Interviu Firesc: Kim Leine

Mi-a plăcut atât de mult Profeții din Fiordul Veșniciei încât l-am și căutat pe autor și l-am rugat cu maxim tupeu să-mi acorde un interviu. Kim Leine a acceptat imediat și uite așa am onoarea de a-l găzdui pe blog. (Citește recenzia romanului aici)

Sper ca interviul să vă placă și să vă convingă, dacă mai este cazul, că Profeții din Fiordul Veșniciei chiar este o carte care merită citită.

Lectură plăcută!

1 – I don’t like the introductions of the interviews, the first question, so please feel free to say anything that comes into your head: you can present yourself, talk about you, say anything you would like to share with your readers and are seldom able to:

Kim Leine: My first novel („Kalak”, 2007) was autobiographical. I was then 45 years old, and I needed a new start in life, and to settle things in my life so far. The novel was written out of a sense of necessity. Previously I had written three books, that have never been published (and never will be, I hope), and these books were not written out of necessity but of an idea of „writing literature”. They weren’t any good. Not until I had went through a big crisis and come out of it, I found the necessity in the new novel („Kalak”), which eventually was published, and was quite successful. So the point, and the reminder to myself and anybody else, is always, when starting a new novel: Find the necessity in your project.

2 – When I was reading you novel, Prophets of Eternal Fjord I was struck by a special sensation and I remembered Mario Vargas Llosa’s beautiful novel The War of the End of the World. I found the same pleasure in your novel as I did when I was reading Llosa’s novel and I was looking for a deeper understanding of character’s psychology. Did this novel inspired you somehow?

K.L.: I haven’t read Vargas Llosa yet. I have him on my reading list. I have on my working table a huge pile of books waiting to be read. But the strange thing is that every time I take one book out of it to read, the pile gets even higher. How is that? It defies every natural law and common sense, and it’s very frustrating. But sooner or later I will get to Vargas Llosa too. Thanks for reminding me!

3 – Jean-Jacques Rousseau said: “Man was born free and he is everywhere in Chains” – and you have built your novel around this quote. Sartre said: “the Hell is Others” and Nietzsche stipulated: “whoever fights Monsters should see to it that in the process he does not become a Monster. And if you gaze long enough into an Abyss, the Abyss will gaze back into you.” Morten Falck seems like a character which went to hell, took a look in the abyss and the abyss looked back at him with burning eyes.  The big arson set him free or just his chains where hardened by the fire?

K.L. : Rousseaus sentence presents us with an impossible paradox of life: We are free, and we are in chains. At the same time! Hence the conjunction „and” and not „but”. The chains and the freedom aren’t opposites. It becomes Morten Falck’s project of life to understand the truth of this sentence, that to become a full person, he has to embrace both the chains and freedom, like we all do. I think that maybe he ends up with some sort of understanding of this fact, but that time of realization falls outside the fram of the novel, as the novel focuses on his struggle and his misconception of life, not the harmony and peace of his last years.

4 – I preffered to read your novel just in the key of Rousseau quotes but there are so many intriquing facts and problems which you came close to. How did your novel was received by the church?

K.L. : Very well. Danish priests love it. I am often being invited to do readings in churches, and even an occasional sermon speach. And I’m an atheist! This shows how wonderfully undogmatic and undprejudiced and willing to go into dialogues the Danish lutheran church is. Other religions coud learn from this. Several priests have written to me that they appreciate the novel, also for its theological matters. And even though I am an outspoken atheist, I love the church. I am very fond of the church room, how it has listened to thousands of people’s mournings and prayers and cries and joys and psalms for centuries. This is an important thing in our history and our culture. So I don’t mind to be called a „culture-christian”.

5 – It seems like you have done a lot of documentation before starting to write this novel. Was there any moment when you felt that you should throw everything away and renounce to write the story of Morten Falck? I am asking you this because it looks to me like an incredible and monotonous job which I could never have done.

