Occidentalismul. Războiul împotriva Occidentului de Ian Buruma și Avishai Margalit


Occidentalimsul. Războiul împotriva Occidentului de Ian Buruma și Avishai Margalit

My rating:  3 of 5 stars 

În cartea lui Buruma și a lui Margalit occidentalismul se confundă cu modernitatea. Mai simplu, toți cei care detestă și luptă împotriva occidentalismului, luptă pentru conservarea tradiției. 

Nu-mi este foarte clar de ce Buruma și Margalit au luat decizia de a confunda aceste două concepte, dar o fac. Probabil pentru că este mai ușor să-ți susții un punct de vedere fără să lași impresia că arunci vreo anatemă, vezi cuvântul de început de pe coperta doi a ediției de la Humanitas, și să încerci să scrii un eseu care să ajute la lupta oarbă împotriva terorismului care a început să reprezinte începutul de secol XXI. Aș vrea să fiu de acord cu cei doi autori, chiar îmi doresc acest lucru, dar nu pot. Motivul fiind acela că într-o perioadă în care imperialismul își spune din nou cuvântul, să lași să zburde ideea cum că Occidentul deține secretul bunăstării, al păcii și al vieții culturale și științifice sănătoase mi se pare extrem de periculos. Este foarte ușor să ne uităm în trecut și să tragem concluzii pro-occidentalism. Să spunem că Marx a fost anti-capitalist, Hitler anti-intelectuali, două valori definitorii pentru modernitate și Occident și să tragi concluzia, greșită, că cine este împotriva Vestului este împotriva evoluției și a modernității.

Deranjant este și faptul că tot ce ține de modernism la cei doi autori pleacă din Vest. Estul nu există. Estul nu a avut idei revoluționare care să ajute lumea să fie unde este acum. Estul nu a ajutat modernitatea cu nimic. Cel puțin asta reiese din eseul celor doi care nu amintesc nici măcar în treacăt despre vreun eveniment definitoriu pentru modernitate care să fi plecat din Est. Nici de la orientali. Deși originează occidentalismul în Europa, cei doi îl mută o dată cu trecerea timpului în America. Exemplele de anti-occidentalism pe care le dau sunt grăitoare și în interesul celor doi autori. Cât de greu este să-ți construiești un discurs care condamnă, fără a o face fățiș, în momentul în care acuzații cheie sunt naționalismul japonez, slavofilismul, vestofixierea lui Farid, regimul lui Qutb sau sau atacurile teroriste Al-Qaeda?

Ideea cea mai interesantă lansată de Buruma, nu știu de ce mă îndoiesc că este a lui Margalit, este că anti-occidentalismul are rădăcini în romanticismul german și-l leagă de Fichte, Schelling și Herder. Din păcate nu o detaliază suficient de mult, fapt ce mi-ar fi plăcut strict pentru că ar fi deschis foarte multe subiecte de discuție cel puțin online. Așa cum observa și un cititor pe goodreads, cei doi autori nu dezvoltă acest aspect, simpla sa enunțare e considerată a fi suficientă pentru a le susține ideea. Din păcate nu este așa. Romanticismul la nivel mondial a însemnat o condamnare a rațiunii care are întâietate în fața spiritualității, a ridicării împotriva voinței lui dumnezeu și a mercantilității din ce în ce în mai accentuate de care societatea dădea dovadă. Prin urmare, exemplul lui Buruma nu este suficient și ajunge să fie destul de sec, de aici și ideea că nu ar fi stricat puțină dezvoltare a subiectului, poate autorul a prins un filon la care nimeni nu s-a gândit.

Așa cum observă și această recenzie din The Guardian, impresia cu care am rămas după ce am citit cartea celor doi este că Occidentul este pus abuziv împotriva Orientului, cel dintâi aproape că ajunge la un moment dat să se confunde cu cel din urmă. Deși încearcă să fie echilibrați, autorii se lansează într-o tiradă care ajunge să sune a discurs politic, mai degrabă, decât a eseu filosofic. Margalit cred că a avut un cuvânt greu de spus în această direcție. 

