Valetul de pică de Joyce Carol Oates

Valetul de pică de Joyce Carol Oates

Nota mea: 4 din 5 stele

Andrew J. Rush a atins nivelul la care orice scriitor visează. Romanele sale polițiste au succes atât la public cât și la critici, vinde milioane de exemplare, iar banii nu mai sunt o problemă pentru el. Însă Rush are un secret întunecat, numele acestuia este Jack of Spades, un pseudonim sub care semnează romane morbide, violente și masochiste care și ele se bucură de succes la public, deși diferența dintre Rush și Jack e uriașă, atât la nivelul scriiturii, cât și al temelor abordate. În momentul în care fiica sa descoperă un roman de-al lui Jack of Spades și începe să pună întrebări care-l încurcă pe Rush, se trezește și cu o citație în care este acuzat de plagiat de către o doamnă în vârstă. Rush nu se pierde neapărat cu firea, dar Jack of Spades începe să-și facă auzită vocea întunecată, iar tonul său nu este deloc unul care să-l liniștească pe Andrew J. Rush. Jack of Spades pare că vrea să preia controlul…

Joyce Carol Oates este una dintre scriitoarele mele favorite. Am descoperit-o cu Femeia, victimă a speciei? o colecție de povestiri care m-au șocat și cutremurat. De atunci am fost fascinat de imaginația și scriitura lui Oates.

Subiectul pe care îl atacă în romanul de față este unul cel puțin sensibil pentru scriitorii de succes. T. S. Eliot, de exemplu, spunea poeții imaturi imită, poeții maturi fură; poeții slabi modifică tot ce iau, în timp ce poeții buni transformă totul în ceva și mai bun. De-a lungul timpului mulți scriitori au avut probleme cu acuzațiile de plagiat, marea majoritate a plângerilor neavând câștig de cauză, însă cert este că frica de a fi acuzat de plagiat și un eventual proces câștigat de cel care a depus plângerea ar însemna nici mai mult nici mai puțin decât sfârșitul unei cariere.

Personajul lui Oates mi-a adus aminte de Thad Beaumont a lui Stephen King deși trebuie să recunosc că Rush pare să fie mult mai deranjat la cap. Obsesiile lui Rush sunt bine și adânc ascunse, lăsându-și partea întunecată să iasă uneori la iveală pentru a scrie cărți înfiorătoare care-i fac plăcere și pe care Rush le savurează. În momentul în care Rush primește citația legată de plagiat, Jack of Spades începe să preia controlul încetul cu încetul asupra vieții sale. Rush se pare că-i este dator lui Jack cu viața pe care o are, prin urmare Jack este singurul care este în stare să rezolve probleme complicate precum cea a acuzației de plagiat, problemă care se rezolvă fără să faci apel la jumătăți de măsură. 

Oates scrie cu nerv, cu o forță fabuloasă care te tințuiește de fotoliu și te face să tresari la fiecare pagină dată. Cu măiestrie și cu o inteligență morbidă, autoarea-și construiește cu deosebită atenție pânza de păianjen în care-și prinde cititorii, neoferind nici o șansă de scăpare. Alert și bine proporționat, romanul Valetul de pică e o bijuterie a noir-ului contemporan.

De ce 4 stele: pentru că nu m-a lăsat nici măcar o clipă ca să-mi trag respirația.

 

Prezentarea editurii:

Andrew J. Rush a atins acel tip de succes de critică şi comercial la care majoritatea scriitorilor îndrăznesc doar să viseze: are un agent şi un editor în New York, iar cele douăzeci şi opt de romane poliţiste ale sale s-au vândut în milioane de exemplare. Dar Rush ascunde un secret întunecat. Sub pseudonimul „Jack of Spades” – Valetul de Pică –, el scrie o altă serie de romane noir, thrillere violente, lugubre, masochiste. Când fiica lui găseşte una dintre aceste cărţi, ea începe să pună întrebări. Între timp, Rush primeşte o citaţie în instanţă de la o femeie care îl acuză că i-a plagiat propriile scrieri. Astfel, reputaţia, cariera şi viaţa sa de familie sunt ameninţate, iar în mintea lui începe să audă vocea sarcastică a lui Jack of Spades.