K.L. : There was of course a good deal of research. But most of it I did after I wrote the first blueprint. The most important thing to do first was to establish a narrative flow. And if you have a lot of detailed academic knowledge of the things you are going to tell a story about, the telling becomes restrained and much too controlled. So I just wrote i through. And then I started to do the core research, lifting elements from the research back into the novel. I read basic Greenlandic and Danish history, historical novels of all kinds, letters and diaries by priests from their stay in Greenland and so forth. I also went to the Eternal Fjord, a real place in West Greenland, now completely desolate, where Habakuk and Maria Magdalena, the two Greenlandic Christians in the novel, had lived and where their Christian free congregation was founded. Finally I had historians to read the manuscript and correct most of the incorrectnesses. It wasn’t as big a task as it may seem, and I really enjoyed it. But after this research I had to write the novel all over again to make things right. It all took me about two years all in all.

6 – How do you think your novel fits in consumerist time? Did you targeted a certain type of readers or you just wrote what your “demon” told you?

K.L. : I just follow the white rabbit and try to oblige to the demand of the story. I don’t think of the readers when I write. But when revising it I do think of who will be reading it, and what things I have to explain, and how much I want to provoke and make people laugh and so on. I do certainly write for an audience, but the awareness of the audience comes in quite late in the writing process.

7 – If you could recommend a movie to Morten Falck, a movie that could save him from his torment, what movie would it be? And what book?

K.L. : I think that the film would be something with humour and self irony, because he is a little short of these to qualities: Life of Brian. The novel should be something from his own times, but written later, so that he can see himself from a more modern perspective: Barry Lyndon by Thackeray

8 – Morten Falck is more of a believer or is he a rationalist as he says? What do you think? What would you like your readers to think? How would you have wanted him to be and he failed you, if he did, of course?

K.L. : He is both. He is a split person. He is split between flesh and spirit, sexual desire and moral obligations, religion and science, bourgois life and savageness. This is what drives him through life, and thus through the novel.

9 – Do you think that the history is a continous repetition? If yes, how do you see Morten Falck looks and would do now, in our time, and how do you see Morten Falck in the future?

K.L. : I see Morten Falck as the birth of the modern man (with emphasis on „man”; women, through women’s liberation, had to wait another hundred years). He comes out of the dark midieval ages, leaves god behind him and thus becomes split. This is a basic condition for all modern people, so I think his type is everywhere around os today. Morten Falck is us, men and women.

10 – On my last question I prefer to let the interviewer ask a question that he would like to receive at an interview but he never gets it. Please, feel free to ask yourself the question and answer it.

K.L. : Question: Why have you written such a long novel?

Answer: I love the long epic. Most long novels are boring and plain bad, but when they are good, they are really good. And you remember them for several years, maybe all your life. I find the big epic novel so generous. It can take in all other forms – the short story, the poem, the letter, the diary, the crime story and so on. And it can do so within the frames of the very same novel. I think that is very generous, and generousity is the human quality that I appreciate the most.

Thank you very much for your time and I hope that Romanian readers will enjoy your novel as much as I did. In my opinion, as I already state it in my review, is one of the best translation that I have read this year. I really wish you to hit and to stay in many Romanian lecturing clubs and I hope we will read soon another translation of your latest novels.

Bookfest 2015: Zgomotul lucrurilor în cădere – Juan Gabriel Vásquez

Zgomotul lucrurilor în cădere de Juan Gabriel Vásquez

Notă: 3 din 5 stele

Eu când văd undeva Dublin, mă gândesc direct la Joyce. Când văd nume de scriitori sud-americani, greu mă pot abține să nu-i vreau în bibliotecă și să nu-i trec pe lista de „de citit”.

Prezentările deosebite de pe coperta patru a volumului lui Vasquez, precum și menționarea premiului pe prima copertă, m-au făcut să vreau să-l citesc cu proxima ocazie.

Am avut așteptări foarte mari, recunosc, așteptări pe care Vasquez mi le-a înșelat, din păcate. Din fericire nu suficient de mult cât să-mi displacă romanul său.