Întrebarea care m-a măcinat după ce am citit cartea a fost: oare ce au urmărit cei doi autori? Buruma în cărțile pe care le-am citit încearcă să desfacă ițele istoriei și să ofere puncte de vedere insuficient dezvoltate sau chiar ignorate până la el. Margalit, însă, pentru mine e necunoscut. Ce vrea? Și de ce-mi lasă impresia că ar confunda Israelul cu America? E ceva mai mult, e o intenție ascunsă a lui Margalit în scrierea acestui eseu? Bănuiesc, fără să pot oferi dovezi, că da. Israelul, această oază occidentală în deșertul cultural al orientului, este bastionul sfânt al modernității care trebuie apărat cu orice preț în fața hoardelor barbare anti-vest care de-a lungul timpului s-au luptat cu ideea de modernizare, cu cultura occidentală, cu economia și societatea propuse de capitalism. Cu gândul ăsta am rămas în minte după ce am terminat cartea.

Nu este un eseu slab, ba dimpotrivă, însă poate să cadă mult prea ușor în direcția unui manifest, indiferent de cât de mult și-au dat interesul cei doi autori să nu pară că-i așa. Până la urmă, adevărul nu este deținut nici de Occident, nici de Orient, iar când ambele „isme” urlă că-l dețin, restul umanității este la un pas de colaps. În cartea celor doi, Occidentul urlă mai tare. 

De ce 3 stele: pentru că e un eseu interesant, cu multe informații despre dușmanii Occidentului, care însă evită să arate că, până la urmă, Occidentul are și el problemele sale, probleme suficient de evidente care să permită dușmanilor să-și procure muniție în discursurile urii care sunt îndreptate împotriva lui. Poate că autorii ar trebui să arunce un ochi pe cartea lui Bloom, Criza spiritului american și să revină asupra eseului.

Prezentarea editurii:

„Ceea ce am numit noi «occidentalism» este portretul dezumanizant pe care i-l fac Vestului adversarii lui. În cartea de faţă, intenţionăm să analizăm acest set de prejudecăţi şi să-i urmărim rădăcinile culturale.“
Precizarea e oportună, câtă vreme prima accepţie a cuvântului „occidentalism“ e pozitivă şi declanşează mai degrabă admiraţie decât ostilitate. Prin cartea lor, Ian Buruma şi Avishai Margalit răspund, după mai bine de douăzeci şi cinci de ani, Orientalismului lui Edward Said, în care erau prezentate mecanismele prin care gândirea occidentală denigra şi diaboliza lumea Estului. Occidentalismul reia povestea raporturilor dintre Est şi Vest, dar de data asta unghiul de vedere se schimbă. E tot o carte despre stereotipiile, fantasmele şi construcţiile urii. Numai că acum ţinta este Vestul, în care adversarii văd o lume a răului, lipsită de suflet, vibraţie şi viziune. O lume egoistă şi mercantilă, cosmopolită şi uscată, unde iluminarea spirituală şi autenticitatea morală nu se (mai) găsesc. Buruma şi Margalit iau în discuţie argumentele invocate de cei care detestă Occidentul şi analizează urmările pe care le poate avea cocteilul de intoleranţă, prejudecată, fanatism şi reacredinţă în articularea unor idei, atitudini şi acţiuni.

Aversiunea sau chiar ura faţă de Occident nu sunt probleme grave în sine. Occidentalismul devine periculos abia când este cuplat la puterea politică. Atunci când sursa puterii politice este şi unica sursă de adevăr, avem de-a face cu o dictatură. Iar când ideologia dictaturii este ura faţă de Occident, ideile devin mortale.

Acolo unde libertatea politică, religioasă şi de gândire s-a stabilit deja, ea trebuie apărată de duşmanii ei, cu forţa dacă este nevoie, dar şi cu convingere. În cartea de faţă nu am spus o poveste maniheistă despre două civilizaţii beligerante. Dimpotrivă, am vorbit despre contaminarea bilaterală, despre răspândirea ideilor rele. Acelaşi lucru ni se poate întâmpla şi acum, dacă vom cădea în capcana de-a răspunde cu aceeaşi monedă, de a reacţiona la islamism cu propriile noastre forme de intoleranţă.

 

 

Viitorul declasificat. Megatendințele care ne-ar putea distruge lumea de Mathew Burrows


Nota mea: 3 of 5 stars

Putem să ne dăm seama de ce ne oferă viitorul? Mathew Burrows și CIA-ul cred că este, într-o oarecare măsură, posibil. De aici și raporatele Tendințe Globale la care Burrows a lucrat și care fac subiectul volumului de față.