„Exact atunci când crezi că ai înţeles totul, Joyce Carol Oates te uimeşte încă o dată. Şi o face în stil mare.” New York Times Book Review

Numită de John Updike „cea mai importantă scriitoare din America”, Joyce Carol Oates a primit sau a fost nominalizată la cele mai mari premii literare: National Book Award, Pulitzer Prize, PEN/Faulkner Award, James Tait Black Memorial Prize, Prix Femina Étranger.

Bookfest 2015 – Paladin: Ultimul polițist de Ben H. Winters

Ultimul polițist de Ben H. Winters

Notă: 3 din 5 stele

Prezentarea editorului:

Ce rost mai are să rezolvi crime când oricum toată lumea va muri? Detectivul Hank Palace se confruntă cu această întrebare din momentul în care ciocnirea Pământului cu un asteroid devine iminentă.

Ultimul poliţist înfăţişează în culori terifiant de veridice atmosfera preapocaliptică din Statele Unite: economia se prăbuşeşte, recoltele zac pe câmpuri, lăcaşurile de cult sunt supraaglomerate, iar majoritatea oamenilor îşi părăsesc slujbele. Însă Hank Palace rămâne la datorie, anchetând un caz de spânzurare dintr-un oraş în care sinuciderile sunt la ordinea zilei. Aici însă pare să fie vorba despre cu totul altceva…

Sincer să fiu, nu am reușit să înțeleg personajul Hank Palace. Adică, pe bune acum, toată lumea se duce naibii dar tu-ți bați capul cu o sinucidere care pare să fie crimă doar în baza a două indicii care trezesc în tine anumite bănuieli mai degrabă instinctuale. Cum poți să înțelegi așa ceva?

Dar asta nu înseamnă absolut deloc că nu mi-a plăcut personajul Hank Palace. Fără a considera că exagerez, deși o fac puțin, Palace are o ușoară aură dostoievskiană datorită travaliului și dedicației sale pentru muncă și dreptate chiar dacă apocalipsa bate la ușă. Palace trebuie să facă față atât batjocurii colegilor de la lucru care râd de el că investighează o sinucidere clară, cât și unui sistem prăbușit care nu te mai poate ajuta în muncă decât dacă intervii direct, te milogești sau faci concesii care mai de care mai ciudate.

Evoluția investigației lui Palace nu este fenomenală, Winters nu reinventează sau revoluționează un gen literar, dar este pure entertainment. Adrenalină curată. Ceea ce este de dorit și așteptat când iei o astfel de carte în mână. Până la urmă, dacă nici melanjul ăsta de genuri literare nu te ține în priză, atunci ce ar mai putea să o facă?

Winters scrie bine, ajutat, sunt sigur, și de traducătorul Dan Doboș și știe cum să dezvolte o poveste astfel încât să nu-ți dai seama că orele trec, că se face dimineață, că-ți pică ochii-n gură de somn, dar tot nu-ți vine să lași cartea din mână și mai dai măcar încă o pagină până cazi răpus ca un soldat aruncat în prima linie a frontului.

Eu cel puțin m-am trezit că este ora 4 dimineața și că citeam absorbit de mai bine de 5 ore. Nu am lăsat cartea din mână nici când am fost la baie, nici când am mâncat, nici când am ieșit afară la țigară. M-a captivat și m-a prins în totalitate. La ora 4 am lăsat cartea cu părere de rău și am ascuns-o sub pat ca să nu o mai iau în mână. Primul lucru când m-am trezit a fost să o scot de unde am pitit-o și am luat-o cu mine la cafea. Cafeaua am terminat-o după ce am terminat cartea și nu am reușit să fumez nici măcar o țigară ca lumea pentru că eram prea absorbit de carte, scrumul atârnând de chiștoc exact ca-n pozele alea de rău augur la adresa erecției.