Prezentarea editurii:

„In anii ’90, cand Bogota abia se trezea din cosmarul celei mai violente perioade din istoria sa, tanarul universitar Antonio Yammara se imprieteneste intr-o sala de biliard cu Ricardo Laverde, un fost puscarias care se recomanda drept pilot. Laverde va fi insa curand impuscat mortal, iar Yammara face o adevarata obsesie pentru trecutul misterios al prietenului sau. Cercetarile pe care le intreprinde il ajuta sa inteleaga mecanismele ascunse prin care razboiul impotriva drogurilor a modelat viata familiei lui Laverde, dar si pe a sa. Zgomotul lucrurilor in cadere are in fundal o societate columbiana ce resimte din plin rupturile lasate de epoca celui mai mare traficant de narcotice pe care l-a avut. Este un roman despre iubiri si prietenii frinte de capriciul istoriei, despre neputinta de a-ti trai viata firesc si simplu, dar si un thriller ce se hraneste din trecutul unui om si al unei tari.”

Romanul se dezvoltă în jurul personajului Ricardo Laverde și al familiei sale. Antonio Yammara se întâlnește cu fiica lui Ricardo și încep să depene povestiri, rezultatul final fiind un fel de investigație jurnalistică cu inflexiuni literare.

Nu m-a impresionat absolut deloc modul ales de Vasquez pentru a recreea evenimentele din viața familiei Laverde pentru simplul motiv că nu sună absolut deloc plauzibil. Fragmentele în care cei doi tineri reconstruiesc simțămintele bătrânilor Laverde sunt de-a dreptul bizare, ca să nu spun ilare. Se pierde orice urmă de credibilitate a poveștii în momentul în care toate sentimentele se expun de undeva din exterior, la o distanță de câțiva zeci de ani de către persoane care nu numai că nu au fost prezente, dar nici nu-și pot compara experiența de viață datorită vârstei fragede pe care o aveau la momentul respectiv. Cu alte cuvinte, cei doi povestitori contemporani își imaginează cu vârf și îndesat o poveste care nu le aparține, dar pe care și-o interiorizează cu forța datorită unor trăiri personale, trăiri ușor confuze care par să denote personalități dezechilibrate, și ajung astfel să creeze o odisee care e făcută după chipul și asemănarea lor, după timpul și viața pe care o trăiesc în prezent.

Deși Vasquez plasează strategic câteva scrisori și articole din ziare, câteva elemente cheie menite să acționeze proustian (sau modian dacă vreți) asupra personajelor din prezent, până la urmă evoluția narațiunii este exagerată, de nevoie, deoarece nu putea să lase o poveste neclară și neterminată, iar problemele sociale, filosofice, politice ridicate de roman să cadă în ridicol, datorită faptului că personajele din trecut ajung umbre pe un ecran care redă punctual evenimente din Columbia anilor 1970.

Naratorul, Antonio Yammara, e acel gen de personaj pe care nu prea ai cum să-l suporți. Abulic, prematur decrepit, cu o moralitate îndoielnică, Antonio încearcă să găsească, în mod eronat, explicații pentru faptul că a fost foarte aproape să-și piardă viața într-un schimb de focuri care l-au ucis pe Ricardo Laverde. Gândurile lui Antonio sunt filosofice, însă de o filosofie care-l fac să se distanțeze de realitatea imediată, căutând vinovați în trecut și ignorând total prezentul. De aici și obsesia pe care, până la urmă, o dezvoltă față de trecutul familiei Laverde. Spre deosebire de alte personaje care s-au născut și trăit într-o epocă violentă și totalitară, Antonio nu doar că nu reușește să se rupă de trecut, ba chiar pare că dorește să-l readucă în prezent pentru că este singura viață pe care o poate înțelege și accepta. De ce? Pentru că a fost împușcat în stradă. Ceea ce înseamnă că viața nu este altceva decât o continuă repetiție a evenimentelor trecute. Banală, simplistă explicație și concluzie, nu? Asta este credința lui Antonio, credință expusă și repetată în fraze cheie care-ți rămân întipărite în minte. După ce Antonio dă frâu liber obsesiei sale, deloc constructive sau inițiatice (nici măcar epifanică), ajunge la concluzia că, dacă nu-și ignoră total responsabilitățile de tată și soț, nu va putea înțelege rostul vieții sale, adevărul despre Columbia cea din anii 1970 și cea prezentă. Probabil că în mințile ușor schizoide, astfel de excese și abcese mentale sunt normale. Pentru o minte rațională, așa cum părea să fie, de exemplu, mintea lui Ricardo Laverde sau a Elenei Fritts, un astfel de derapaj nu avea cum să se petreacă. Ocupat să gândească poezie, Antonio se pierde într-o contemplare dionisiacă cu o plăcere ușor voyeuristică a unei familii pe care o identifică într-un mod ușor exagerat și eronat cu o țară întreagă.