Mă așteptam ca volumul să fie puțin mai detaliat, să fie oferite mai multe cifre, statistici etc. După ce l-am citit și l-am luat din nou în mână am văzut că întregul conținut este aprobat de CIA… Ceea ce spune destul de multe despre calitatea informațiilor prezente în volum. Cu alte cuvinte avem de-a face cu o serie de opinii pe care o persoană care a avut acces la informații extrem de importante le expune publicului larg, însă fără a pune în pericol vreo instanță sau politică reală pe care statul pentru care a funcționat ar putea la un moment dat să o adopte. 

Volumul este destul de interesant, recunosc, ai impresia că stai cu Burrows la gura sobei și acesta îți spune povestiri de ale lui din tinerețe. Observațiile finale cu privire la ceea ce urmează să se întâmple în 2030 sunt ținute sub control și toate au legătură cu poziția de conducător mondial pe care America trebuie în continuare să și-o asume. Burrows nu concepe lumea fără ca America să nu joace un rol de lider. Indifirent de situație, America trebuie să fie acolo. Chiar dacă tot el spune că în ziua de astăzi nu se mai poate vorbi de jucători decisivi și impunători datorită tehnologiei extrem de avansate și a telecomunicațiilor la care orice stat are în ziua de astăzi acces, America este pentru Burrows unicul și cel mai îndreptățit jucător care poate lua poziție în gestionarea megatendințelor care pot schimba lumea. Ocazional mai dă importanță și Rusiei, dar principalul adversar rămâne China. Deosebit de interesant e modul de prezentare a cursei între marile puteri care când sunt, când nu sunt, când mai pot să fie, când pot să nu mai fie.

Burrows vorbește și despre relațiile dintre China și America cu privire la dezvoltarea unor proiecte în domeniul biotehnologiei, despre cât de posibilă este o revoluție a clasei de mijloc la nivel mondial, despre cât de greu este de gestionat de către America sistemul complex și dinamic pe care-l reprezintă lumea de azi.

Burrows e cu adevărat speriat de revoluția pe care clasa de mijloc ar putea să o inițieze la un moment dat. Nu mă miră, sincer să fiu, având în vedere discursul pe care-l prezintă de-a lungul cărții, discurs care pune accent pe colaborările tehnologice și economice pe care America le are cu diferite state care urmăresc posibilitatea de a controla noua societate care are un acces extrem de facil la informații și care se poate organiza în doi timpi și trei mișcări astfel încât să inițieze mișcări sociale de anvergură care pot lua prin surprindere orice instituție de securitate. Nu degeaba americanii au colaborat cu chinezii în vederea stabilirii unei modalități de a avea acces la mail-urile cetățenilor lor…

Burrow este destul de panicard, pe bună dreptate într-o oarecare măsură, însă am impresia că nu reușește să-și dea seama că America poate să piardă podiumul pe care stau țările care dirijează anumite aspecte economice, politice și militare mai ales că în momentul de față Trump este în finala care-i poate aduce președenția SUA. La asta, Burrows, nu prea s-a gândit. Păcat. Mi-ar fi plăcut să-i știu opinia cu privire la o eventuală conducere dictatorială, barbară și parcă desprinsă din anii 1930 a unui lider american.

De ce 3 stele: per total cartea este interesantă, observațiile lui Burrows decente, limbajul utilizat este pe înțelesul oricui, iar problemele abordate pot fi înțelese de absolut orice persoană care are un minimum de cunoștințe despre politica internațională. Dezamăgirea mea a apărut datorită faptului că mă așteptam la o lucrare mai științifică.

Prezentarea editurii:

