștepte, stupide, critice, acide, pe lângă și pe subiect etc. astfel încât m-am trezit în situația de a nu ști ce aș putea să spun nou despre roman. Prin urmare, am să aleg calea sigură și liniștită pe care o oferă întotdeauna clișeele: o carte fabuloasă, extraordinară, nemaivăzută, manualul realismului magic care a ajutat scriitori precum Salman Rushdie să nască povești monumentale ș.a.m.d.

Nu recomand să se citească ca pe un cifru, deoarece s-ar putea să nu te bucuri de frumusețea scriiturii, a lumii imaginate de Marquez, de irealitatea personajelor, de absurdul evenimentelor. Un veac de singurătate se savurează exact la fel ca trucurile unui magician priceput: te bucuri de ele și nu încerci să le înțelegi. Nu are rost să o citești dacă nu ești dispus să crezi că undeva, cumva, oamenii chiar pot trăi magia pentru că magia chiar există acolo, undeva. Ți-ai face ție un rău. I-ai face cărții un rău. Și oricât îmi doresc să promovez lectura, acesta fiind și motivul pentru care am acest blog, nu aș recomanda-o sub nici o formă celor care nu sunt dispuși să creadă pe perioada lecturii în posibilitatea ca magia să facă parte din realitate. Mai bine citiți Biblia. E demonstrat că elementele fantastice de acolo sunt mai ușor de acceptat. Și, astfel, toată lumea are de câștigat.

Eu atât am avut de spus. Am să vă las în compania altor cititori (am luat top 10 articole care apar pe google în limba română).

De ce 5 stele: pentru că-i foarte, foarte, foarte mișto!

Lecturile Emei

Bookblog

My Book Basket

Goodread

Blog de cititori

Vlad Bogos

Sayuki

Tomata cu scufiță

Bookiseala

Cafea cu taifas

Prezentarea editurii:

„Un veac de singurătate”, capodopera care l-a propulsat pe Gabriel
García Márquez pe orbita celebrităţii internaţionale şi i-a adus premiul
Nobel (1982), este, în opinia unanimă a criticii – după Don Quijote de
la Mancha, nemuritoarea creaţie a lui Cervantes -, cel mai frumos roman
de expresie spaniolă din toate timpurile, aşa cum mărturiseşte şi Pablo
Neruda care îl numeşte „Don Quijote al timpului nostru”.
Istoria celor o sută de ani ai fabuloasei aventuri trăite de cele şapte
generaţii ale familiei Buendía, cu fanteziile, obsesiile, tragediile,
pasiunile, disperările şi speranţele lor, este de fapt istoria miticului
Macondo, întemeiat de patriarhul José Arcadio Buendía, teritoriu
prodigios, unde fantasticul, irealul, se insinuează adesea în realitate,
miraculosul convieţuind firesc cu viaţa de zi cu zi. Însă întregul
demers narativ sugerează ideea că Macondo nu se mărgineşte la o arie
concretă, istoria sa fiind de fapt istoria existenţei umane, căci, aşa
cum arată autorul, „mai curând decât un loc de pe lume, Macondo este o
stare de spirit”.

Heinrich Himmler. Corespondență cu soția sa de Katrin Himmler și Michael Wildt


Heinrich Himmler. Corespondență cu soția sa de Katrin Himmler și Michael Wildt

My rating:  4 of 5 stars 

Nu am foarte multe lucruri de spus despre lucrarea de față, deoarece cei interesați de subiect deja au pus ochii pe ea, iar cei care nu sunt pasionați de istoria celui de-al doilea război mondial sau de personalitățile naziste, sigur vor ignora volumul.

Ceea ce vreau neapărat să spun este că Wildt și cu Himmler fac o treabă extraordinară în această carte. Aproape fiecare epistolă schimbată între cei doi soți este însoțită de explicații cu privire la evenimentele care se petreceau în respectiva perioadă pentru o înțelegere mai bună a comunicării dintre aceștia. 

Majoritatea scrisorilor sunt banale și  vorbesc mai mult despre chestiuni de organizare a gospodăriei, despre familie sau întâlniri cu prietenii. Faptul că monstrul Himmler a avut o familie și că pare să fie un om normal, banal chiar, așa cum apare din scrisorile sale, nu este deloc surprinzător. Majoritatea, dacă nu chiar toți naziștii au fost niște indivizi banali, dar fanatici care în momentul în care au văzut că dețin puterea absolută și-au dat frâu liber viselor demente care le guvernau fanteziile menite a rămâne fantezii dacă istoria nu juca o astfel de festă umanității și nu îi punea în fruntea Germaniei.