Ceea ce ar trebui să înțeleagă Antonio, zic eu, este că actuala Columbie nu este o fantomă a unei țări mistuite de demonul cu chip de om pe nume Pablo Escobar, ci rezultatul inacțiunii unor oameni ca el care nu se pot rupe de o istorie întunecată care s-a întins vreme de un secol pe tot mapamondul. Astfel, în prezent, fiecare nație are obligația morală de a se ridica curajos din cripte pentru a reconstrui ceea ce a fost distrus. Antonio se lamentează și se complace căutând vinovați și retrâind trecutul nu pentru a șterge urmele de mizerie lăsate-n urmă, ci pentru a-și justifica inactivitatea.

Din punct de vedere al scriiturii, Vasquez oferă o experiență interesantă. Deși nu mi-au plăcut toate exprimările sale lirice, iar unele fraze sună a filosofie coelhiană, ideea principală din spatele romanului său este frumos înrămată în cuvinte care lovesc și zguduie cititorul. Se putea lucra mai bine și mai atent la modul de organizare a povestirii deoarece s-a ajuns la momente ambigue sau exagerate precum cele pe care le-am semnalat mai sus. Are condei? Categoric. Dacă va și reuși să-și organizeze mai bine în cap structura viitoarelor romane, are șanse să devină un scriitor cu adevărat emblematic. Ah, da, și să renunțe la melanjul acesta confuz de investigație jurnalistică, editorial și scriitură literară.

Am lăsat un comentariu pe blogul Emei la recenzia ei la volum, comentariu pe care încă îl consider valabil cu privire la problemele scriiturii lui Velasquez. Îl redau integral mai jos:

– Mai am vreo 50 de pagini si termin si eu de citit cartea lui Vasquez insa trebuie sa recunosc ca mie nu mi se pare ca Bogota din 2009, nici macar cea din 1996 nu este relevanta pentru povestea lui Antonio. Mai degraba Columbia si lumea anilor 70 se regaseste in roman.
Datele istorice, asasinatele si breaking news-urile apropiate de anii doua mii nu sunt altceva decat un preambul a ceea ce Vasquez are si vrea sa comunice.
Ce nu am inteles eu este cum se poate ca un profesor de la Drept sa construiasca o adevarata epopee plecand de la o frantura de informatie si se apuce sa dezvolte ditamai povestea a doi oameni pe care nu doar ca nu i-a cunoscut dar care se fac vinovati de traume iremediabile pe care Antonio le resimte cat se poate de intens datorita invaliditatii care a urmat asasinatului lui Laverde.
Cred ca este un roman scris bine dar prost executat. Lumea lui Vasquez este seducatoare, chiar daca trista si usor schizofrenica, insa foarte fracturata cand vine vorba de a lega temporal evenimentele din existenta personajelor.
Insist pe copilaria/adolescenta lui Antonio ca nefiind altceva decat un rezultat al Columbiei si mapamondului din anii 70, un fel de val al unui tsunami imens care inca se mai simte si in zilele noastre. Enumerarile lui Antonio nu sunt altceva decat alti morti care nu sunt ai nostri dar care ale caror cadavre in putrefactie inca mai sufoca prezentul desi nu ar trebui. –

Anii 1970 au fost grei pentru întreaga planetă. Războiul Rece s-a făcut simțit prin conflicte sângeroase pe fronturi din diferite țări (Vietnam, Afganistan, Angola etc.), două crize economice majore (criza petrolului din 1973 și criza energetică din 1979), atacuri teroriste violente (Olimpiada de la Munchen din 1972) precum și multe alte crize politice și sociale. Enumerarea de mai sus nu este gratuită. Am dorit doar să subliniez faptul că o țară precum Columbia a avut o evoluție și declin oarecum normal și previzibil având în vedere haosul în care mapamondul se afla. Faptul că Pablo Escobar a devenit un lord al drogurilor care a condus și s-a jucat cu o țară după bunul său plac este un rezultat al unei lumi aflate în degringoladă ale cărei probleme erau împrăștiate în toate colțurile planetei cu repercusiuni neprevăzute asupra oricărei țări, până la urmă. Concluzia este că oricine din România prezentă ar putea, de exemplu, să-și deplângă situația actuală doar pentru că Ceaușescu din anii 1980 a adoptat o politică care a dus la haosul de la începutul anilor 90 și, astfel, i-a creat prezentul nivel de trai. Ei bine, ceea ce trebuie înțeles și acceptat este faptul că acum, spre deosebire de România anilor 80-90 sau Columbia anilor 70-80, acum există șansa de a avea oportunități. Or, aceste oportunități nu sunt puțin lucru, fapt care pe mine mă face să cred că lamentările de genul celor expuse de Antonio nu au ce să caute în prezent.