„Kronika“ este colecția în care umanitatea este reconstruită prin cărți care ne ajută să pătrundem în culisele celor mai interesante evenimente politice, sociale sau financiare de ieri şi de astăzi.“ Când Mathew Burrows a început să lucreze pentru CIA ca analist de informații, acum 25 de ani, lumea părea înghețată. Dar, odată cu globalizarea şi noile tehnologii a apărut și o lume în care schimbările sociale și politice se pot petrece într-o clipă, imprevizibilul este o temă universală, iar puterea de a anticipa devine critică. În ultimii zece ani, activitatea lui Burrows în cadrul Consiliului Național de Informații al SUA a fost axată pe ajutorul acordat Statelor Unite în combaterea necunoscutului prin redactarea raportului Tendințe globale. Folosit de Casa Albă, de Departamentele de Stat, al Apărării și al Securității Interne, acest îndreptar fundamental despre viitor înglobează cele mai noi studii și date aflate la dispoziția guvernului. Burrows, pentru prima dată, a extins și a adus la zi cel mai recent raport privind tendințele globale, transformându-l într-un volum ce prevestește mișcările tectonice care ne vor conduce către 2030. În ce direcție se îndreaptă Orientul Mijlociu, Rusia și China? Vom trăi într-o lume a proliferării nucleare? Care sunt amenințările-cheie și ocaziile cu care se vor confrunta Statele Unite? Burrows folosește concluziile raportului pentru a răspunde acestor întrebări presante și nu numai. De la realitățile urbanizării explozive și ale creșterii clasei de mijloc la nivel global, la mutarea spre est a centrului economiei mondiale și la sporirea numerică a tehnologiilor, Viitorul declasificat ne aduce aminte că fiecare aspect al vieții noastre este în continuă mișcare și că, dacă nu preluăm inițiativa pentru a dirija schimbările, rămânem la mila acestor evoluții.

Bookfest 2015 – Cronică de Cotroceni – Adriana Săftoiu


Cronică de Cotroceni de Adriana Saftoiu

Notă: 1 din 5 stele

„Această carte, care poate fi considerată de memorii – îl citez pe Alexandru Paleologu: «memorii nu înseamnă pluralul de la memorie, ci de la memoriu, care este o dare de seamă despre un fenomen important, despre care ştii cum s-a produs» nu poate consemna, din decenţă, aspecte care ţin de intimitatea unui om“

Rămâne de văzut unde, de la acest paragraf situat aproape de începutul Cronicii de Cotroceni şi până sfârşitul însângerat al cărţii şi-a pierdut autoarea orice urmă de decenţă şi de onoare.

„Îi spuneam insistent că oricât de informale sunt discuţiile cu grupul de presă, chiar dacă punem declaraţiile sub avertismentul off the record, nu există nici o garanţie că toată lumea respectă consemnul. Riscul era ca preşedintele să îmi spună: ce rost mai are să stau cu ei de vorbă, dacă nu au atâta onoare?” Deşi jurnaliştii dau dovadă de o lipsă crasă de onoare relatând discuţiile informale sau încercând să le dea publicaţiilor, se pare că Adrianei Săftoiu într-o carte de memorii îi este permis.

“Sergiu Medar a rămas înmărmurit când l-a auzit zicând că în celulă cu unii-alţii stau agenţi sub acoperire, ca să îi mai tragă de limbă”

“Din aceste discuţii apar teme spinoase, aşa că atenţie maximă! Aud numele Dinu Patriciu. Întorc capul spre preşedinte şi fac un semn discret sugerându-i băgare de seamă la ce spune. Ca şi cum nu ar înţelege, continuă să vorbească despre dosarul lui Patriciu, trafic de arme etc. Chiar trebuie să intervin. Precizez cu voce tare că discuţia e informală, off the record. Înainte să ne retragem reiau rugămintea să rămână o discuţie închisă.”

Situaţia se repetă contradictoriu şi autocontradictoriu pe întreg parcursul cărţii parcă în încercarea de a întemeia un nou protocol diplomatic pe fundamental unei logici  paraconsistente şi al unei etici îndoielnice. Este greu de imaginat ce om de decizie, chiar şi din cadrul PNL actual, ar mai vrea să lucreze de acum încolo cu acest profesionist al comunicării. Nimeni nu mai are ce face cu un trădător, nici chiar partea care a avut de câştigat o dată. Spun profesionist al comunicării pentru că Adriana Săftoiu a deplasat bârfa şi cărcoteala de mahala, din zona de piaţă, circ, bâlci direct în colecţia Ego grafii a editurii Polirom care, iată, se îmbogăţeşte cu un bestseller la nivelul cărţilor lui Iohannis şi îşi ştirbeşte din prestigiu şi calitate până la nivelul unui publicist de baltă sau de propagandă în apele căruia nu vrei să te scalzi.