De ce 3 stele: pentru că povestea este palpitantă și plină de acțiune, însă personajul Hank Palace suferă la capitolul dezvoltare. Dacă Winters i-ar fi acordat puțin mai multă atenție cred că i-aș fi acordat chiar 5 stele doar pentru că a reușit să mă captiveze în modul în care a făcut-o.

Sin City

Noirul este un gen post-romantic, mai mult decât un stil sau set de clișee. Ce s-ar fi întâmplat dacă Faust nu ar fi auzit cântecele pascale, dacă Esmeraldei nu i s-ar fi făcut milă de Quasimodo, dacă orașul ar fi acaparat încetul cu încetul natura și ar fi suprimat orice expresie a lumii interioare? Sam Spade sau Phillipe Marlowe s-ar fi întâmplat. O generație de idealiști ale căror vise au fost zdrobite încetul cu încetul în pământ până la o pulpă ce s-a scurs prin canalele orașului; alienați care au ajuns să își suprime emoțiile pentru a putea face față existenței lor nihiliste. Iubirea se rezumă la erotism, la libido reprimat, la control și manipulare. Totuși sunt nuanțe de gri în lumea asta. Există onoare și datorie, adevăr, oricât de pervertite ar fi, sunt acolo. Apar mici oaze de libertate, de liniște. Ce se întâmplă însă când cinismul acaparează percepția publică într-o asemenea măsură încât până și lumea râncedă veșnic udată de ploaie a unui noir devine mult prea optimistă? Sin City se întâmplă.

În Sin City nu există griuri. Sin City nu are nimic calm, niciun cavaler Chandlerian, niciun detectiv iubitor de pisici. Sin City este o postapocalipsă din punct de vedere artistic. Totul e mort sau corupt, înclăiat într-o mare uscată de mizerie și dejecții. Ceva e putred în Danemarca…totul e putred în Sin City. Prostituatele au un oraș al lor, preoții le cumpără și le devorează sufletele în orgii de sânge, idoli de piatră sau de plastic dedicați grotescului cresc pe marginile orașului, îngrădindu-l, cuprizându-l într-un corset arzător de teroare. Și orașul îi iubește. Orașul este târâtură care cerșește durere și vrea să fie posedată frenetic, neîncetat.

Ah da! Borfașii pseudointelectuali...cine nu îi iubește?

 

Nu oameni se plimbă pe străzile lui Sin City, ci fiare care domină, consumă, sfârtecă. Sau victime, puține câte mai sunt. Pentru că Sin City fierbe. Străzile orașului sunt pavate cu cei care nu au făcut față anarhiei și violenței. Au răman doar brutele, doar turnătorii, doar mercenarii și bătăușii. Doar polițiștii corupți și fasciști, mafioții și policienii care jonglează cu toți ceilalți. Au supt seva orașului iar acum au ajuns să sară unii la gâtul altora. Iar până la sfârșit, orașul ar trebui să fie în flăcări, iar sângele lor să nu poată fi dus mai departe prin canale. Însă orașul supraviețuiește, mereu o va face.