De ce 3 stele: deși scriitura este faină pe alocuri, povestea este structurată aiurea și mi-a lăsat un ușor gust amar și neplăcut. Este o carte care merită răsfoită și poate să fie savurată dacă nu este citită cu un bisturiu în mână și cu „încrâncearea” de care, de exemplu, dau eu uneori dovadă.

Alte recenzii:

Lecturile Emei


Pauză de Bookfest: Holy Cow de David Duchovny

Holy Cow de David Duchovny

Notă: 1 din 5 stele

Am luat o pauză destul de îndelungată de la tot ceea ce a ținut de activitatea online sau de articolele pentru blog. M-am lăsat pătruns de virusul locului de muncă, de șansa de a dormi la ore indecent de apropiate de orele când ajung acasă și de ultimele trei sezoane din Simpsons.

Mi-am luat o pauză și m-am întors cu forțe proaspete. Recunosc că mi-a prins destul de bine pentru că lucrurile parcă mi-s altfel organizate în minte acum. Sau poate doar mi se pare mie pentru că am mintea plină de lucruri pe care vreau să vi le spun despre cărțile pe care le-am citit. Rămâne de văzut.

Mi-a plăcut de Duchovny de când l-am descoperit în Dosarele X. Mi-am readus aminte de el după ce l-am văzut din nou în Californication. Destrăbălatul Frank Moody mi-a mers direct la inimă și recunosc că în momentul în care am văzut că Duchovny a scris o carte mă așteptam să văd influențe din personajul pe care-l joacă. Nu m-am înșelat în totalitate. Doar că scriitorul Duchovny este muuult, muuuuult mai slab decât actorul Duchovny.

Elsie, o vacă de la o fermă, descoperă moartea. Moartea și faptul că oamenii care au grijă de ea mănâncă animalele pe care le cresc. Cu alte cuvinte, le cam cresc pentru a le mânca. Panicată total, începe să se uite pe Discovery de unde află de India și se hotărăște să fugă acolo ca să trăiască până când o să moară de moarte bună. Respectiv cancer, infectată cu ceva boală luată după ce a băut din Gange, chestiuni dintr-astea care semnalează faptul că ai dus o viață îndestulată care ți-a oferit tot ce avea mai bun și a cam venit ora închiderii. Se mai întâlnește cu un porc care vrea să ajungă în Israel și un curcan care vrea să sfârșească în Turcia că nu degeaba poartă o țară numele său de pasăre, nu? – creier de pasăre, nu ai ce pretenții să ai, totuși. Și cei trei încep o aventură pe care autorul cu o deosebită lejeritate pricinuită probabil de abuzul de substanțe psihotrope o compară cu Odiseea sau Iliada lui Homer.

După așa o prezentare, oricine ar vrea să citească cartea lui Duchovny. Și eu am crezut că volumul s-ar putea să fie fain. M-am înșelat. Duchovny nu doar că nu știe și nu poate să scrie, dar nici să facă glume nu știe și nu poate. Toate glumele parcă-s adunate de prin cluburile și birturile unde vedete sufocate de preaplinul de sine care le-nconjoară se-ntrec în bancuri care mai de care mai proaste, mai clișeistice, mai lipsite de umor și substanță. Bineînțeles că Duchovny trebuie să lase impresia că este un tip cult de unde în mod automat apar tot felul de trimiteri culturale la de scriitori cu rezonanță, filme etc. Degeaba. Aproape toate trimiterile sunt ca nuca-n perete.