Apa este, cu siguranţă, un element esenţial nu doar al universului în tradiţia presocratică, dar şi al celor mai importante chei de lectură ale Cronicii de faţă. Prima dintre ele este aceea că, dacă intri în gura Doamnei Săftoiu nu te mai spală toate apele Dunării. Un diplomat, o femeie de o eleganţă şi de o inteligenţă fermecătoare, care a reuşit să ne înşele pe mulţi dintre noi cu statura şi comportamentul de care a ştiut să dea dovadă este, de fapt, mai periculoasă decât cei mai violenţi şi mai virulenţi detractori ai regimului Băsescu. Un prieten care ţi-a fost apropiat ani de-a rândul cu siguranţă ştie mai multe decât un duşman căruia i-ai ascuns totul. Doar că un prieten, după despărţire, cel mai probabil va respecta regulile umane ale onoarei şi ale decenţei şi nu te va expune/bârfi public fără a-ţi oferi prilejul unei replici.

Al doilea moment, în aceeaşi măsură unul continuu, în care apa este vitală, este cel în care simţi că trebuie să te cureţi, să te speli, pentru că Doamna Săftoiu aruncă în aşa fel cu dejecţii şi indiscreţii încât nu ai cum să nu ieşi murdărit din cap până în picioare din afacerea asta confesivă. Ieşi aproape la fel de murdar ca şi autoarea de care deja ţi-e şi jenă să te apropii.

Mi s-a părut că, mai mult decât a scrie o carte pentru a se elibera de „dracii“ pe care îi avea pe Băsescu, madame Săftoiu a scris o carte ca să se scuze (cum fac mulţi autori de memorii) ba că a virat pe scena politică spre liberali (:Opinia unui om poate să varieze în mod onorabil, dacă conştiinţa sa rămâne neschimbată”), ba că nu şi-a vrut soţul şef la Informaţii, ba că nu avea cum să ştie, din poziţia de supraveghetor al comunicării, de excesele vocale ale lui Băsescu şi că nici nu le putea stăvili, ba că greşeala aia nu e a ei, ba că nu a ştiut de asta, nici de cealaltă. Departe de a-l decredibiliza pe Băsescu prin expunerea unor discuţii informale şi a unor cvasi-secrete de birou, Adriana Săftoiu se decredibilizează fără cale de întoarcere făcându-i, poate, mai mult bine fostului şef de stat pe care îl ia în colimator care se dovedeşte a avea duşmani (precum autoarea) de cea mai slabă calitate morală şi diplomatică.

Am făcut efortul de a privi cartea oarecum independent de personajele ce o animă, dar mi-a rămas o poveste la limita eseisticii de mâna a doua, o carte memorialistică ce simte nevoia de a se justifica prin câteva note de subsol dintre care cele mai multe fac referire la Aceşti nebuni care ne guvernează pentru că, se pare, erau insuficiente canalele de denigrare a fostului preşedinte, iar cel al sugestiei fine, subconştiente nu era ocupat. Cartea nu are sens independent de ceea ce se vrea: o bombă, o carte de dezvăluiri şi confirmări, o viziune care o exonerează pe autoare de orice păcat, care o ridică pe umerii unui tiran şi ai unui „necioplit“ pe care îl calcă astfel în picioare câtă vreme el nu se poate apăra. De aici, de pe umerii lui Băsescu Adriana Săftoiu reuşeşte să întrevadă Paradisul, acea câmpie a vieţii veşnice în care nu îţi asumi nimic, în care propriile resentimente conduc lumea, în care cotiturile ideologice justifică dereglările sistemelor de valori. Mă mir, cu toate acestea, că cineva s-a mai deranjat să ofere vreo replică şi să nege punctual adevărul amintirilor Doamnei Săftoiu când ar fi putut, la fel de bine, să ignore cartea cum ar fi fost mai nimerit.

Un fel de volum de memorii măsluite, în care cărţile sunt puse după cum vrea autorul, iar tu chiar crezi că vei trage o carte surpriză. Nu! Nici pe departe. Bun comunicator, bun manipulator, în consecinţă şi stăpân pe toate trucurile din domeniu, autorul e mereu pe fază. Nu îi poţi înşela vigilenţa. O nouă etică politică, după cum spuneam…

Ia uite cine s-a intors – Hitler versus anii 2000


Uite cine s-a intors

Click pe poza si ia cartea!

Ia uite cine s-a intors by Timur Vermes
My rating: 5 of 5 stars

Deloc nu-mi pare rău că m-am oprit din Pastorala Americană și Ulise ca să citesc romanul lui Timur Vermes!