Poveștile din Sin City poartă multe platitudini, multe stereotipii, multe situații se dezvoltă din senin, iar proza, pentru că e mai multă proză decât dialog, pare conștientă de asta, fiind mult prea stilizată și greoaie pentru a putea fi luat în serios. Mai mult decât a șlefui personaje și anticipa evenimente sau a oferi diferite dimensiuni evenimentelor, textul apare pentru a amplifica atmosfera, pentru a o face cu adevărat mai mare decât viața. Participanții la povești sunt construiți mecanic, artificial, cu aceeași autorionie cu care sunt scrise cuvintele. Fiecare reprezintă un arhetip de erou noir sau de ficțiune criminalistă. Fiecare este o exagerare a câte unei atitudini sau caracteristici specifice protagoniștilor genului. Marv este o brută, este haosul încarnat, un soi de Mike Hammer care nu mai are încredere în poliție și stat. Hartigan este eroul în armură albă a lui Chandler, doar că îmbătrânit și distrus. Miller se pricepe de minune să creioneze asemenea personaje. Dwight refăcut este aspectul șarmant, sexual al eroilor ce l-au inspirat pe Miller. Și tot așa. Trebuie totuși să notez că aceste comparații nu trebuie gândite foarte programatic, intenționat și nici nu se găsesc în toate detaliile. S-au realizat mai mult instinctiv. Miller nu e Moore.

Chiar după tot ce am spus, nu trebuie confundat Sin City cu o operă noir, poate doar parodia uneia, la fel cum Șoimul Maltez nu este Don Juan, poate chiar mai puțin. Lipsește cu desăvârșire din povești acea umanitate, acea criză existențială care conferea dramă poveștilor unui Marlowe. Eroii nu îi sunt vulnerabili, întemnițați în propria lor umanitate, ci mult mai aproape de niște semi-zei, de niște supereroi, escaladând ziduri, zdrobind pereți, încasând zeci de gloanțe, izbind găuri în asfalt fără să pățească nimic. Singurul care se apropie cât de cât de un adevărat asemenea erou ar fi Hartigan, mai ales că este singurul al cărui defect fatal chiar intervine în poveste. Orașul nu este un personaj, nu este acea amantă capricioasă, oricât ar încerca Miiler să îl facă să fie invocându-l neîncetat și  sexualizându-l. Nu este construit și nu crește, nu are tarabe cu ziare și cerșetori care îi pălăvrăgesc pulsul ascuns. În primul rând pentru orașul este desenat după ce a avut Miller poftă să reprezinte.

What was I saying?

 

Desigur, la asta se ajunge până la urmă, pentru că partea de text, de poveste, de încărcătură tematică, asta nu contează pe lângă artă. Iar asta este Sin City: un album artistic, ale cărui desene sunt legate tematic și poate narativ. Clar-obscurul, este exagerat până când pe pagină se găsesc doar tușe puternice de negru, cărămizi brutale de testosteron. Arta benzii te lovește neîncetat atât prin frumusețea ei surprizătoare, dar și prin grotescul pe care îl produce, iar jonglând cu categoriile esteticului Miller asaltează simțurile. Pagina este într-un continuu exercițiu, într-un joc de lumini, umbre, cadre și perspective. Panourile se așează  cu încredere, se compun într-un echilibru ce nu are nevoie de o grilă prestabilită pentru a se putea găsi, iar pe partea asta de Will Eisner nu vei găsi nicăieri un artist mai competent la capitolul aspectului paginii, ca Frank Miller. La fel ca la Ronin, dacă mă îndepărtam de bandă, dacă o priveam de la câțiva metri, găseam în aspectul ei o frumusețe care uneori sfâșie și rupe prin intensitate.

Înainte să închei trebuie să mențuionez că sunt îngrijorat cu privire la originalitatea conceptului și a chiar a benzii ca produs final, pentru că în 1976, Jim Steranko apublicat un roman grafic numit Chandler:Red Tide, desenat într-un stil similar și de asemenea, un tribut pentru literatura și filmul noir. Dacă cineva care a citit respectiva bandă îmi poate spune cum se compară cu Sin City, i-aș fi foarte recunoscător.

În concluzie Sin City este o bandă haotică, mult mai mult o serie de experimente artistice, multe dintre ele spectaculoase, dar care după o vreme devin un pic autoindulgente. Recomand însă The Hard Goodbye și That Yellow Basterd, care se fac vinovate de aproape toate laudele pe care le-am adus benzii și nu câștigă aproape nicio vină.