O altă chestie deosebit de enervantă este dialogul pe care personajul, vaca, îl poartă direct cu cititorul. Și pentru o vacă știe foarte multe lucruri despre cum e să fii om. Jos pălăria! O astfel de vacă s-ar putea face fără niciun efort psiholog. Și ar salva mulți actori din Pădurea Sfântă de la sinucidere. Sau măcar ar amâna-o pentru o perioadă de timp.

Nu am reușit să înțeleg de ce tot amintește discuțiile pe care le-a avut vaca cu editorul. Adică, cui îi pasă de ce probleme poate să întâmpine un nume sonor de la Hollywood care se dă drept vacă într-o carte în momentul în care se hotărăște să scrie? A fost un act de nesupunere al lui Duchovny? Un act de rebeliune? O nebunie? S-a certat cu editorul? I-a distrus editorul cartea băgându-i glume în ea? A scris o carte extrem de serioasă pe care neseriosul de editor i-a stricat-o transformând-o într-o bășcălie stupidă ca să se vândă cât mai bine? Nu m-am prins nici până-n ziua de azi…

De ce 1 stea: pentru că doar astfel mă pot răzbuna pe Duchovny pentru chinul cauzat.

Bookfest 2015 – Cronică de Cotroceni – Adriana Săftoiu

Cronică de Cotroceni de Adriana Saftoiu

Notă: 1 din 5 stele

„Această carte, care poate fi considerată de memorii – îl citez pe Alexandru Paleologu: «memorii nu înseamnă pluralul de la memorie, ci de la memoriu, care este o dare de seamă despre un fenomen important, despre care ştii cum s-a produs» nu poate consemna, din decenţă, aspecte care ţin de intimitatea unui om“

Rămâne de văzut unde, de la acest paragraf situat aproape de începutul Cronicii de Cotroceni şi până sfârşitul însângerat al cărţii şi-a pierdut autoarea orice urmă de decenţă şi de onoare.

„Îi spuneam insistent că oricât de informale sunt discuţiile cu grupul de presă, chiar dacă punem declaraţiile sub avertismentul off the record, nu există nici o garanţie că toată lumea respectă consemnul. Riscul era ca preşedintele să îmi spună: ce rost mai are să stau cu ei de vorbă, dacă nu au atâta onoare?” Deşi jurnaliştii dau dovadă de o lipsă crasă de onoare relatând discuţiile informale sau încercând să le dea publicaţiilor, se pare că Adrianei Săftoiu într-o carte de memorii îi este permis.

“Sergiu Medar a rămas înmărmurit când l-a auzit zicând că în celulă cu unii-alţii stau agenţi sub acoperire, ca să îi mai tragă de limbă”

“Din aceste discuţii apar teme spinoase, aşa că atenţie maximă! Aud numele Dinu Patriciu. Întorc capul spre preşedinte şi fac un semn discret sugerându-i băgare de seamă la ce spune. Ca şi cum nu ar înţelege, continuă să vorbească despre dosarul lui Patriciu, trafic de arme etc. Chiar trebuie să intervin. Precizez cu voce tare că discuţia e informală, off the record. Înainte să ne retragem reiau rugămintea să rămână o discuţie închisă.”

Situaţia se repetă contradictoriu şi autocontradictoriu pe întreg parcursul cărţii parcă în încercarea de a întemeia un nou protocol diplomatic pe fundamental unei logici  paraconsistente şi al unei etici îndoielnice. Este greu de imaginat ce om de decizie, chiar şi din cadrul PNL actual, ar mai vrea să lucreze de acum încolo cu acest profesionist al comunicării. Nimeni nu mai are ce face cu un trădător, nici chiar partea care a avut de câştigat o dată. Spun profesionist al comunicării pentru că Adriana Săftoiu a deplasat bârfa şi cărcoteala de mahala, din zona de piaţă, circ, bâlci direct în colecţia Ego grafii a editurii Polirom care, iată, se îmbogăţeşte cu un bestseller la nivelul cărţilor lui Iohannis şi îşi ştirbeşte din prestigiu şi calitate până la nivelul unui publicist de baltă sau de propagandă în apele căruia nu vrei să te scalzi.