Himmler din scrisori e Himmler din cărțile de istorie. Organizat, muncitor, dedicat partidului, parșiv (și-a înșelat soția, pe Magda, cea cu care schimbă scrisorile din carte) și obsedat de putere. Partea interesantă vine atunci când Himmler care tocmai ce a participat sau ordonat un măcel, îi scrie soției sale cât se poate de calm și liniștit despre cât de banală îi este munca și cât de obosit este și o întreabă de fata lor și dacă a primit cadourile pe care le-a trimis. Acest sânge rece m-a făcut, din nou, să mă înfior când mă gândesc la Himmler…

De ce 4 stele: deoarece cred că este un document extrem de important pentru cei pasionați de personalitățile naziste, Himmler făcând parte din elita de lideri ai NSDAP. O lucrare interesantă care oferă, datorită notelor inserate la sfârșitul scrisorilor, o privire de ansamblu oricărui cititor, indiferent de cât de familiar este cu viața și activitatea lui Heinrich Himmler.

Prezentarea editurii:

Mult timp s-a crezut că scrisorile lui Himmler adresate soţiei sale, Marga, precum şi alte documente care au aparţinut Reichsfuhrerului SS, erau definitiv pierdute. Însă, după sinuciderea acestuia şi după sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, scrisorile au fost găsite la Tel Aviv, în Israel. Completându-le perfect pe cele ale Margăi, păstrate în Arhivele Federale de la Koblenz, ele constituie un tablou inedit al vieţii private a uneia dintre cele mai importante figuri ale regimului nazist.

Djermania – Andrzey Stasiuk


Djermania
Djermania by Andrzej Stasiuk
My rating: 4 of 5 stars

Cartea mi-a fost adusă de nevastă-mea. Trebuie să recunosc că am fost destul de circumspect. Un motiv ar fi acela că nu prea îmi plac cărțuliile foarte subțiri. Foarte greu mă atrag pentru că am avut experiențe extrem de neplăcute cu romane care mai bine nu erau scrise deloc decât să aibă doar 100-150 de pagini. De obicei când citesc o cărțulie așa subțire, ceva extraordinar mă face să o citesc. Acum a fost convingerea Elenei că acest volumaș e bun. Nu am întrebat-o de ce. Însă i-am dat o șansă înainte de a mă apuca de Iată cine s-a întors. Și bine am făcut.
Andrzej Stasiuk trece în revistă Germania văzută din tren, din gară, din avion, din aeroport, din piețe, din parcuri, de pe bănci, din librăriile unde citește fragmente din romanele sale. Chipurile, orașele, atracțiile turistice, oamenii, gările, trenurile Germaniei sunt atent și răbdător trecute pe hârtie de autor, foarte probabil, utilizând drept muză lichidul conținut de sticle care poartă etichete de Jim Beam.
Autorul are o luciditate dezarmantă când vine vorba de a privi și diseca sufletul neamțului din anii ʼ90. Felul sensibil, pe alocuri chiar părând a fi sub influența inspirației bahice, este de-a dreptul seducător. Foarte rațional și tranșant, Stasiuk zugrăvește cu talent sufletul neamțului îngenuncheat și rupt de înfrângerea suferită în urma celui de-al doilea război mondial. Relația polonezilor cu germanii este redată astfel încât oricine să o poată înțelege și așezarea acesteia în funcție de evenimentele istorice recente este foarte bine rânduită astfel încât ”preconcepțiile” de care autorul se tot auto-acuză, care se auto-denunță, de fapt, ajungând a fi realități dure și crude de care, probabil, lumea vrea să se ascundă tocmai pentru că acceptarea lor este mult prea dificilă, nu doar pentru subiecții acestor preconcepții, ci pentru un întreg continent.
Djermania nu este doar un roman de călătorie în care orașe, oameni și peisaje îți aleargă prin fața ochilor. Este o călătorie înspre și dinspre sufletul oamenilor pe care geografia îi face să se numească nemți, polonezi, români, țigani. Un ghid turistic pe care trebuie să-l iei cu tine dacă vei vizita vreodată această țară. Un ghid turistic care, culmea, s-ar putea să te ajute să înțelegi nesperat de bine sufletul acestui popor.
Djermania este o supriză extrem de plăcută, bine scrisă, cu observații inteligente și remarci foarte amuzante, o scriitură alertă care nu te lasă să o lași din mână și care nu te plictisește, pentru că trenul în care te-ai urcat alături de Andrzej Stasiuk merge cu o viteză amețitoare și sunt atâtea de văzut, de auzit și de înțeles…
Mă simt ușor vinovat că vreau să închid recenzia și nu am vorbit mai mult despre cât de inteligente, lucide și pragmatice sunt observațiile lui Stasiuk cu privire la situația popoarelor europene pe care le ia în colimator, însă ar fi păcat să răpesc această descoperire și plăcere viitorului cititor al Djermaniei.
Recomand cu deosebită plăcere acest roman. De mult nu am mai citit un roman care să fie exact cât trebuie de critic, poetic, sarcastic și înduioșător, de înțelegător și trist. Nu este o radiografie a sociețății germane și a relațiilor acesteia cu popoarele pe care acum câțiva zeci de ani le-a prădat ci, mai degrabă, o introspecție și da, e o ședință de psihanaliză la care sunt supuși polonezi, germani, români, țigani, …, …, …,

View all my reviews