Inițial am scris o recenzie de două pagini despre această carte, recenzie care risca să plictisească de moarte orice om care-și respectă timpul. După ce am citit vechea recenzie de mai multe ori, am decis că nu e cazul să public ideile și intepretările mele legate de influențele pe care romanul le are în societate. De asemenea, nici discuțiile, a se citi certurile, pe care le-am avut cu diferiți indivizi pe goodreads sau mai știu pe unde pe marginea mesajului acestei cărți, nu au ce căuta într-o recenzie, deoarece acestea își au locul acolo unde se întâmplă de fapt: la secțiunea comentarii.

Er ist wieder da este un roman bun! Inteligent, exact atât cât trebuie pentru a fi un bestseller și a crea controverse suficient de răsunătoare cât să-i meargă faima și să-i creeze o imagine de trebuie citit doar din cauza scandalului cauzat. Din fericire, așa cum am spus și mai sus, romanul este bun.

Hitler se trezește la viață și-și reîncepe drumul către conducerea Germaniei, de această dată pornind dintr-o emisiune comică – asta e povestea.

Vermes este un tip inteligent care a studiat foarte atent personalitatea lui Hitler. Pentru că lasă impresia că a citit Domarus sau Table Talk-urile sau biografia lui Kershaw, John Toland etc. Hitler este construit cu grijă, precum un puzzle deasupra căruia autorul suflă dumnezeiesc readucîndu-l la viață pe unul dintre cei mai cruzi dicatori din istorie, așezându-l în fața cititorului spre disecție și distracție.

Pe măsură ce revăd cu ochii minții romanul lui Vermes, îmi vine-n cap acea imagine cu păpușa împinsă de ici-colo de la începutul filmului Being John Malkovich. Doar că nu știi, în cazul de față, dacă păpușarul e Hitler sau Vermes pentru că personalitatea Führer-ului parcă se simte pulsând în fiecare dialog. Grea treabă, dar foarte bine făcută.

Sunt multe aberații și reacții stupide pe internet și în presă legate de cartea lui Vermes. Toate sunt prostii. Ia uite cine s-a întors este o critică socială aspră, acidă, sarcastică și crudă, o critică violentă la adresa moravurilor și a politicienilor de mucava din ziua de astăzi, care, dacă nu ar fi venit din gura lui Hitler, poate că nu ar fi reușit să fie atât de ușor de asimilat și recepționat.

Vermes construiește un roman picaresc cu un personaj specific vodevilului. Hitler este demitizat, rupt de pe piedestal și coborât în rândul personajelor gen Gil Blas, Gargantua și Pantagruel, Puck, Svejk sau, mai neaoșii, Moș Teacă, Dănilă Prepeleac sau Păcală. Un măscărici mucalit care ia la trei păzește tot ce nu-i place, cu umorul aferent, însă fără grija polițelor pe care ironia și sarcasmul său i le-ar putea da spre plată. Vermes construiește un roman critic așa cum Voltaire sau Chaucer scriau la vremea lor. Mă bucură nespus că astfel de cărți încă se mai pot scrie și că astfel de autori încă mai pot să apară. Bineînțeles că umorul și personajele principale nu sunt ușor de digerat, însă de ce ar fi mai demn de critică și ofuscare publică și mediatică Führer-ul trezit la viață de Vermes decât clovnul penibil de Beppe Grillo?

Deși personajul principal este Hitler și acțiunea volumului se învârte în jurul său, Er is wieder da nu vorbeşte despre Hitler, ci despre o societate atât de colerică, înfometată de senzațional și lipsită de valori morale și spirit critic încât nu ar ezita în a-și pune-n frunte același dictator care a dus-o spre pierzanie acum 70 de ani. Un roman inteligent, ascuțit precum un brici și șfichiuitor precum o nagaică, care nu iartă și nu ezită să pună la zid contemporaneitatea, amenințând-o cu un pistol înspăimântător pe țeava căruia iese un steguleț pe care scrie: BANG! EȘTI PRAF!

Da, cartea este amuzantă și da, toate personajele și ocupațiile lor devin arhetipuri în dulcele stil clasic al romanului critic și mușcător de moravuri conform și în spiritul scriituri lui Lesage, Thackeray sau Jonathan Swift.

P.S. – stimată editură RAO, în această carte Hitler se trezește la viață în 30 august 2011, adică sfârșitul verii și începutul toamnei. Nu e în niciun caz primăvara… Sau cine a scris prezentarea de pe coperta patru nu a citit cartea?