Apa este, cu siguranţă, un element esenţial nu doar al universului în tradiţia presocratică, dar şi al celor mai importante chei de lectură ale Cronicii de faţă. Prima dintre ele este aceea că, dacă intri în gura Doamnei Săftoiu nu te mai spală toate apele Dunării. Un diplomat, o femeie de o eleganţă şi de o inteligenţă fermecătoare, care a reuşit să ne înşele pe mulţi dintre noi cu statura şi comportamentul de care a ştiut să dea dovadă este, de fapt, mai periculoasă decât cei mai violenţi şi mai virulenţi detractori ai regimului Băsescu. Un prieten care ţi-a fost apropiat ani de-a rândul cu siguranţă ştie mai multe decât un duşman căruia i-ai ascuns totul. Doar că un prieten, după despărţire, cel mai probabil va respecta regulile umane ale onoarei şi ale decenţei şi nu te va expune/bârfi public fără a-ţi oferi prilejul unei replici.

Al doilea moment, în aceeaşi măsură unul continuu, în care apa este vitală, este cel în care simţi că trebuie să te cureţi, să te speli, pentru că Doamna Săftoiu aruncă în aşa fel cu dejecţii şi indiscreţii încât nu ai cum să nu ieşi murdărit din cap până în picioare din afacerea asta confesivă. Ieşi aproape la fel de murdar ca şi autoarea de care deja ţi-e şi jenă să te apropii.

Mi s-a părut că, mai mult decât a scrie o carte pentru a se elibera de „dracii“ pe care îi avea pe Băsescu, madame Săftoiu a scris o carte ca să se scuze (cum fac mulţi autori de memorii) ba că a virat pe scena politică spre liberali (:Opinia unui om poate să varieze în mod onorabil, dacă conştiinţa sa rămâne neschimbată”), ba că nu şi-a vrut soţul şef la Informaţii, ba că nu avea cum să ştie, din poziţia de supraveghetor al comunicării, de excesele vocale ale lui Băsescu şi că nici nu le putea stăvili, ba că greşeala aia nu e a ei, ba că nu a ştiut de asta, nici de cealaltă. Departe de a-l decredibiliza pe Băsescu prin expunerea unor discuţii informale şi a unor cvasi-secrete de birou, Adriana Săftoiu se decredibilizează fără cale de întoarcere făcându-i, poate, mai mult bine fostului şef de stat pe care îl ia în colimator care se dovedeşte a avea duşmani (precum autoarea) de cea mai slabă calitate morală şi diplomatică.

Am făcut efortul de a privi cartea oarecum independent de personajele ce o animă, dar mi-a rămas o poveste la limita eseisticii de mâna a doua, o carte memorialistică ce simte nevoia de a se justifica prin câteva note de subsol dintre care cele mai multe fac referire la Aceşti nebuni care ne guvernează pentru că, se pare, erau insuficiente canalele de denigrare a fostului preşedinte, iar cel al sugestiei fine, subconştiente nu era ocupat. Cartea nu are sens independent de ceea ce se vrea: o bombă, o carte de dezvăluiri şi confirmări, o viziune care o exonerează pe autoare de orice păcat, care o ridică pe umerii unui tiran şi ai unui „necioplit“ pe care îl calcă astfel în picioare câtă vreme el nu se poate apăra. De aici, de pe umerii lui Băsescu Adriana Săftoiu reuşeşte să întrevadă Paradisul, acea câmpie a vieţii veşnice în care nu îţi asumi nimic, în care propriile resentimente conduc lumea, în care cotiturile ideologice justifică dereglările sistemelor de valori. Mă mir, cu toate acestea, că cineva s-a mai deranjat să ofere vreo replică şi să nege punctual adevărul amintirilor Doamnei Săftoiu când ar fi putut, la fel de bine, să ignore cartea cum ar fi fost mai nimerit.

Un fel de volum de memorii măsluite, în care cărţile sunt puse după cum vrea autorul, iar tu chiar crezi că vei trage o carte surpriză. Nu! Nici pe departe. Bun comunicator, bun manipulator, în consecinţă şi stăpân pe toate trucurile din domeniu, autorul e mereu pe fază. Nu îi poţi înşela vigilenţa. O nouă etică politică, după cum spuneam…